Predici

Biserica celebrează astăzi misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, vocaţia Fecioarei Maria, care cunoaşte voinţa divină referitor la ea, prin vestea adusă de înger. Cu asentimentul ei, cu fiat-ul ei, începe misterul răscumpărării.

Vestirea şi Întruparea Cuvântul lui Dumnezeu constituie faptul cel mai minunat şi extraordinar, misterul cel mai profund al felului de participare a omului la planul lui Dumnezeu, conceput din veşnicie. Este evenimentul cel mai sublim din istoria omenirii: Cuvântul lui Dumnezeu s-a născut după carne o singură dată pentru totdeauna.

De fapt, care a fost motivul pentru care această solemnitate se celebrează în ziua de 25 martie? Mai întâi putem răspunde că fixarea solemnităţii Bunei-vestiri în această zi se datorează unei alte importante solemnităţi, şi anume: Crăciunul. Înainte de a se naşte, a doua Persoană dumnezeiască a Preasfintei Treimi a sălăşluit în sânul preasfânt al Fecioarei Maria. Apoi, după o veche tradiţie, creaţia lumii, începutul şi împlinirea răscumpărării: Întruparea, Moartea şi Învierea lui Cristos trebuiau să fie în preajma echinocţiului de primăvară.

În această solemnitate Isus apare mai mult ca oricând unit cu Sfânta Fecioară. Odată cu asentimentul Mariei, Cuvântul divin şi-a asumat natura omenească: suflet raţional şi trup, format în sânul preacurat al Fecioarei Maria, pentru a împlini în ea, în natura umană, misterul mântuirii noastre. Evenimentul unic şi cu totul singular al Întrupării Fiului lui Dumnezeu nu înseamnă că Isus Cristos este în parte Dumnezeu şi în parte om, şi nici rezultatul unui amestec confuz între divin şi uman. Natura umană şi cea divină se unesc într-o singură Persoană: Persoana dumnezeiască. Isus Cristos s-a făcut cu adevărat om rămânând cu adevărat Dumnezeu. El este Dumnezeu adevărat şi, de la întrupare, om adevărat; este Fiul veşnic al Tatălui, şi din acel moment, ca om, fiu adevărat al Sfintei Maria. Pentru aceasta Fecioara Maria este Mama Cuvântului întrupat, a celei de a doua Persoane a Preasfintei Treimi care a unit cu sine pentru totdeauna – fără confuzie – natura umană. O putem numi astfel pe Sfânta Maria, fără teama de a greşi, cu aceste cuvinte care exprimă cea mai înaltă demnitate a sa: Mama lui Dumnezeu.

Pentru a răscumpăra omul de păcatul originar nu era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să-şi asume o natura umană. Într-adevăr, după cum afirmă sfântul Toma de Aquino, “Dumnezeu ar fi putut să ne mântuiască în multe feluri” (Summa Theologiae, III, q.1, a.2), dar el a ales calea Întrupării. Fiul unul-născut al lui Dumnzeu, vrând să ne facă părtaşi de dumnezeirea sa, şi-a luat firea noastră, pentru ca el, făcut om, să-i îndumnezeiască pe oameni. Putem spune astfel că Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă manifestarea supremă a iubirii divine faţă de om. Numai o astfel de iubire putea răspunde eforturilor sfinţilor şi teologilor care au încercat, secole de-a rândul, să înţeleagă ceea ce l-a determinat pe Dumnezeu la un fapt atât de extraordinar: “Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3,16).

Sosind ceasul să încheie alianţa definitivă, Dumnezeu îşi descoperă intenţia de a invita la tratative pe Sfânta Maria în calitate de reprezentantă nu numai a poporului israelit, dar a întregii omeniri. Bucuria la care este invitată Fecioara Maria este destinată întregii omeniri. În cuvântul îngerului “Bucură-te!” (Lc 1,28) sunt cuprinse toate îndemnurile la bucuria pe care Dumnezeu le făcuse poporului israelit prin glasul profeţilor: tot poporul trebuia să se bucure, la gândul şi promisiunea venirii lui Mesia. Dacă aceste promisiuni îndepărtate ale lui Mesia erau motiv de atâta bucurie, la ce explozie de bucurie trebuie să ne aşteptăm acum când promisiunea este la un pas de împlinire!

