Start > Ritul latin > Duminica a IV-a din Advent

Duminica a IV-a din Advent

22 December 2006
1,441 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Iasi
Duminica a IV-a din Advent (Anul C)

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I

Mihea, contemporan al lui Isaia (Protoisaia), trăiește într-o perioadă dramatică a tribului lui Iuda, amenințat de Asiria și guvernată de urmașii lui David care nu sunt demni de strămoșul lor pentru că au la inimă în principal interesele lor, nu acele ale poporului, pe care le neglijează aproape în totalitate. Pe acest fundal se inserează oracolul de renaștere prezent în Mi 5,1-4.

Conform profetului, trebuie început totul de la capăt. Și va fi Dumnezeu cel care va face să renască poporul său prin intermediul unui rege drept care va reîncepe nu de la Ierusalim (simbolul religios prin excelență al bunăstării, al păcii), ci din micul Betleem, locul natal al regelui David. Este important să fie recuperată umilința începutului, aceea a “zilelor de odinioară”, când David a fost ales, fiind ultimul din cei 7 frați care – chiar și după logica umană – erau mai potriviți să fie aleși; însă nu va exista o renaștere adevărată dacă nu se va reîncepe de jos, de la cei care sunt ultimii.

Cât privește momentul de față (evident, la care se referă profetul), este necesară o perioadă de purificare (v. 2), o perioadă în care Israelul va fi supus altor puteri, supunere care va lua sfârșit odată cu nașterea noului rege. Profetul nu dă numele respectivului rege, ci îi trasează caracteristicile principale (v. 3): va domni în siguranță și se va ocupa de popor așa cum se ocupă un pastor de turmă: ceea ce îl va caracteriza însă va fi faptul că va acționa “în numele Domnului Dumnezeului său”. Numele (Yhwh) nu poate decât să reamintească evenimentul revelației numelui lui Dumnezeu pe Sinai lui Moise: fapt pentru care, noul rege va regăsi, va relua alianța pe care Dumnezeu a făcut-o cu poporul său. Astfel poporul va regăsi pacea.

Această profeție a fost păstrata în Israel ca și un Cuvânt al lui Dumnezeu care nu s-a împlinit niciodată în istorie, de către nici un rege care a urcat pe tronul Ierusalimului. In Noul Testament, Matei vede concretizarea (= împlinirea) în Isus, născut la Betleem (Mt 2,6), adevăratul păstor care se îngrijește de turma împrăștiată și obosită (Mt 9,6)

Lectura a II-a

Iată unul dintre pasajele cele mai intense din Scrisoarea către Evrei, în care Isus este prezentat ca și cel care vine să împlinească în toate Voința lui Dumnezeu, ca și acel Rege-Messia care face referință în toate la Voința lui Dumnezeu.

Autorul scrisorii către evrei propune aici o meditație asupra misterului Întrupării. Isus vine, ia un trup omenesc ca să poată sfinți întreaga viață a trupului omenesc: “prin acea voință noi suntem sfințiți” (v.10).

Pentru a ne sfinți, Cristos nu a oferit lui Dumnezeu un sacrificiu ritual, ci a voit ca trupul său, condiția sa umană, să fie locul unde se împlinea deplina ascultare față de Dumnezeu: “nu ai voit nici jertfă, nici ofrande, ci mi-ai pregătit un trup … atunci am zis: Iată vin Doamne să împlinesc voința ta” (v. 5-7). Acesta este sensul profund al întrupării: Cristos a ales pentru sine condiția umană pentru a o pune în totalitate la dispoziția lui Dumnezeu: inima sa a fost mereu și în totalitate îndreptată către Dumnezeu: voința sa, trupul său, acțiunile sale armonizate în mod perfect cu împlinirea voinței Tatălui. Și în această ascultare a sa, omul a fost făcut capabil să realizeze o ascultare asemănătoare cu cea a lui Cristos.

Evanghelia (Lc 1,39-48a)

Una dintre temele principale ale acestei pagini evanghelice care prezintă vizita Mariei la Elisabeta, este bucuria; se vede în acea întâlnire dintre cele două mame și dintre cei doi fii, încă în sânul mamelor lor: Ioan tresaltă (de bucurie), conform spuselor Elisabetei. În aceasta bucurie a Botezătorului se vede o aluzie la bucuria lui David care dansează cu ocazia venirii Arcei Alianței – semn al prezenței lui Dumnezeu (cf. 2Sam 6). Ioan se bucură – ba mai mult, dansează (v. 41), deoarece Maria, ca și Arca Sfântă – îl poartă în sânul ei pe Domnul.

În Ioan care se bucură pentru prezența Mariei și a lui Isus, este reprezentat întregul Vechi Testament care așteaptă și primește Noul Testament care se manifestă. Elisabeta, de partea sa, este femeia înaintată în vârstă și sterilă care vede minunile lui Dumnezeu, care “culege” suferințele și dorințele omenirii. În această scenă e, deci, conținută (“pictată”) omenirea întreagă care îl așteaptă pe Cristos și îl salută odată venit deoarece, întâlnindu-l, înțelege că era El cel pe care îl aștepta, chiar fără să-și dea seama. Fiul lui Dumnezeu care se face trup este izvor de bucurie deoarece spune adevărul la care orice om este chemat, acela de a fi FIU asemenea lui.

Cât despre Maria, ea primește de la Elisabeta salutul care o proclamă “fericită” (v. 45) pentru că a crezut în împlinirea promisiunii lui Dumnezeu. Iar în momentul în care îl dăruiește lumii pe Fiul lui Dumnezeu, Maria ne învață să răspundem cu credință la propunerile care vin de la Dumnezeu. Credința și umilința: “a privit la micimea slujitoarei sale” (v. 48).

În Maria se concretizează programul pe care Dumnezeu l-a anunțat prin Mihea, acela de a reîncepe, de a o lua de la capăt, de la cei care sunt (considerați) ultimii.

Ritul latin