Predici

Această a treia Liturghie, numită “Liturghia zilei”, după cea de la miezul nopţii şi cea de această dimineaţă, ne prezintă cel mai profund mesaj al sărbătorii. Lecturile biblice se distanţează de tonul narativ; nu mai relatează faptul, ci ne adresează o întrebare: “Cine este Acela care s-a născut?” Acum suntem chemaţi să ne transferăm întreaga atenţie de la personaje la protagonist; ne vin în minte acele reprezentări ale Naşterii Domnului din Şcoala barocă, în care se vede o serie întreagă de personaje: Maria, Iosif, păstorii, îngerii, în jurul Noului Născut, cu feţele luminate de o lumină puternică şi caldă, care provine de la Pruncul ce se află culcat în mijloc. Iată, în acest moment trebuie să trecem de la reflecţii la focarul acelei lumini, să ne întoarcem privirile de la păstori şi chiar de la Maria, care ne-a îndrumat cu dragostea ei până aici, şi să-L contemplăm numai pe El, numai pe Isus.

Cine este acest Prunc? În crezul liturgic peste puţin timp noi vom proclama că El este “Unul născut, Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat; de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Aceasta este credinţa pe care Biserica o vesteşte de la Conciliul de la Niceea şi până în zilele noastre. Pe ce se bazează această credinţă? Pe revelaţie, pe cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales tocmai pe ceea ce am ascultat cu puţin înainte: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”. Aceste cuvinte, deschid ca o cortină un orizont nemărginit spre a ni-l arăta pe acel Prunc în leagăn; El este Cuvântul Tatălui, pronunţat mai înainte de toţi vecii. “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Astfel începe Istoria lumii în Biblie. Ei bine, acum ştim că acela nu era începutul absolut, ci era începutul vremurilor. În acea clipă în care se conturau cerurile şi pământul, Cuvântul era deja la Dumnezeu.

Nu era aşadar doar un simplu cuvânt, o forţă obscură care se agita în mintea lui Dumnezeu, ci era “Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile”, deci o persoană. Aici atingem fundamentul sublim al credinţei noastre. Ioan, care scrie după ceilalţi evanghelişti, a dus la bun sfârşit, să spunem aşa, un proces de săpături, ajungând până la izvoarele cele mai apropiate de Isus. În tentativa de a răspunde la întrebarea: “Cine este Isus din Nazaret?”, el s-a mulţumit ca mai întâi de toate să plece de la Înviere; apoi ajunge la botez (Marcu de aici îşi începe Evanghelia), apoi la naşterea de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioară (aşa îşi încep evangheliile lor Matei şi Luca). Ioan înţelege că orice răspuns este insuficient atâta vreme cât se rămâne numai în orizontul vremii, şi face un mare salt înapoi, în preexistenţă, aflând, să spunem aşa, chiar rădăcina existenţei lui Isus, în sânul Tatălui. Aceasta este plenitudinea credinţei noastre, iar Crăciunul nu este altceva decât proclamarea acestei credinţe.

Cu toate acestea, Liturghia nu se opreşte nici măcar o singură clipă la această contemplare a lui Isus în sine, aşa cum era la început şi în afara vremii, ci mereu ne stimulează la a contempla “Cine este Isus pentru noi!”; “Şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi!”. Ne amintim din nou cuvintele Crezului: “Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioară, şi s-a făcut om”. “Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Isus este “Dumnezeu cu noi”, dar şi “Dumnezeu pentru noi”: un Dumnezeu al oamenilor, însă şi un Dumnezeu pentru oameni. Dumnezeu a venit El în persoană ca să mângâie şi să mântuiască tot neamul omenesc, nu printr-un înger sau printr-un profet (cf. Isaia 63,9). Iată adevăratul sens al misterului Naşterii Domnului: “După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile” (lectura a doua).

Însă prin Naşterea lui Cristos, Dumnezeu nu ne-a dat numai pe Cuvântul Său, ci ne-a dat chiar şi viaţa Lui, adică ne-a făcut fiii Săi: “celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu”. Prin urmare noi nu sărbătorim numai Naşterea lui Isus, ci şi naşterea noastră, pentru că Naşterea lui Isus marchează renaşterea noastră. În cea de-a doua lectură am ascultat acele cuvinte solemne: “Fiul meu eşti tu; Eu astăzi te-am născut”. Aceste cuvinte le rosteşte Dumnezeu, dar cui îi vorbeşte, şi despre cine vorbeşte? Fără îndoială că despre Fiul său, Isus Cristos; aşa a înţeles întreaga tradiţie creştină, însă Isus Cristos nu este singurul: El este “primul născut între mulţi fraţi” (Romani 8,29); “ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos” (Efeseni 1,5). Fiecăruia dintre noi Tatăl îi adresează cuvintele Sale: “Fiul meu eşti tu; Eu astăzi te-am născut”. Aceasta este recunoaşterea paternităţii, adopţiunea! Ioan exclamă uimit: “Vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1Ioan 3,1).

Poate că vreunuia dintre noi această renaştere i s-ar părea prea îndepărtată, imposibilă, din cauză că se simte rece, necredincios sau nedemn, socotindu-se a fi un sclav şi nu un fiu. Poate că vreunul dintre cei de faţă este copleşit de experienţa rupturii şi a îndepărtării de Dumnezeu, asemenea Fiului risipitor, şi îi este încă gura amară de ghindele şi de lăturile porcilor, dar în inima lui totuşi mai nădăjduieşte să fie reprimit în casa părintească, măcar ca o simplă slugă (cf. Luca 5,19). Dar iată că Dumnezeu îi vine în întâmpinare spunându-i: “Fiul meu eşti tu”. Iar nouă, slujitori ai Cuvântului, ne porunceşte să îi vorbim la inimă acestui frate şi să îi strigăm cât mai tare: “Ascultă, Dumnezeu este Cel ce-ţi vorbeşte şi-ţi spune: ‘Robia ta a luat sfârşit!’” (cf. Isaia 40,2); Dumnezeu Tatăl te-a eliberat de sub puterea întunericului şi te-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale (cf. Coloseni 1,13); păcatul nu mai are nici o putere asupra ta! Trebuie numai să accepţi aceasta şi să îi mulţumeşti lui Dumnezeu din toată inima. Şi dacă nu ai făcut încă aceasta, vei simţi tu însuţi nevoia de a-ţi depune sarcina păcatelor în mâinile unui slujitor al Bisericii, pentru ca şi tu să poţi asculta cu urechile trupeşti Cuvântul lui Cristos, care iartă şi vindecă: “Încrede-te, fiule! Păcatele îţi sunt iertate” (Matei 9,2).

Nimeni nu este exclus de la bucuria acestei zile: nici păcătosul, nici bătrânul încărcat de ani şi de amărăciuni. Tuturor celor care sunt primiţi Isus le dă puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, adică de a renaşte la o viaţă nouă, independentă de vârstă şi de merite, şi care depinde numai de credinţă. Îndoiala lui Nicodim, referitoare la cum s-ar mai putea naşte omul încă odată, din moment ce el este bătrân deja, este risipită, pentru că Isus i-a explicat că aici nu este vorba de o naştere trupească, ci de una sufletească (cf. Ioan 3,5). În această zi în care amintim Naşterea Domnului, noi avem dreptul de a depune sarcina anilor noştri, ca şi a remuşcărilor noastre, şi să ne simţim ca nişte copii nou-născuţi (1Petru 2,2), în stare de a ne lăsa conduşi spre bucurie şi spre speranţă, aşa ca în tinereţe, când toate aceste idei mai erau încă proaspete în mintea şi în fantezia noastră.

Tot ceea ce am ascultat este ceva înălţător şi măreţ, însă acum trebuie să ne impunem o obligaţie exactă: să nu stricăm prietenia noastră cu Dumnezeu. “Recunoaşte, creştinule, demnitatea ta, şi fiind părtaş al naturii divine, nu te mai întoarce la josniciile din trecut printr-o purtare nedemnă. Aminteşte-ţi cine este Capul tău, al cărui mădular eşti” (Sf. Leon cel Mare). Aminteşte-ţi, adăugăm noi, cine este Tatăl tău, al cărui fiu eşti! Când te simţi ispitit, înjosit sau părăsit, aminteşte-ţi de cuvintele: “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 52, 7-10)

Lecturile acestei Liturghii (a treia a Sărbătorii Crăciunului) abandonează “povestirea” evenimentului Naşterii lui Isus: lumină – mântuire şi bucurie – pentru a ne prezenta mesajul acestei solemnintăţi prin intermediul unei meditaţii profunde al ei.