Mesagerul lui Dumnezeu o salută pe Fecioara Maria ca “cea plină de har” (Lc 1,28): îi spune ca şi cum acesta ar fi numele ei adevărat. Vorbind cu ea, nu i se adresează cu numele sub care era cunoscută de oameni: Maria, dar cu un nume nou: “plină de har” (Lc 1,28). Ce înseamnă oare acest nume? De ce arhanghelul o numeşte astfel pe Fecioara din Nazaret?

În limbajul biblic, “har” înseamnă un dar deosebit care, conform Noului Testament, îşi are izvorul în viaţa treimică a lui Dumnezeu însuşi, a lui Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,8). Fecioara Maria este numită “plină de har” (Lc 1,28) pentru că acest nume desemnează adevărata ei existenţă. Când Dumnezeu schimbă numele cuiva sau îi dă un supranume, îl destinează la ceva nou sau îi revelează misiunea adevărată în istoria mântuirii. Sfânta Maria este numită “plină de har” (Lc 1,28) datorită maternităţii sale divine.

În planul său veşnic de mântuire, Dumnezeu a ales-o pe Sfânta Maria ca să-l dea lumii pe Salvatorul ei, pe Fiul preaiubit al lui Dumnezeu. Pentru Fecioara Maria, Dumnezeu a avut un plan unic şi cu totul excepţional: să fie Mama Fiului său. Îngerul i-a făcut Fecioarei Maria extraordinara propunere din partea lui Dumnezeu, asigurând-o că va putea să fie mamă fără a-şi pierde fecioria – stare de viaţă pe care o simţea în inima ei – întrucât la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. A urmat un moment de tăcere. Lung sau scurt, acest moment era necesar. A fost un moment cum nu a mai fost altul în istoria mântuirii, un moment de deliberare, de decizie pentru răspunsul “da!” sau “nu!”.

Totul depinde de acest moment. Cele trei Persoane divine “stau” în aşteptare. În acest moment toate promisiunile sunt suspendate. De acest moment depinde dacă se vor realiza sau nu planurile lor, concepute din veşnicie. Şi răspunsul vine: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. În acest moment Fiul lui Dumnezeu coboară în sânul neprihănit al Fecioarei Maria, prin puterea Duhului Sfânt. Dumnezeul atât de mare, pe care nici cerurile nu-l pot cuprinde a încăput în sânul Sfintei Maria. Fecioara Maria devine şi Mamă a lui Dumnezeu.

Un “nu!” din partea Sfintei Maria era puţin probabil, dar nu imposibil. Acel “da!” decisiv pe care ea l-a pronunţat nu a fost o improvizaţie de moment, deoarece toată voinţa Mariei fusese perfect docilă la voinţa lui Dumnezeu.

Prin cuvintele: “Iată roaba Domnului” (Lc 1,38) Fecioara Maria răspunde plină de umilinţă chemării sublime adresate ei de Dumnezeu. Prin urmare, inima Mariei nu este plină de mândrie la primirea acestei veşti dar, prin asentimentul ei dat voinţei lui Dumnezeu, îşi exprimă dorinţa plină de bucurie de a colabora cu Dumnezeu. Nu este numai un act al minţii şi al voinţei, dar şi un sentiment înflăcărat al inimii. Este bucuria abandonării totale la voinţa lui Dumnezeu, la ceea ce Dumnezeu voia de la ea în acel moment şi pentru toată viaţa sa. Acest fiat! va atinge punctul culminant pe Calvar când, lângă cruce, Sfânta Maria se oferă împreună cu Fiul său.

