Start > Ritul latin > “Tu ești Fiul Meu”

“Tu ești Fiul Meu”

24 December 2006
2,146 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iasi
Copyright: Predici.cnet.ro
Nașterea Domnului (Liturghia din zi)

Această a treia Liturghie, numită “Liturghia zilei”, după cea de la miezul nopții și cea de această dimineață, ne prezintă cel mai profund mesaj al sărbătorii. Lecturile biblice se distanțează de tonul narativ; nu mai relatează faptul, ci ne adresează o întrebare: “Cine este Acela care s-a născut?” Acum suntem chemați să ne transferăm întreaga atenție de la personaje la protagonist; ne vin în minte acele reprezentări ale Nașterii Domnului din Școala barocă, în care se vede o serie întreagă de personaje: Maria, Iosif, păstorii, îngerii, în jurul Noului Născut, cu fețele luminate de o lumină puternică și caldă, care provine de la Pruncul ce se află culcat în mijloc. Iată, în acest moment trebuie să trecem de la reflecții la focarul acelei lumini, să ne întoarcem privirile de la păstori și chiar de la Maria, care ne-a îndrumat cu dragostea ei până aici, și să-L contemplăm numai pe El, numai pe Isus.

Cine este acest Prunc? În crezul liturgic peste puțin timp noi vom proclama că El este “Unul născut, Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat; de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Aceasta este credința pe care Biserica o vestește de la Conciliul de la Niceea și până în zilele noastre. Pe ce se bazează această credință? Pe revelație, pe cuvântul lui Dumnezeu și mai ales tocmai pe ceea ce am ascultat cu puțin înainte: “La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu”. Aceste cuvinte, deschid ca o cortină un orizont nemărginit spre a ni-l arăta pe acel Prunc în leagăn; El este Cuvântul Tatălui, pronunțat mai înainte de toți vecii. “La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”. Astfel începe Istoria lumii în Biblie. Ei bine, acum știm că acela nu era începutul absolut, ci era începutul vremurilor. În acea clipă în care se conturau cerurile și pământul, Cuvântul era deja la Dumnezeu.

Nu era așadar doar un simplu cuvânt, o forță obscură care se agita în mintea lui Dumnezeu, ci era “Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile”, deci o persoană. Aici atingem fundamentul sublim al credinței noastre. Ioan, care scrie după ceilalți evangheliști, a dus la bun sfârșit, să spunem așa, un proces de săpături, ajungând până la izvoarele cele mai apropiate de Isus. În tentativa de a răspunde la întrebarea: “Cine este Isus din Nazaret?”, el s-a mulțumit ca mai întâi de toate să plece de la Înviere; apoi ajunge la botez (Marcu de aici își începe Evanghelia), apoi la nașterea de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioară (așa își încep evangheliile lor Matei și Luca). Ioan înțelege că orice răspuns este insuficient atâta vreme cât se rămâne numai în orizontul vremii, și face un mare salt înapoi, în preexistență, aflând, să spunem așa, chiar rădăcina existenței lui Isus, în sânul Tatălui. Aceasta este plenitudinea credinței noastre, iar Crăciunul nu este altceva decât proclamarea acestei credințe.

Cu toate acestea, Liturghia nu se oprește nici măcar o singură clipă la această contemplare a lui Isus în sine, așa cum era la început și în afara vremii, ci mereu ne stimulează la a contempla “Cine este Isus pentru noi!”; “Și cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi!”. Ne amintim din nou cuvintele Crezului: “Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioară, și s-a făcut om”. “Pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”. Isus este “Dumnezeu cu noi”, dar și “Dumnezeu pentru noi”: un Dumnezeu al oamenilor, însă și un Dumnezeu pentru oameni. Dumnezeu a venit El în persoană ca să mângâie și să mântuiască tot neamul omenesc, nu printr-un înger sau printr-un profet (cf. Isaia 63,9). Iată adevăratul sens al misterului Nașterii Domnului: “După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor a toate, prin care a făcut și veacurile” (lectura a doua).