Profetul Isaia expune conţinutul salvific al mesajului începând cu prezentarea sentinelelor Cetăţii Sfinte care îl (între)văd pe Dumnezeu care se întoarce la Ierusalim pentru a o elibera. Aceste sentinele anunţă o “veste buna” (euanghelion, în limba greacă) de pace şi de mântuire pentru popor, spunând că Dumnezeu s-a întors şi şi-a reluat locul pe Muntele Sion, stabilindu-şi pentru totdeauna locul în mijlocul poporului său (v. 7-8; cf. Ez 43,1-5; Rm 10,15). Însă Dumnezeu nu doar locuieşte cu poporul său, ci, ca un mire atent şi plin de grijă, acţionează în favoarea miresei ale. Isaia deci, expune activitatea de mântuire a lui Dumnezeu utilizând trei verbe semnificative: “Ha consolat, ha răscumpărat, a descoperit” ( v. 9-10): aceste verbe pun în evidenţă acţiunea plină de iubire menită să protejeze poporul, în special de ameninţările duşmanilor.

Anunţul profetic se încheie cu constatarea că toate popoarele pământului au putut vedea că Dumnezeu nu-şi abandonează poporul ci e mereu aproape de el pentru a-l mântui (v.10; Mt 28,28). Biserica, utilizând acest text, tresaltă de bucurie deoarece vede că Dumnezeu a împlinit promisiunea referitoare la naşterea Mesiei, promisiune făcută prin intermediul prfeţilor în secolele precedente.

Lectura a II-a (Evr 1,1-6)

Prologul, începutul Scrisorii către Evrei – care conţine toate temele pe care autorul intenţionează să le dezvolte în această scrisoare, spre a întări credinţa creştinilor care provin din iudaism – este o invitaţie adresată comunităţii creştine de a concentra propria privire asupra misterului lui Cristos încă de la naşterea sa – apogeul revelaţiei lui Dumnezeu (cf. In 1,18; Ga 4,4). Isus-Fiul, în realitate, este deplina, completa revelaţie a Tatălui (v. 2). Este, ca şi Tatăl, Dumnezeu şi creator, este “strălucirea gloriei şi chipul fiinţei lui Dumnezeu“: de aceea este superior faţă de orice instituţie religioasă antică, faţă de toţi profeţii şi îngerii (v. 4-13; cf. Fil 2,9), fapt pentru care este moştenitorul a toate (cf. Rm 8,17; Mt 21,38). Datorită misiunii pe care a primit-o de la Tatăl şi pe care a împlinit-o între oameni vestind Cuvântul Adevărului (In 14,6), El a şters păcatul lumii, a restabilit comuniunea între Dumnezeu şi omenire, iar prin moartea şi învierea sa a fost preămarit mai presus de toate: “s-a aşezat la dreapta maestăţii divine în înaltul cerului” (v. 3; cf. Rm 3,24-25; Col 1,13-14; Fil 2,9-11) şi a fost recunoscut de către Tatăl ca Fiu Unul-Născut. Acesta este misterul pe care Cristos l-a descoperit (revelat), mister care este prezent în mod real şi viu în Biserica şi pe care fiecare creştin trebuie să încerce să-l imite pentru a fi splendoarea lui Dumnezeu între oameni şi pentru a avea parte de intimitatea cu Dumnezeu.

Evanghelia (In 1,1-18)

Prologul evangheliei după Ioan este o sinteză, facuta prin meditaţie, a întregului mister al Crăciunului, întrucât pruncul din Betleem este manifestarea, revelaţia lui Dumnezeu, adevărul său şi adevărul omului: numai reflectând asupra acestui eveniment este posibil să înţelegem cine este acela care s-a născut şi cine suntem cu adevărat noi.

Centrul acestui prolog este v. 14: “şi Cuvântul s-a făcut trup“, expresie care conţine evenimentul Întrupării şi deci esenţa Crăciunului: Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om în slăbiciunea şi neputinţa unui om obişnuit. Pentru a înţelege acest lucru, Ioan intra în misterul intern al Sfintei Treimi pentru a ieşi apoi spre om. Începutul este acea afirmaţie care ne pune înaintea timpului, care ne pune în misterul lui Dumnezeu: “la început era Cuvântul” (v. 1a) şi ni se vorbeste despre o existenţă fără început şi fără devenire; apoi, prin expresia “Cuvântul era la (îndreptat spre) Dumnezeu (v. 1b), evanghelistul stabileşte justa poziţie a Cuvântului care exista dintotdeauna, în relaţie cu Dumnezeu: Cuvântul, în esena sa cea mai profundă, este într-o atitudine de ascultare, întru totul îndreptat către Tatăl. Isus, Cuvântul întrupat, îl face pe Dumnezeu vizibil şi aproape de oameni, fiind strălucirea Tatălui. De aceea, întreaga istorie şi ca şi realitatea umană îşi are viaţa de laprin Cuvântul Tatălui: “în el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (v. 4) deoarece doar în Isus creaturile îşi găsesc consitenţă, semnificaţie, şi în special mântuire. Toate aceste afirmaţii ale evanghelistului sunt importante pentru a înţelege valoarea şi adevăratul mărturisitor al lui Dumnezeu. De aceea “din plinătatea lui noi toţi am primit har peste har” (v. 16), adică din viaţa sa toţi putem să avem viaţă cu prisosinţă.

Reflecţii

Lectura Cuvântului lui Dumnezeu în misterul sublim şi vrednic de laudă al Crăciunului este îndreptată asupra memoriei Fiului lui Dumnezeu care se face om, a unui Dumnezeu cu noi şi pentru noi. Dumnezeul cel nevăzut, cel Sfânt prin excelenţă, abandonează invizibilitatea şi mai ales “depărtarea sa sfântă” şi ia un chip uman făcându-se vizibil, concret, palpabil … se lasă înţeles: “S-a facut ceea ce suntem pentrru a ne face părtaşi de ceea ce El este” (sf. Ciril din Alexandria). Această credinţă a noastră se bazează pe o explicaţie pe care evanghelistul Ioan o găseşte în existenţa lui Isus în sânul Tatălui (In 1,11-13).Reflexia biblică, însă, merge mai departe şi ne provoacă să contemplăm cine este Isus pentru noi: el este un Dumnezeu pentru orice om şi pentru mântuirea lui.

Însă Crăciunul este şi memoria modalităţii istrice, concrete prin care El a realizat întruparea. A ales viaţa de sărac, viaţa unui învins, pentru ca noi să putem întrevedea puterea lui Dumnezeu tocmai în această sărăcie, în această (auto)înjosire. Pe el vrea să-l căutam, să-l recunoaştem, să-l primim: ca pe un sărac, nevoiaş şi suferind, deoarece el nu doar s-a făcut om, ci a şi rămas între oameni. Prin naşterea sa ne-a dăruit şi puterea de a fi fii: “tuturor acelora care l-au pimit le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). Naşterea lui Isus este şi naşterea noastră, renaşterea noastră la viaţa cea nouă. În el şi noi am fost “predestinaţi să fim fii adoptivi ai Tatălui ceresc (Ef 1,5; cf. 1In 3,1). Dacă acelaşi Dumnezeu ne numeşte: “Tu eşti Fiul meu”, nouă nu ne rămâne decât să-i mulţumim şi să ne bucurăm pentru această împărtăşire a noastră a vieţii lui Dumnezeu.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 62, 11-12)

Isaia pronunţă aceste cuvinte de încurajare bătrânilor lui Israel care s-au adunat la Ierusalim în aşteptarea întoarceri în patria natală a fraţilor lor, “restul lui Israel” care fusese deportat în Babilonia. Textul profetic este compus din două versete: primul conţine o veste adresată Ierusalimului, “fiica Sionului”, deci întregii naţiuni, veste care priveşte eliberarea celor aflaţi în exil; iar vestea se referă la un Dumnezeu care va veni ca şi “salvator” al poporului, aducând cu sine darul preţios şi atât de invocat al libertăţii (v. 11); al doilea verset, în schimb, conţine noile titluri de mărire dat fie a acestor fraţi (care vor fi numiţi “popor sfânt”), ca şi al celorlalte naţiuni “mântuite de către Dumnezeu”, dar mai ales ale Ierusalimului care, ca o tânără mireasă, se va chema “cea căutată” şi “cetate care nu mai este abandonată” (v. 12).