“Astfel Maria, – după învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican – fiica lui Adam, consimţind la cuvântul divin, a devenit Mama lui Isus şi, îmbrăţişând din toată inima, fără a fi împiedicată de vreun păcat, voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu, s-a oferit total pe sine, ca slujitoare a Domnului, Persoanei şi lucrării Fiului său, punându-se în slujba misterului Răscumpărării, în dependenţă de Cristos şi împreună cu el, prin harul Dumnezeului atotputernic. Pe bună dreptate, aşadar, Sfinţii Părinţi consideră că Maria nu a fost numai un instrument pasiv în mâna lui Dumnezeu, ci a cooperat la mântuirea omului în libertatea credinţei şi a ascultării” (LG 56).

Scena Bunei-Vestiri începuse cu o invitaţie la bucurie: “Bucură-te, cea plină de har!” (Lc 1,28) şi se încheie cu o exclamaţie de bucurie din partea Mariei: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38).

Acest moment inefabil pentru Maria şi pentru toată omenirea este amintit de mulţi creştini la rugăciunea Angelus. Consimţământul liber al Sfintei Maria dat voinţei lui Dumnezeu mai este contemplat şi în primul mister de bucurie al sfântului Rozariu. Prin aceste rugăciuni creştinii îl preamăresc pe Dumnezeu pentru marea lui iubire faţă de oameni.

Bucuria de a face mereu voinţa lui Dumnezeu să însoţească şi întreaga noastră viaţă. Să cerem astăzi Sfintei Fecioare dorinţa sinceră şi puternică de a cunoaşte mai profund vocaţia noastră precum şi lumina pentru a corespunde mai profund chemărilor adresate de Domnul în viaţa noastră. Să-i cerem să mijlocească pentru noi ca să răspundem prompt şi cu fermitate în orice circumstanţă a vieţii noastre.

Daniel COBZARU

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

Experimentăm astăzi diverse şi multiple transformări sociale şi culturale, transformări care produc în viaţa omului uneori stări de nesiguranţă şi dezechilibru. Mai mult, omul pare să fie o simplă marionetă pe marea scenă a lumii şi nu un actor care să-şi îndeplinească rolul său bine precizat. Se lasă purtat de valurile primejdioase ale mass-mediei şi ale falselor ideologii fiind aproape constrâns să creadă că mântuirea şi fericirea îi vor fi dobândite de “super omul” pe care acestea l-au creat. Debusolat şi nesigur, omul nu mai ştie care este calea spre adevărata lumină care să-i îndepărteze întunericul din inimă şi minte. Nu mai este capabil să caute adevărata fericire şi nici să-şi perceapă sensul vieţii.

În acest context caracterizat de nesiguranţă şi deziluzii, Biserica ne provoacă astăzi la un examen de conştiinţă, la o reînnoire a credinţei noastre în Isus Cristos. Cine este pentru noi adevărata lumină? Ce este fericirea şi mântuirea pentru omul secolului al XX-lea? Biserica, prin sărbătoarea de astăzi îl celebrează şi-l proclamă pe Isus ca Mesia, “mântuirea pregătită tuturor popoarelor” şi “Lumina”care trebuie să lumineze naţiunile (cf. Lc 2,30-32).

Sărbătoarea prezentării lui Isus la templu încheie, am putea spune, ciclul celor 40 de zile care au trecut de la evenimentul Naşterii Domnului deoarece ni-l aduce din nou în centrul atenţiei pe pruncul Isus. Cel care a introdus această sărbătoare în calendarul Bisericii Romei a fost Papa Sergiu I şi tot el a stabilit-o pentru ziua de două februarie. Până la ultima reformă liturgică s-a numit “Purificarea Sfintei Maria”. Prin modificarea care s-a realizat nu s-a urmărit o simplă inversare de roluri, dar o accentuarea a misterului lui Cristos şi a rolului său în viaţa creştinului.