Însă prin Nașterea lui Cristos, Dumnezeu nu ne-a dat numai pe Cuvântul Său, ci ne-a dat chiar și viața Lui, adică ne-a făcut fiii Săi: “celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu”. Prin urmare noi nu sărbătorim numai Nașterea lui Isus, ci și nașterea noastră, pentru că Nașterea lui Isus marchează renașterea noastră. În cea de-a doua lectură am ascultat acele cuvinte solemne: “Fiul meu ești tu; Eu astăzi te-am născut”. Aceste cuvinte le rostește Dumnezeu, dar cui îi vorbește, și despre cine vorbește? Fără îndoială că despre Fiul său, Isus Cristos; așa a înțeles întreaga tradiție creștină, însă Isus Cristos nu este singurul: El este “primul născut între mulți frați” (Romani 8,29); “ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos” (Efeseni 1,5). Fiecăruia dintre noi Tatăl îi adresează cuvintele Sale: “Fiul meu ești tu; Eu astăzi te-am născut”. Aceasta este recunoașterea paternității, adopțiunea! Ioan exclamă uimit: “Vedeți câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem” (1Ioan 3,1).

Poate că vreunuia dintre noi această renaștere i s-ar părea prea îndepărtată, imposibilă, din cauză că se simte rece, necredincios sau nedemn, socotindu-se a fi un sclav și nu un fiu. Poate că vreunul dintre cei de față este copleșit de experiența rupturii și a îndepărtării de Dumnezeu, asemenea Fiului risipitor, și îi este încă gura amară de ghindele și de lăturile porcilor, dar în inima lui totuși mai nădăjduiește să fie reprimit în casa părintească, măcar ca o simplă slugă (cf. Luca 5,19). Dar iată că Dumnezeu îi vine în întâmpinare spunându-i: “Fiul meu ești tu”. Iar nouă, slujitori ai Cuvântului, ne poruncește să îi vorbim la inimă acestui frate și să îi strigăm cât mai tare: “Ascultă, Dumnezeu este Cel ce-ți vorbește și-ți spune: ‘Robia ta a luat sfârșit!’” (cf. Isaia 40,2); Dumnezeu Tatăl te-a eliberat de sub puterea întunericului și te-a strămutat în împărăția Fiului iubirii Sale (cf. Coloseni 1,13); păcatul nu mai are nici o putere asupra ta! Trebuie numai să accepți aceasta și să îi mulțumești lui Dumnezeu din toată inima. Și dacă nu ai făcut încă aceasta, vei simți tu însuți nevoia de a-ți depune sarcina păcatelor în mâinile unui slujitor al Bisericii, pentru ca și tu să poți asculta cu urechile trupești Cuvântul lui Cristos, care iartă și vindecă: “Încrede-te, fiule! Păcatele îți sunt iertate” (Matei 9,2).

Nimeni nu este exclus de la bucuria acestei zile: nici păcătosul, nici bătrânul încărcat de ani și de amărăciuni. Tuturor celor care sunt primiți Isus le dă puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, adică de a renaște la o viață nouă, independentă de vârstă și de merite, și care depinde numai de credință. Îndoiala lui Nicodim, referitoare la cum s-ar mai putea naște omul încă odată, din moment ce el este bătrân deja, este risipită, pentru că Isus i-a explicat că aici nu este vorba de o naștere trupească, ci de una sufletească (cf. Ioan 3,5). În această zi în care amintim Nașterea Domnului, noi avem dreptul de a depune sarcina anilor noștri, ca și a remușcărilor noastre, și să ne simțim ca niște copii nou-născuți (1Petru 2,2), în stare de a ne lăsa conduși spre bucurie și spre speranță, așa ca în tinerețe, când toate aceste idei mai erau încă proaspete în mintea și în fantezia noastră.

Tot ceea ce am ascultat este ceva înălțător și măreț, însă acum trebuie să ne impunem o obligație exactă: să nu stricăm prietenia noastră cu Dumnezeu. “Recunoaște, creștinule, demnitatea ta, și fiind părtaș al naturii divine, nu te mai întoarce la josniciile din trecut printr-o purtare nedemnă. Amintește-ți cine este Capul tău, al cărui mădular ești” (Sf. Leon cel Mare). Amintește-ți, adăugăm noi, cine este Tatăl tău, al cărui fiu ești! Când te simți ispitit, înjosit sau părăsit, amintește-ți de cuvintele: “Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut”.

Ritul latin