Şi de această dată este tot Domnul cel care ia iniţiativa: vine în căutarea poporului său, îl răscumpără şi îl leagă la sine prin iubirea sa reînnoită şi fidelă. Textul din Isaia este folosit de liturgia Crăciunului întrucât vorbeşte de o altă întâlnire, cea pe care Domnul o realizează, prin Fiul său Unul născut cu omenirea la Betleem, lângă ieslea pruncului Isus, care este adevăratul Mântuitor şi eliberator al omenirii. De aceea, şi noi suntem chemaţi “popor sfânt” de către Dumnezeu şi de către “popoarele mântuite de Domnul”: faţa de noi El şi-a manifestat toată duioşia, toată dragostea.

Lectura a II-a ( Tit 3,4-7)

Şi această lectură asemenea celei din Isaia, este simplă şi mai ales scurtă – cum rar se întâmplă în Liturghiile de duminică -, ca şi cum Dumnezeu ne-ar spune că misterul pe care-l contemplăm astăzi este aşa de mare că nu-l putem (şi nici nu ar trebui să ne permitem) să-l închidem în limitele impuse de cuvintele umane. Tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru omenirea întreagă este lucrarea sa, se datorează numai bunătăţii sale. Apostolul Paul adresându-se ucenicului său Tit prin cuvinte luate din experienţa personală, afirmă că noi am fost mântuiţi (şi suntem mântuiţi) nu datorită acţiunilor noastre drepte pe care le-am înfăptuit (v. 5a; cf. Rm 9,30-32; 10,35; Fil 3,9), ci datorită faptului că Duhul Sfânt a fost generos cu noi (v. 5b; cf. Rm 3,24; In 3,16-18). Mai exact, Dumnezeu, când a venit între noi Mântuitorul, din libera iniţiativă a iubirii sale milostive, din duşmani a făcut din noi prieteni făcându-ne fii ai săi prin botez (1Pt 1,3).

Dacă la Crăciun Dumnezeu ni-l dăruieşte pe Fiul său, putem spune că prin botez el ne dăruieşte Duhul său; că ne dă certitudinea că am devenit moştenitori a unei realităţi care nu se va destrăma niciodată: “viaţa veşnică” (v. 7), adică a experienţei cunoaşterii personale a lui Dumnezeu. Toate aceste mari daruri ale lui Dumnezeu ne deschid inima şi o fac capabilă să se minuneze de tot ceea ce El face pentru noi precum şi să-i mulţumim pentru generozitatea sa aşa de mare.

Evanghelia (Lc 2,15-20)

Această Evanghelie a Liturghiei din dimineaţa Crăciunului este continuarea evangheliei propuse pentru noaptea Crăciunului, pe care Luca o prezintă folosind schema anunţului misionar: povestirea evenimentului, vestea adusă păstorilor şi primirea evenimentului. Evanghelistul deci se opreşte in acest pasaj asupra ultimului moment care relatează faptul că păstorii se duc imediat la Betleem si găsesc peştera – aşa cum le fusese anunţat de către îngeri – cu pruncul Isus, cu Maria şi Iosif.

Suntem în faţa unui adevărat itinerariu de credinţă cu etapele sale, unde apare clar că decizia interioară se traduce imediat în gesturi concrete: mai întâi căutarea (“au plecat în grabă”: v.16a), apoi descoperirea şi experienţa umano-spirituală (“au găsit copilul: v. 16b) şi, în sfârşit, mărturia vieţii (“au spus ceea ce le fusese anunţat cu privire la copil”: v. 17). Din mărturie ia naştere deci, reacţia de mirare şi de credinţă în cei care au ascultat povestirea păstorilor (“se mirau de lucrurile pe care le spuneau păstorii”: v. 18): aşa credinţa începe să se răspândească.

Textul se termină cu o referinţă preţioasă despre Maria care “păstra toate aceste lucruri şi le medita în inima ei”: v.19), ceea ce înseamnă că Maria rămâne gânditoare în contemplarea lucrurilor povestite de păstori cât şi a cuvintelor pe care ei le-au spus despre micul Isus. De acum istoria Fiului – care pleacă de la sânul matern până la sânul/mormântul învierii – devine un singur lucru, o singură realitate cu istoria Mariei, deoarece încă de la Fiat-ul spus la Bunavestire ea a acceptat prin credinţă să fie docilă în slujba “căilor lui Dumnezeu”.

Reflecţii

Cuvântul lui Dumnezeu din această zi de Crăciun este o invitaţie la a nu se opri în tot feluri de explicaţii, ci la a se abandona în contemplarea cuvintelor: “Astăzi s-a născut pentru noi Domnul” (antifona de la începutul Liturghiei) împreună cu cea a misterului unui Dumnezeu care se face om. Isus a adus umanităţii cel mai preţios cadou, aşa cum zice sf. Irineu: “a adus întreaga noastră viaţă aducându-se pe sine”. Cum să facem să întărim credinţa noastră în faţa acestui tăcut copil? Simplu: luând decizia de a “merge şi noi la Betleem”, după exemplul păstorilor, deoarece acest loc este icoana simplităţii şi a transparenţei, a bucuriei şi a vieţii, a tăcerii contemplative. Avem nevoia de a redeveni copii la suflet pentru a redescoperi rădăcinile credinţei noastre; avem nevoie de o bucurie “de sărbătoare” care ne dă posibilitatea să credem că viaţa este un mare dar al lui Dumnezeu care nu trebuie irosit; avem nevoie de tăcerea contemplativă. Atunci când dorim să ne exprimăm dragostea noastră faţă de ceilalţi, ce putem să oferim dacă nu tăcerea noastră? “Tăcerea înseninează inimile noastre, şopteşte inimilor noastre şi le uneşte. Tăcerea ne separă de noi înşine şi ne dă posibilitatea să zburăm pe firmamentul Duhului apropiindu-ne de cer” (M. Delbrel). Această experienţă ne va permite să ne întoarcem la casele noastre şi la ocupaţiile noastre (asemenea păstorilor) lăudându-l pe Dumnezeu pentru Cuvântul pe care l-am contemplat, asemenea Mariei, siguri că îl păstrăm în suflet pentru a anunţa altora ceea ce acest Cuvânt înseamnă pentru noi.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 9,1-3,5-6)

Toate lecturile biblice de la liturghiile Crăciunului, chiar dacă din unghiuri diferite, sunt structurate să răspundă la întrebarea: care este sensul Crăciunului?

Şi se începe căutarea răspunsului de la profeţii cei mai vechi. Astfel, oracolul lui Isaia din cap. 9, presupune o situaţie dramatică a poporului Israel, deoarece zgomotul armelor se aude peste tot. Invazia asirienilor (sec VIII a.C.) care intră prin Galileea, ameninţă şi Iudeea, deci şi Ierusalimul, fapt pentru care poporul terorizat umblă în întuneric, deci nu ştie încotro merge. Acestui popor fără speranţă, profetul anunţă: “poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare” (v. 1). Imediat după, adresându-se lui Dumnezeu, exclamă: “ai înmulţit bucuria, ai sporit veselia” (v. 2).

Ce anume permite poporului să treacă de la întuneric la lumină, de la tisteţe la bucurie? Sigur, aluzia lui Isaia se referă la plecarea/fuga Asiriei din Israel, însă profetul lui Dumnezeu vorbeşte şi de plecarea duşmanilor. El anunţă bucuria venirii aceluia care va fi “Dumnezeu puternic, Principele păcii” (v. 5), acela care, ca un erou adevărat al Israelului, va împlini toate acestea. Dar cum va fi posibil acest lucru? Isaia răspunde: “acest lucru îl va face iubirea fără margini a lui Dumnezeu” (v. 6). Iată deci sensul mesajului cel mai vechi cât priveşte Crăciunul: nu mai există motiv de teamă, de frică; se concretizează libertatea din mâna dominatorului duşman. Toate acestea datorită “unui prunc care ni s-a dat nouă” (v. 5; cfr. Is 7,14; Mi 5,1-3; 2Sam 7,12-16), un urmaş al lui David care va dărui viaţă unei societăţi unde va domni dreptatea, pacea, bucuria, deci care va reda tuturor curajul şi pasiunea de a trăi.