Cu toate acestea nu s-a neglijat şi nici nu s-a eliminat referinţa la rolul Sfintei Maria în opera mântuitoare săvârşită de Fiul ei. În acest sens Papa Paul al VI-lea spunea: “sărbătoarea de astăzi, ca să fie înţeleasă în toată plinătatea conţinutului ei, trebuie să fie considerată ca o celebrare simultană a Fiului şi a Mamei, adică celebrarea unui mister de mântuire săvârşit de Cristos la care Fecioara Maria a fost intim asociată…”. Iar prin cuvintele “şi ţie o sabie îţi v-a străpunge inima” (Lc 2,35) bătrânul Simeon pune în lumină unirea dinte Mamă şi Fiu în opera de mântuire. Se face astfel legătura dintre oferirea din templu şi cea de pe cruce, la ambele evenimente sfânta Maria fiind prezentă: îşi oferă mai întîi Fiul în templu, apoi, în gând şi în sufletul ei plin de suferinţă îl oferă din nou Tatălui ca jertfă supremă pe altarul crucii de pe Calvar.

În fragmentul evanghelic pe care l-am proclamat la liturgia cuvântului, sfântul Luca ne descrie cu lux de amănunte evenimentul pe care îl celebrăm. După 40 de zile de la naşterea sa, Isus este dus de părinţii săi la Ierusalim pentru a fi oferit lui Dumnezeu. Spre surprinderea lor la intrarea în templu sunt întâmpinaţi de un bătrân pe nume Simeon care, “împins de Spirit”, venise pentru a-l întâlni pe cel promis ca să mântuiască, să elibereze poporul ales.

Însufleţit şi luminat de Spiritul lui Dumnezeu, bătrânul Simeon recunoaşte în pruncul Isus adevărata “lumină” a neamurilor, “mântuirea” pregătită tuturor popoarelor şi “gloria” lui Israel. Întâlnindu-l pe Isus, acest bătrân, plin de încredere în bunătatea şi atotputernicia lui Dumnezeu, izbucneşte într-un cânt de bucurie. Prin cuvintele pe care el le rosteşte proclamă, vesteşte începutul Noii Alianţe, recunoscând în copilul din braţele Mariei împlinirea făgăduinţelor şi a profeţiilor Vechiului Testament. Cântecul său nu este altceva decât strigătul de bucurie şi de recunoştinţă al evreului fericit că i-a fost dat să-l vadă pe Eliberatorul şi Apărătorul său.

Dar, luând copilul şi ţinându-l în braţele sale, bătrânul Simeon atingea el oare un viitor conducător de armată, un potenţial rege politic, care să elibereze poporul evreu de sub stăpânirea romană? Nicidecum, deoarece, aşa cum am auzit în lectura a doua luată din Scrisoarea către Evrei, Isus a devenit unul dintre noi nu ca să lupte cu arma, dar ca să-l distrugă “pe acela care avea puetere de moarte, adică diavolul, şi să-i elibereze pe cei ce întreaga lor viaţă erau ţinuţi în sclăvie de frica morţii” (Evr 2,14-15). Aşadar, Cristos a venit în lume pentru a ne elibera de lanţurile morţii şi ale păcatului. S-a făcut om ca să ne mântuiască şi pentru ca noi să putem trăi în lumină. Cristos s-a născut pentru toţi, pentru fiecare dintre noi indiferent de condiţie socială, rasă sau naţionalitate. Prin urmare, orice om poate şi trebuie să meargă în întâmpinarea lui Cristos şi să-i permită să intre în viaţa lui deoarece, fără el nu putem face nimic: în el trăim, suntem şi ne mişcăm.

Spre finalul întâlnirii cu părinţii lui Isus, bătrânul Simeon se adresează direct Sfintei Maria prevestindu-i că Fiul ei va fi un semn spre căderea şi ridicarea multora din Israel. Într-adevăr, Cristos este mântuire pentru cel care crede în el şi-l urmează din toată inima, dar în acelaşi timp poate fi şi pierzare pentru cel care-l respinge cu încăpăţânare. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a fi cu omul şi pentru a-l mântui, însă omul se poate îndepărta de adevărata “Lumină” prin modul său de a fi, de a se comporta, de a căuta şi de a crede că alte “lumini” i-ar putea lumina drumul spre mântuire, spre fericirea veşnică.