Lectura a II-a

Paul, scriindu-i lui Tit, ucenicul său convertit de la păgânism şi acum episcop de Creta, explică sensul venirii lui Isus în mijlocul nostru prin cuvinte pline de speranţă: “s-a arătat harul lui Dumnezeu, aducător de mântuire pentru toţi oamenii” (v. 11). Universalismul mântuirii este o caracteristică esenţială a Crăciunului, iar mesajul pe care-l poartă e un anunţ de mântuire şi de viaţă noua pentru întreaga omenire, fără nici o diferenţă de rasă sau culoare, de categorie socială, de capacităţi intelectuale sau alte asemenea. Mântuitorul care ne-a fost dat nu e doar un biet copil care a ales să se nască într-o iesle, în nevoi şi mai ales într-o voită tăcere (discreţie, surdină), ci este în principal “zâmbetul” lui Dumnezeu care s-a făcut vizibil, deoarece el nu s-a descurajat de tot de oameni.

El a venit pentru a ne învăţa calea binelui, a sobrietăţii şi a dreptăţii; dar şi refuzul atracţiilor rele şi iluzorii ale lumii, aşteptând revenirea în mărire a Domnului (v. 13). El, în mod liber, s-a dat pe sine pentru noi (v.14), mai întâi vorbindu-ne despre Dumnezeu Tatăl şi numindu-ne prieteni, iar la urmă, murind pe cruce din iubire: astfel ne-a eliberat din orice sclăvie spre a (re)conduce odată pentru totdeauna omenirea la Tatăl. Totuşi, numai credinţa ajută să fie observată puterea lui Dumnezeu în viaţa unui biet om, în viaţa unui sărac. Din momentul în care Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, el vrea să fie recunoscut şi primit ca un om: deci aici e posibilă căutarea (şi găsirea) lui Dumnezeu, deoarece el a rămas unul dintre noi.

Evanghelia (Lc 2,1-14)

Pe fundalul anunţurilor profetice (cf. Mi 5,1-4; 1Sam 16,1-3), Luca, în Evanghelia sa ne povesteşte despre naşterea lui Isus, din punct de vedere istoric. Modul de a povesti este simplu, dar în acelaşi timp sugestiv, cu multe motive de reflecţie şi construit pe modelul anunţului misionar care cuprinde trei momente:

- întâi de toate, povestirea evenimentului: ordinul Cezarului, în vremea lui Quirinius, guvernatorul Siriei, şi naşterea lui Isus la Betleem în sărăcie, într-o ţară sub stăpânirea unei puteri străine (v. 1-7);

- apoi vestea îngerilor adusă păstorilor, primii martori ai evenimentului întrupării (v.8-14);

- în fine, primirea veştii: păstorii care se duc la peşteră, îl întâlnesc pe Isus după care povestesc experienţa lor şi altora (v. 15-20).

Punctul central al povestirii, totuşi, sunt cuvintele îngerilor adresate păstorilor, cuvinte care se referă la sensul bucuriei provocate de eveniment, precum şi credinţa în Isus Mântuitorul tuturor care e ascuns în pruncul sărac, “învelit în scutece, şi culcat într-o iesle” (v. 12). Două motive, deci, care se clarifică una cu alta în text: sărăcia vizibilă în umanitatea lui Isus; şi slava ascunsă a lui Dumnezeu în prezenţa sa între oameni. Doar câţiva păstori, reprezentanţi ai persoanelor sărace şi umile, sunt aceia care îl recunosc pe Mesia cel aşteptat de veacuri. Acesta este semnul divin extraordinar (= care iese din schemele logicii umane) ale începutului unei noi epoci ale istoriei lui Dumnezeu cu oamenii.

Reflecţii

Pentru a contepla misterul Crăciunului avem nevoie în special de simplitate pentru a ne minuna de mesajul său: capacitate de a se mira şi “privire de copil” sunt mijloacele necesare pentru a gusta vestea plină de bucurie a acestei nopţi sfinte. Iar bucuria are un motiv clar: naşterea unui copilaş; un copilaş care este Mântuitorul lumii întregi, care aduce motive de speranţă tuturor, motive care se concretizează în pace, dreptate şi mântuire.

Dar care sunt semnele care îl califică pe acest copilaş? Fragilitatea, sărăcia, neputinţa şi umilinţa – lucruri pe care lumea le-a refuzat mereu şi care, tocmai acestea, au fost făcute proprii de către Fiul lui Dumnezeu.

Prin venirea lui Isus au fost date peste cap falsele certitudini ale oamenilor deoarece Dumnezeu a ales nu pe cei puternici, inteligenţi ai lumii acesteia, ci pe cei slabi, pe cei mici, pe cei ne-inteligenţi, pe cei care sunt ultimii: a ales “un prunc aşezat într-o iesle” (Lc 2,7; cfr 1Cor 1,27; Mt 11,26) sărac, marginalizat şi respins. Şi tocmai din această sărăcie izvorăşte lumina, splendoarea “lumii Duhului”, în timp ce noi ne complicăm în dramele de conştiinţă întrucât tentaţi să urmă(ri)m principiile de forţă, de putere sau de violenţă. Pruncul din Betleem ne spune că minunea păcii Crăciunului este posibilă doar acelora care primesc darurile sale.

În această lumină, evenimentul acestei nopţi nu e doar o dată de comemorare, ci un eveniment capabil să “contagieze” şi să transforme chiar şi momentul prezent, “azi-ul”. 4 sunt nopţile istorice ale omenirii, după o veche tradiţie rabinică: noaptea creaţiei (Gen 1,3), aceea a lui Abraham (Gen 15,1-6), aceea a Exodului (Es 12,1-13) şi aceea a Betleemului (cf. Mi 5), adică această noapte care este cea mai importantă fiindcă Fiul lui Dumnezeu a adus pacea sa, diferită de pacea oamenilor; pacea lui Emanuel este baza civilizaţiei iubirii (Paul al VI-lea).

Dar suntem în stare să trăim misterul Crăciunului?

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin

În pasajul evanghelic, Isus îi invită pe discipolii Săi să se îndepărteze de mulţime şi de munca lor şi să meargă cu El “într-un loc retras”. I-a învăţat să facă ceea ce a făcut El însuşi: să echilibreze acţiunea şi contemplarea, să treacă de la contactul cu oamenii la dialogul intim şi regenerator cu noi înşine şi cu Dumnezeu. Tema este de mare importanţă şi actualitate. Ritmul vieţii a dobândit o viteză care depăşeşte capacitatea noastră de adaptare.

Scena din “Timpurile moderne” cu Charlie Chaplin absorbit de linia de asamblare este imaginea exactă a acestei situaţii. În acest fel ne pierdem capacitatea de separaţie critică ce ne permite să exercităm dominaţie asupra fluxului, adesea haotic şi dezordonat, al circumstanţelor şi experienţelor zilnice. Isus, în Evanghelie, nu dă niciodată impresia că ar fi agitat din cauza grabei. Câteodată chiar pare că pierde timpul: cu toţii îl caută şi El nu se lasă găsit, absorbit fiind în rugăciune. Uneori, ca în pasajul evanghelic de astăzi, El îşi invită şi discipolii să piardă timpul împreună cu El: “Veniţi voi singuri, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin”. El le recomandă adesea oamenilor să nu se frământe. Trupurile noastre beneficiază atât de mult de pe urma acestor “pauze”!

Între aceste “pauze” se numără şi vacanţa de vară în timpul căreia ne aflăm. Pentru majoritatea oamenilor, ele sunt doar ocazia de a se odihni puţin, de a sta de vorbă relaxaţi cu soţul sau soţia, de a se juca cu copiii, de a citi o carte bună sau de a contempla natura în linişte; pe scurt, de a se relaxa. A face din vacanţe un timp mai frenetic decât în restul anului ar însemna a-i distruge. La porunca: “Păzeşte ziua odihnei, ca să o ţii cu sfinţenie”, ei ar adăuga: “Păzeşte vacanţa, ca să o ţii cu sfinţenie”. “Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” ne spune Domnul în psalmi. Un lucru simplu de făcut ar putea fi să intrăm într-o capelă sau bisericuţă de munte într-un timp în care este goală, şi să petrecem câtva timp acolo retraşi, singuri cu noi înşine, înaintea lui Dumnezeu.

Această nevoie de momente de singurătate şi ascultare se prezintă într-un mod special pentru aceia care proclamă Evanghelia şi pentru animatorii comunităţii creştine, care trebuie să fie în contact permanent cu izvorul Cuvântului pe care ei trebuie să îl transmită fraţilor lor. Laicii trebuie să se bucure, nu să se simtă neglijaţi, ori de câte ori preotul lor pleacă pentru câtva timp pentru reîncărcare intelectuală şi spirituală. Trebuie să spunem că vacanţele lui Isus cu apostolii Săi erau de scurtă durată, deoarece oamenii, văzându-l că pleacă, mergeau înaintea lui pe jos la locul unde urma să coboare din barcă. Însă Isus nu s-a enervat pe oamenii care nu îi dădeau pace, ci “i s-a făcut milă de ei”, văzându-i singuri, “ca oile care nu au păstor”, şi a început “să-i înveţe multe”. Aceasta ne arată că trebuie să fim gata să ne întrerupem chiar şi odihna meritată în faţa unei nevoi grave a aproapelui nostru.

Nu putem, de exemplu, să lăsăm în voia sorţii, sau într-un spital, o persoană în vârstă de care avem grijă, pentru a ne bucura netulburaţi de vacanţă. Nu putem uita numeroasele persoane care nu şi-au ales singurătatea, şi suferă, nu pentru o săptămână sau pentru o lună, ci pentru ani de zile, poate întreaga lor viaţă. De asemenea este loc şi pentru o mică sugestie practică: să privim în jur pentru a vedea dacă este cineva pe care îl putem ajuta să se simtă mai puţin singur în viaţă, cu o vizită, un telefon, o invitaţie de a ne întâlni într-o zi în locul de vacanţă – orice ne sugerează inima şi circumstanţele.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin

În timpul Adventului Liturghia ne vorbeşte şi ne învaţă, prin trei călăuze, prin trei Maeştri: Isaia, Ioan Botezătorul şi Sfânta Fecioară Maria: Proorocul, Înaintemergătorul şi Mama. Astăzi este rândul Sfintei Fecioare. În toate cele trei cicluri liturgice, Duminica a IV-a din Advent este dominată de figura ei gingaşă şi tăcută. Ea ne ajută să intensificăm şi să concentrăm aşteptarea noastră. În duminicile precedente, îl contemplam pe Mântuitorul oarecum de departe: prin perspectiva lui Isaia, care Îl vedea coborându-se ca roua din ceruri, şi a lui Ioan Botezătorul care îl aştepta din pustiu. Astăzi suntem invitaţi să privim către un punct precis; chiar o persoană: “Maria”. Cel ce trebuie să vină a şi venit deja; misterul ascuns de veacuri în Dumnezeu, de nouă luni este ascuns în Maria.

Dacă Adventul înseamnă aşteptarea lui Cristos, Maria este Aşteptarea personificată; aşteptarea a avut pentru ea acel sens real şi delicat pe care acest cuvânt îl are pentru fiecare femeie care aşteaptă naşterea copilului ei. În acest fel trebuie să ne-o închipuim pe Sfânta Fecioară în imediata apropiere a Crăciunului: cu acea privire dulce şi delicată ce pare a dialoga de pe acum cu Pruncul Isus! Între Maria şi Isus a existat o neîntreruptă legătură de dragoste, la fel ca în cazul celui care primeşte Sfânta Împărtăşanie! Isus, prin harul Său, şi-a început Evanghelizarea chiar din sânul Maicii Sale. Maria este Mama Evangheliei, pentru că în Ea s-a aflat însuşi Cuvântul, unic, total şi personal. Iat-o aşadar pe Maria, după salutul Elisabetei, deschizându-şi gura spre a da curs liber gândurilor şi sentimentelor inimii sale, care nu sunt decât un murmur, o şoaptă a unei Evanghelii vii: “Magnificat” este o Evanghelie în miniatură, pentru că aici aflăm toate “Fericirile”, mai ales cea a celor săraci cu duhul.

Sunt două metode de a citi “Magnificat”: prima constă în a-l citi în raport cu trecutul, prin ceea ce conţine din Vechiul Testament; a doua metodă este de a-l citi în raport cu Noul Testament, ca o anticipare a Evangheliei. Cea dintâi este metoda exegeţilor şi a doctorilor care, cercetând izvoarele acestei cântări, le descoperă în cartea profetului Isaia, în cântarea Anei, mama lui Samuil, şi câte puţin în toată Biblia. Maria cunoştea Biblia, cunoştea istoria poporului ei; deci nu este neverosimil – oricât s-ar părea că aici este vorba de o intervenţie ulterioară a evanghelistului – faptul că ea se exprimă cu aceste cuvinte scoase din Sfânta Scriptură, de altfel aşa cum facem şi noi astăzi când ne rugăm prin rugăciuni spontane.

Însă mai cu seamă pe noi ne interesează cea de-a doua metodă de a citi acest imn măreţ “Magnificat”. “Măreşte suflete al meu pe Domnul!” – cu acest strigăt de laudă şi de bucurie, Maria îşi îndreaptă inima direct către Dumnezeu; se înalţă deasupra întregii lumi, şi chiar deasupra întregii sale fiinţe, fixându-şi privirea în focarul luminii, în faţa lui Dumnezeu. Aceasta ne duce cu gândul la “Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu”, cântarea de biruinţă a îngerilor, la “Sfinţească-se Numele Tău” din rugăciunea “Tatăl nostru”. Chiar şi noi, atunci când suntem vizitaţi de harul Domnului, simţim această necesitate de a ne ridica deasupra tuturor lucrurilor pământeşti, deasupra intereselor de orice natură ar fi ele, spre a-i mulţumi lui Dumnezeu, nu atât pentru ceea ce ne dă, ci pentru că El există, “pentru slava Sa cea mare”, aşa cum cântăm la “Gloria”.

“Pentru că a privit umilinţa slujitoarei sale”. Maria nu preamăreşte virtutea smereniei sale personale. De fapt aici nu este vorba despre o umilinţă subiectivă, ci de o umilinţă obiectivă, adică despre reala micime şi neînsemnătate a făpturii, pe care o recunoaşte Maria în Faţa lui Dumnezeu. Mai târziu, chiar şi Isus s-a rugat în felul acesta Tatălui: “Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici”. Din acest moment Cântarea Mariei se concentrează în întregime asupra acestei teme: Dumnezeu care se împotriveşte celor mândri şi îi înalţă pe cei smeriţi, ca şi cum privirea ei s-ar fixa, succesiv, asupra a două extremităţi: Dumnezeu, Cel Atotputernic şi Sfânt, şi ea, mică şi neştiută slujitoare a Domnului. Însă această distanţă infinită nu o descurajează, pentru că este întru totul plină de milostivirea şi condescendenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu se apleacă, asemenea unui Bun Părinte, cu gingăşie, către această micime recunoscută şi acceptată cu adevărat. Aici umilinţa evanghelică apare aşa cum este ea în sine, adică referitor la cum trebuie să stăm înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la cum am apărea în faţa oamenilor sau a noastră înşine.

“I-a risipit pe cei mândri cu planurile inimii lor; i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri… pe cei bogaţi i-a trimis cu mâinile goale…” Glasul Sfintei Fecioare se confundă oarecum cu acela al Fiului, care spune: “Vai vouă bogaţilor… Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum…” Această şleahtă de îmbuibaţi nu-i cuprinde numai pe cei bogaţi de bunuri materiale, dar şi pe cei satisfăcuţi de propria lor poziţie socială, de propria lor conduită în viaţă, într-un cuvânt, de ei înşişi. Din cele spuse se poate înţelege cine sunt cei flămânzi şi însetaţi de dreptatea lui Dumnezeu, pentru că nu se încred în propria lor îndreptăţire. Aceştia sunt toţi cei care îşi ţin privirile mereu îndreptate spre Dumnezeu, dar în acelaşi timp fiind şi activi, făcând tot ceea ce le stă în putere, tot ceea ce depinde de ei pentru a îndeplini voinţa Tatălui şi pentru a-şi procura hrana materială.

O astfel de umilinţă evanghelică nu exclude mărinimia, nu restrânge inima ci o dilată, încât a făcut-o pe Maria să spună: “Iată că de acum toate generaţiile mă vor numi fericită, pentru că Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari”. Şi chiar aşa a şi fost: toate naţiunile au numit-o “Fericită”. Aclamaţia Evangheliei ne-a pus în faţă răspunsul Mariei la lucrarea Domnului: “Iată roaba Domnului: fie mie după cuvântul Tău!” În pericopa evanghelică, Elisabeta o declară fericită pe Maica Domnului tocmai pentru acel “Iată [slujitoarea Domnului]“, pronunţat la Vestirea Îngerului: “Ferice aceea care a crezut”. La baza oricărei fericiri se află credinţa: “ferice de cei care nu au văzut şi au crezut”. A crede înseamnă a se încrede în Dumnezeu, a se încredinţa Lui. Maria a crezut în Dumnezeu fără să vadă, adică fără a înţelege ceea ce trebuia să se întâmple şi unde trebuiau să se sfârşească toate acestea.

Dacă citim cu atenţie cea de-a doua lectură, vom vedea că ne vorbeşte despre un al “Iată”: intrând în lume, Cristos spune: “Iată vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule”. Răscumpărarea a fost inaugurată prin cele două “Iată” prin două acceptări acordate lui Dumnezeu: aceea a lui Isus şi aceea a Mariei. Acestea au întrerupt cele două refuzuri mai vechi: cele ale lui Adam şi Eva. Acceptarea Mariei este radical deosebită de aceea a lui Cristos, pentru că exprimă doar o umilă acceptare, şi este în acelaşi timp rod al acceptării lui Cristos. Cu toate acestea, în chip misterios, această acceptare a Mariei, pronunţată în numele nostru al tuturor, era indispensabilă, deoarece exprimă consimţământul libertăţii omului, pe care Dumnezeu o respectă. Dumnezeu nu îngrădeşte libertatea noastră, ci o salvează.

Spuneam că trebuie să ne însuşim cele citite în lecturile de astăzi, şi mai ales acel “Iată…” al Mariei. Este un cuvânt scurt, dar preţios. Prin el noi spunem: “Iată, sunt aici! Ce vrei să fac? Cum să fac? Unde să merg?…” Important nu este atât a-l pronunţa cât mai mult a-l actualiza, ascultând clipă de clipă inspiraţiile Domnului, adică acele imbolduri şi lumini interioare ale Duhului Sfânt, care, dacă suntem atenţi, ne vor face să înţelegem ceea ce vrea Dumnezeu de la noi în cutare sau cutare încercare. Dumnezeu ne cheamă în fiecare ceas al zilei, fie pentru a depăşi un conflict, fie pentru ajutorarea cuiva, fie pentru a ne reculege în rugăciune, fie pentru a da un sfat bun sau chiar a tăcea la timpul oportun. Trebuie să ne obişnuim să auzim glasul Domnului atunci când El rosteşte numele nostru, pentru a-I răspunde aşa cum i-a răspuns Samuil: “Iată-mă, căci m-ai chemat! Da, Doamne, voi face tot ceea ce ceri de la mine, voi merge oriunde mă trimiţi! ”

“Ferice de tine că ai crezut; dar fericiţi sunteţi şi voi, care aţi auzit şi aţi crezut, deoarece fiecare suflet care crede zămisleşte şi naşte Cuvântul lui Dumnezeu” (Sf. Ambrozie). Dacă în inimile noastre se află această dispoziţie a credinţei şi a ascultării, atunci toate celelalte lucruri frumoase şi delicate, proprii acestei sărbători a Crăciunului, îşi sporesc semnificaţia şi alimentează bucuria. În caz contrar nu vor fi decât nişte surogate care nu ne vor mulţumi inimile.

Vom încheia aceste reflecţii reîntorcându-ne cu gândul spre a contempla pe Sfânta Fecioară Maria! Ea este Calea regească prin care a venit la noi Mântuitorul. Trebuie să căutăm să mergem spre acest Mântuitor, pe aceeaşi cale pe care El a venit la noi (Sf. Bernard). Chiar în acest ceas noi mergem în întâmpinarea lui Isus Cristos, prin Sfânta Împărtăşanie, împreună cu aceea prin care El a venit la noi. Trupul lui Cristos pe care îl primim este “adevăratul trup născut din Fecioara Maria” (Sf. Ambroziu). Să sălăşluiască în fiecare dintre noi sufletul Mariei, spre a-L slăvi pe Domnul.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin

Naşterea Mântuitorului Isus Cristos – acesta este subiectul şi evenimentul acestor zile, cel mai mare eveniment din istoria lumii. Trăieşte şi va trăi mereu în inimile celor care cred în Isus Cristos. Zilele de naştere ale altor mari oameni ai istoriei sunt deja uitate. Numele lor sunt ca fumul şi au dispărut; au puşcat ca baloanele de săpun, după cum spunea Sfântul Vasile cel Mare. Bucuraţi-vă, fraţii mei. Cântaţi-i, aduceţi-i laudă şi veniţi la peşteră pentru a-l venera pe Domnul slavei. “Cuvântul a devenit trup”, scrie Sfântul Atanasie, “pentru a face omul mai receptiv faţă de divinitate. El a devenit sărac pentru ca prin sărăcia Lui noi să devenim bogaţi. El s-a coborât pentru ca să poată să ne ridice. A fost supus ispitelor pentru ca noi să le putem birui. A acceptat tot ce este mai rău, pentru a ne da tot ce este mai bun.”

Cristos Mântuitorul s-a născut în oraşul Betleem. Când? Pavel ne dă răspunsul: “La plinirea timpurilor”; şi de atunci timpul a fost împărţit în două perioade mari: înainte de Cristos şi după Cristos. Înainte de Cristos este perioada lumii căzute. Perioada de după Cristos este cea a învierii şi răscumpărării. Despre această perioadă au vorbit profeţii. Acesta a fost şi sentimentul marilor spirite ale antichităţii: că un răscumpărător al rasei umane va fi trimis pe pământ. Profetul Isaia, cu ochii săi profetici, l-a văzut născându-se dintr-o fecioară într-o peşteră. Mai mult, Isaia îl vede acceptat în iesle de animale fără raţiune, dar respins de poporul lui Israel.

Mihea a prevăzut că Răscumpărătorul se va naşte în Betleem. Osea a prevăzut că după naşterea Sa, El va fugi în Egipt şi din Egipt va fi rechemat în Israel. “Din Egipt mi-am chemat Fiul.” David, cu ochii săi profetici, i-a văzut pe regii din Răsărit venind cu daruri la singurul Rege. Zaharia l-a văzut ca un rege paşnic intrând în cetatea Ierusalimului, stând pe spinarea unui măgar. Isaia a văzut patimile Sale, martiriul Lui de miel lipsit de apărare. Ioil a văzut puterea Bisericii şi coborârea Spiritului Sfânt în ziua Rusaliilor. Din păcate timpul nu ne permite să enumerăm toate profeţiile care se referă la persoana lui Cristos Mântuitorul.

Spiritele filozofice ale Greciei antice au simţit de asemenea că Răscumpărătorul este pe drum. Erau pesimiste şi pesimismul lor era exprimat inclusiv în artă. Eschil, unul dintre cei mai mari poeţi tragici, a ilustrat drama lumii prin Prometeu. Prometeu a păcătuit; el dorea să ajungă la Dumnezeu. Din acest motiv a fost condamnat de Hefestus şi a fost sechestrat în Munţii Caucaz. În timpul zilei venea la el un vultur care, cu ciocul, îi străpungea carnea şi îi mânca ficatul. Prometeu suferea, dar noaptea, când vulturul pleca, ficatul îi creştea la loc. Aceasta continua zi şi noapte. O fecioară pe nume Io l-a vizitat pe Prometeu şi a dorit să îi aducă mângâiere. Atunci zeul Hermes a venit şi între cei trei a avut loc un dialog. Hermes i-a spus lui Prometeu următoarele cuvinte: “O, Prometeu, îţi înţeleg suferinţa, dar nu căuta o soluţie simplă pentru ele. Vei fi bătut în cuie pe aceste stânci şi vulturul cel urât îţi va devora carnea până când cineva, dar nu un simplu om ci un zeu, va avea milă de tine şi îţi va fi urmaş în suferinţă; el îşi va asuma greutăţile tale; el va coborî în Hades, el se va lupta, el va fi victorios şi te va răscumpăra.” În cuvintele lui Eschil cine nu vede omul devorat de păcat şi cine nu îl vede pe Cristos care îşi asumă suferinţele omului? “Pentru că El a purtat păcatele noastre şi a suferit pentru noi”, spunea Isaia, profeţind despre patimile lui Cristos.

Socrate a simţit incapacitatea filozofiei de a răspunde la toate problemele metafizicii şi a vorbit despre necesitatea unei călăuze divine. Într-o zi a avut loc o scurtă conversaţie între el şi discipolul său Alcibiade. Acesta se întorsese de la templu, unde fusese să se roage. Şi-a rugat maestrul să îl înveţe cum să se roage şi ce să ceară de la zei. Socrate i-a răspuns că întrebarea are foarte gravă şi dificilă, dincolo de puterea de înţelegere a lui Socrate. “Dar nu îţi fie teamă şi fii nerăbdător”, i-a spus lui Alcibiade. “Dumnezeu va trimite un învăţător divin şi el ne va învăţa, pe mine şi pe tine, cum să ne rugăm şi ce să cerem zeilor.” Altădată, în faţa judecătorilor Atenei, Socrate spunea: “Acum, judecătorilor, voi dormiţi şi veţi dormi şi în viitor până în ziua în care Dumnezeu va avea milă şi vă va trimite pe marele Trezitor”. După trei sute de ani, Sfântul Pavel a mers la atenieni pentru a-l predica pe marele Trezitor, Isus Cristos.

Platon, în lucrarea sa Republica, îl vede pe cel care va veni ca reprezentantul extraordinarei dreptăţi. El spune că dreptul dedicat ideii îndatoririi lui va fi rănit şi dezbrăcat, mai puţin de dreptatea lui, care îl va decora. Acesta va rămâne de nezdruncinat până la moarte. Va veni un moment când, deşi el este drept, va fi considerat nedrept şi de aceea va fi bătut şi va suferi.

Iuda, după ce l-a trădat, spunea despre Isus că este inocent şi fără de păcat. Au existat şi alţi duşmani ai Lui care, deşi nu îi recunoşteau divinitatea, au vorbit frumos despre El. Filosoful evreu Spinoza i-a dat acest titlu lui Isus: “Simbolul splendid al înţelepciunii divine.” Raţionalistul Straus îl numea “cel mai înalt obiect imaginabil”. Richter îl caracteriza ca “cel mai pur între cei puternici, cel mai puternic între cei puri”. Renan necredinciosul îl descria ca “frumuseţea eternă”.

Şi noi, fraţii mei, să cântăm cu îngerii din Betleem întruparea Fiului lui Dumnezeu, a Mântuitorului nostru Isus Cristos.

pr. George Dimopoulos Ritul bizantin

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I

Mihea, contemporan al lui Isaia (Protoisaia), trăieşte într-o perioadă dramatică a tribului lui Iuda, ameninţat de Asiria şi guvernată de urmaşii lui David care nu sunt demni de strămoşul lor pentru că au la inimă în principal interesele lor, nu acele ale poporului, pe care le neglijează aproape în totalitate. Pe acest fundal se inserează oracolul de renaştere prezent în Mi 5,1-4.

Conform profetului, trebuie început totul de la capăt. Şi va fi Dumnezeu cel care va face să renască poporul său prin intermediul unui rege drept care va reîncepe nu de la Ierusalim (simbolul religios prin excelenţă al bunăstării, al păcii), ci din micul Betleem, locul natal al regelui David. Este important să fie recuperată umilinţa începutului, aceea a “zilelor de odinioară”, când David a fost ales, fiind ultimul din cei 7 fraţi care – chiar şi după logica umană – erau mai potriviţi să fie aleşi; însă nu va exista o renaştere adevărată dacă nu se va reîncepe de jos, de la cei care sunt ultimii.

Cât priveşte momentul de faţă (evident, la care se referă profetul), este necesară o perioadă de purificare (v. 2), o perioadă în care Israelul va fi supus altor puteri, supunere care va lua sfârşit odată cu naşterea noului rege. Profetul nu dă numele respectivului rege, ci îi trasează caracteristicile principale (v. 3): va domni în siguranţă şi se va ocupa de popor aşa cum se ocupă un pastor de turmă: ceea ce îl va caracteriza însă va fi faptul că va acţiona “în numele Domnului Dumnezeului său”. Numele (Yhwh) nu poate decât să reamintească evenimentul revelaţiei numelui lui Dumnezeu pe Sinai lui Moise: fapt pentru care, noul rege va regăsi, va relua alianţa pe care Dumnezeu a făcut-o cu poporul său. Astfel poporul va regăsi pacea.

Această profeţie a fost păstrata în Israel ca şi un Cuvânt al lui Dumnezeu care nu s-a împlinit niciodată în istorie, de către nici un rege care a urcat pe tronul Ierusalimului. In Noul Testament, Matei vede concretizarea (= împlinirea) în Isus, născut la Betleem (Mt 2,6), adevăratul păstor care se îngrijeşte de turma împrăştiată şi obosită (Mt 9,6)

Lectura a II-a

Iată unul dintre pasajele cele mai intense din Scrisoarea către Evrei, în care Isus este prezentat ca şi cel care vine să împlinească în toate Voinţa lui Dumnezeu, ca şi acel Rege-Messia care face referinţă în toate la Voinţa lui Dumnezeu.

Autorul scrisorii către evrei propune aici o meditaţie asupra misterului Întrupării. Isus vine, ia un trup omenesc ca să poată sfinţi întreaga viaţă a trupului omenesc: “prin acea voinţă noi suntem sfinţiţi” (v.10).

Pentru a ne sfinţi, Cristos nu a oferit lui Dumnezeu un sacrificiu ritual, ci a voit ca trupul său, condiţia sa umană, să fie locul unde se împlinea deplina ascultare faţă de Dumnezeu: “nu ai voit nici jertfă, nici ofrande, ci mi-ai pregătit un trup … atunci am zis: Iată vin Doamne să împlinesc voinţa ta” (v. 5-7). Acesta este sensul profund al întrupării: Cristos a ales pentru sine condiţia umană pentru a o pune în totalitate la dispoziţia lui Dumnezeu: inima sa a fost mereu şi în totalitate îndreptată către Dumnezeu: voinţa sa, trupul său, acţiunile sale armonizate în mod perfect cu împlinirea voinţei Tatălui. Şi în această ascultare a sa, omul a fost făcut capabil să realizeze o ascultare asemănătoare cu cea a lui Cristos.

Evanghelia (Lc 1,39-48a)

Una dintre temele principale ale acestei pagini evanghelice care prezintă vizita Mariei la Elisabeta, este bucuria; se vede în acea întâlnire dintre cele două mame şi dintre cei doi fii, încă în sânul mamelor lor: Ioan tresaltă (de bucurie), conform spuselor Elisabetei. În aceasta bucurie a Botezătorului se vede o aluzie la bucuria lui David care dansează cu ocazia venirii Arcei Alianţei – semn al prezenţei lui Dumnezeu (cf. 2Sam 6). Ioan se bucură – ba mai mult, dansează (v. 41), deoarece Maria, ca şi Arca Sfântă – îl poartă în sânul ei pe Domnul.

În Ioan care se bucură pentru prezenţa Mariei şi a lui Isus, este reprezentat întregul Vechi Testament care aşteaptă şi primeşte Noul Testament care se manifestă. Elisabeta, de partea sa, este femeia înaintată în vârstă şi sterilă care vede minunile lui Dumnezeu, care “culege” suferinţele şi dorinţele omenirii. În această scenă e, deci, conţinută (“pictată”) omenirea întreagă care îl aşteaptă pe Cristos şi îl salută odată venit deoarece, întâlnindu-l, înţelege că era El cel pe care îl aştepta, chiar fără să-şi dea seama. Fiul lui Dumnezeu care se face trup este izvor de bucurie deoarece spune adevărul la care orice om este chemat, acela de a fi FIU asemenea lui.

Cât despre Maria, ea primeşte de la Elisabeta salutul care o proclamă “fericită” (v. 45) pentru că a crezut în împlinirea promisiunii lui Dumnezeu. Iar în momentul în care îl dăruieşte lumii pe Fiul lui Dumnezeu, Maria ne învaţă să răspundem cu credinţă la propunerile care vin de la Dumnezeu. Credinţa şi umilinţa: “a privit la micimea slujitoarei sale” (v. 48).

În Maria se concretizează programul pe care Dumnezeu l-a anunţat prin Mihea, acela de a reîncepe, de a o lua de la capăt, de la cei care sunt (consideraţi) ultimii.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin

“Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte”, ne spune psalmistul pentru a ne învăţa despre scurgerea timpului. Cu adevărat, fraţii mei, timpul zboară. Suntem deja la ultimele pagini ale cărţii intitulată “Anul”. Cât de repede a trecut! Şi odată cu timpul trecem şi noi. Câţi dintre cei dragi nouă nu au plecat dintre noi: părinţi, fraţi, rude, prieteni, cunoştinţe, şi câţi nu s-au dus cu un vis neîmplinit. Poate unii dintre ei îşi făcuseră deja planuri pentru Crăciun. Dar din păcate nu l-au mai prins – firul vieţii lor s-a întrerupt. Câţi nu mor chiar înainte de Crăciun. Vreţi o dovadă? Luaţi ziarul şi căutaţi la rubrica de anunţuri funerare şi veţi vedea câţi oameni mor zi de zi. Nu vă place cum a început predica, nu? O predică despre moarte este urâtă. Dar este inevitabilă. Toate celelalte lucruri sunt relative. Banii, gloria, poziţia socială, serviciul, frumuseţea, fericirea… Un lucru este sigur – moartea, iar apoi judecata.

Dar moartea nu există! A fost abolită acum două mii de ani, când în acea noapte Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sfânta Treime, s-a născut în micul oraş Betleem, din sânul Fecioarei Maria, iar profeţia s-a împlinit. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este numită, în limbaj teologic, un mister: “Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14), scrie discipolul iubit al lui Cristos, Sfântul Ioan. Cum s-a făcut Cuvântul trup? Aceasta a fost şi va rămâne un mister pentru mintea omenească. Prin Adam a venit păcatul, iar prin păcat a venit moartea omului pentru toate generaţiile. Prin Isus, viaţa domneşte şi moartea este învinsă: “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12).

Suntem invitaţi să celebrăm acest mister din nou. Un mare eveniment istoric. Fără comparaţie. Acest eveniment a schimbat cursul istoriei. Celebrarea naşterii lui Cristos este mama sărbătorilor. Sunteţi gata, fraţii mei, să celebrăm o sărbătoare atât de mare? Puneţi-vă singuri întrebarea şi daţi un răspuns: da sau nu. Intenţia mea este să vă ajut cu această predică. Vă voi da unele indicii. Primul este puritatea sufletului. Vă amintiţi Fericirile din predica lui Cristos de pe munte? Deschideţi Evanghelia lui Matei la capitolul V. Între Fericiri găsim: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Cu alte cuvinte Isus îi binecuvântează pe cei care au inimile libere de pasiuni, ură, dorinţe rele. Să observăm cum interpretează Atanasie cel Mare sensul acestei Fericiri: “Aşa după cum o oglindă murdară nu reflectă, la fel şi o inimă necurată nu îl poate primi pe Dumnezeu.” De aceea este imperativ să avem inimile curate pentru a-l putea vedea pe Isus Cristos; şi de ce trebuie să ne curăţăm sufletele? Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă răspunsul: “De toate dorinţele pătimaşe.” Şi unde putem face această curăţire? În Sacramentul Spovezii. Vă ştiu ezitările şi obiecţiile, dar ele sunt nejustificate. Aşa după cum aveţi grijă de sănătatea Dvs fizică, trebuie să aveţi grijă şi de sănătatea sufletului Dvs. Domnul spune: “Ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8,37). Suntem cu toţii călcători ai poruncilor lui Dumnezeu. Suntem toţi păcătoşi. Undeva Sf. Ioan Gură de Aur spune că păcatul este asemenea prafului şi deşi închidem ferestrele şi uşile caselor noastre, praful tot ajunge pe mobilă. În acelaşi mod ne “vizitează” păcatul chiar şi când nu îl dorim.

După ce v-aţi curăţat de orice patimă, trebuie să faceţi fapte bune. Aceasta este o sarcină de zi cu zi, dar în special pentru zilele de Crăciun. Trebuie să împărtăşiţi bunurile şi bucuriile cu oamenii nevoiaşi. Dacă nu găsiţi lângă Dvs veţi găsi în orfelinate de exemplu. Nu uitaţi nici de seminariile teologice unde se pregătesc soldaţii lui Cristos. Mâine vor sluji în biserica Dvs, în comunitatea Dvs. În fine, mai sunt şi azilurile de bătrâni. Sirah spunea în Biblie: “Copile, ai grijă de tatăl tău la bătrâneţe şi nu aduce tristeţe în viaţa lui. Şi dacă îşi pierde minţile, iartă-l şi poartă-i respect chiar dacă tu eşti mai puternic ca el.” Altundeva el spune din nou: “Cinsteşte-ţi bătrânii şi la această vârstă, deoarece noi suntem cei care i-am îmbătrânit.”

Veniţi, fraţii mei, la Sacramentul Sfintei Împărtăşanii. Primiţi-l pe Cristos cu iubire, cu credinţă; altfel, dacă celebraţi Crăciunul fără mărturisire, fără iertare, fără fapte bune, fără iubire, fără Sfânta Împărtăşanie, Crăciunul va fi unul fără Cristos. Veţi celebra doar darurile şi mâncărurile, dar casa vă va fi fără Cristos. Şi mai rău, Dvs veţi rămâne fără Cristos. Nu, fraţii mei, de o mie de ori nu! Cristos ne acceptă şi în ceasul al doisprezecelea. Nu ezitaţi să veniţi. În ceruri va fi bucurie. Vor fi trase clopote şi îngerii lui Dumnezeu vor celebra întoarcerea Dvs. Veniţi!

pr. George Dimopoulos Ritul bizantin

O tânără misionară activa în Ruanda. Ea s-a întâlnit la un moment dat cu un băiat pe care îl ştia ca fiind catolic. Acesta tocmai fusese martor la uciderea părinţilor şi fraţilor săi de către nişte oameni înarmaţi. I-a spus misionarei că nu mai crede că Isus este Dumnezeu. Deşi ea bănuia de ce, l-a întrebat totuşi. Băiatul a răspuns: “Dacă Isus este Dumnezeu, El ar trebui să poată să facă lucrurile pe care Dumnezeu le face. Dumnezeu a făcut copacii şi copacii fac alţi copaci. Dumnezeu a făcut elefanţii şi elefanţii fac alţi elefanţi. Atunci dacă Isus este Dumnezeu, ar trebui să poată să facă alţi Isuşi. Cu toate acestea, nu am văzut niciodată vreun alt Isus.”

De acest Crăciun, cel mai bun dar pe care am putea să îl dăm lui Cristos şi acestui băiat deziluzionat precum şi familiei şi prietenilor noştri este să devenim “un alt Isus”. Şi tu, şi eu, nu trebuie să ne mulţumim să fim doar un creştin, doar un catolic. Trebuie să fim chipuri ale lui Cristos. Poate că am uitat să punem aceasta pe lista noastră de Crăciun. Dar de ce să nu o punem chiar acum? Darurile în ultimul minut se spune că sunt adesea cele mai preţuite. Ce se întâmplă dacă nu facem aşa? Vom avea o viaţă biologică, dar dacă cineva ne va analiza viaţa creştină va putea să spună despre noi că suntem nişte morţi umblători. Dacă ne facem o analiză fără teamă de adevăr, mulţi ne vom descoperi a fi aşa.

Trapistul Thomas Merton ne propunea o viziune nouă despre Crăciun: “Cristos se naşte astăzi pentru noi, pentru ca El să poată să apară lumii prin noi. Această singură zi din an este ziua naşterii Lui, dar fiecare moment al vieţii noastre trebuie să fie o manifestare a Lui.” Dacă va fi aşa, băiatul ruandez nu ar mai avea de ce să fie supărat. George Orwell spunea la rândul lui: “Dacă oamenii ar fi mai decenţi, lumea ar fi mai decentă.” Este cineva care să nu fie de acord cu cele spuse de Orwell? Vă amintiţi desigur că Charles Dickens a scris în 1843 “O colindă de Crăciun”. Afirma acolo că adevărata schimbare a lumii trebuie să înceapă de la propria noastră curăţire. “Voi onora Crăciunului în inima mea şi voi încerca să îl păstrez tot anul”, spunea el.

Crăciunul nu este o simplă poveste despre un copil evreu. Mai degrabă ea indică spre un bărbat adult pe nume Isus, care s-a dovedit a fi unic în istorie. El nu doar a schimbat mica sa ţară ci şi pe noi, cei de astăzi. De Crăciun îl vedem ca un Copil mic şi pentru mulţi aşa rămâne toată viaţa. Doar că micul Copil creşte în Isus cel mai mare decât ieslea, mai mare decât viaţa însăşi. Pe El trebuie să îl acceptăm ca Domn al vieţilor noastre, chiar dacă aceasta va însemna întoarcerea lor cu susul în jos. Să nu ne lăsăm înşelaţi de gândul că nu avem forţa de a face ceva care să conteze în această lume. Astăzi este ziua în care începem să facem. Să facem ce putem. Să facem ca oamenii să vadă în noi pe Cel născut astăzi. Şi să menţinem acest spirit pentru un an întreg.

pr. James Gilhooley Ritul latin