“Acum, Stăpâne, după cuvântul tău, îi poţi da drumul servitorului tău cu pace, căci ochii mei au văzut… lumina de dezvăluire pentru păgâni…” (Lc 2,29-32). În limbaj biblic “lumina” este simbolul vieţii, al adevărului şi al iubirii. Cristos, împlinirea tuturor profeţiilor Vechiului Testament şi culmea revelaţiei Tatălui, este “Viaţa” lumii, “Lumina”care ne luminează calea, “Adevărul” care ne salvează şi “Iubirea” care ne conduce la mântuire. Această lumină nu va putea fi stinsă de nimeni şi de nimic, deoarece nu este o lumină fizică, ci lumina adevărului care ne luminează gândurile, inimile şi speranţele.

La începutul Sfintei Liturghii a avut loc binecuvântarea lumânărilor apoi a urmat procesiunea. Prin acest rit nu s-a urmărit realizarea unui decor romantic sau al unui act teatral. Prin procesiunea cu lumânările aprinse noi l-am celebrat pe cel profeţit de bătrânul Simeon ca “lumină a lumii”, ca lumină care luminează şi dă sens bucuriilor şi suferinţelor noastre, ca lumină care face rodnice speranţele omului şi-i luminează calea spre scopul ultim. Iar noi avem datoria de a primi, de a păstra şi apăra în noi lumina lui Cristos pentru ca această flacără a adevărului şi a iubirii să nu se stingă în sufletele noastre, ci să ardă necontenit pentru a fi şi noi înşine altora lumină.

Sărbătoarea de astăzi, prin mesajul ei, este o provocare şi o invitaţie în acelaşi timp la un examen de conştiinţă, la reînnoirea credinţei noastre în Isus Cristos. Credem noi cu toată fiinţa că el este Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru ca noi să fim mântuiţi; pentru a ne fi “lumină” pe drumul întunecat al vieţii? Dintre cei prezenţi în templul din Ierusalim doar doi oameni simpli îl recunosc pruncul Isus pe Mesia cel aşteptat: bătrânul Simeon şi prorociţa Ana. Oare nu erau în templu şi alţii care, cunoscând foarte bine Scripturile, să-l fi recunoscut pe Mesia? Cu siguranţă erau, însă tainele lui Dumnezeu nu pot fi pătrunse nici de agerimea minţii, nici de lumina învăţăturii acestei lumi, dar numai de lumina credinţei. Dumnezeu se descoperă cu predilecţie celor umili, deoarece aceştia, fără prefăcătorie îşi pun în el întreaga lor speranţă şi încredere. Asemenea celor doi oameni simpli, dar care s-au lăsat conduşi de inspraţia Duhului Sfânt, şi noi avem nevoie de credinţă pentru a mărturisi că Isus este Mesia, scopul aspiraţiilor umane şi împlinirea speranţelor istoriei.

Aşadar, cine este Isus pentru noi? Cine spunem noi că este el? Cu siguranţă fiecare dintre noi a văzut un lan de floarea-soarelui înflorit. Este frumos şi minunat să admiri acea mulţime de flori galben-aurii îndreptate totdeauna spre soare. Ziua întreagă privesc, parcă fără să obosească, soarele în mişcarea sa pe bolta cerească. Care este însă explicaţia acestui fenomen? Pe lângă faptul că este numită “floare a soarelui”, există între ea şi soare o legătură de natură organică. Această plantă este într-o continuă mişcare dependentă de cea a soarelui deoarece fără lumina şi căldura lui ea nu ar putea ajunge la maturitate, la rod şi, într-un cuvânt nu ar putea exista ca floare a soarelui.

Şi noi, prin apa botezului am devenit fii ai lui Dumnezeu, “fiii luminii” şi florile preferate ale lui Cristos. Însă fără lumina şi căldura Soarelui Cristos nu am putea avea viaţă. Fără Cristos nu am avea acea vitalitate şi putere pentru a ajunge la maturitate, la fericirea veşnică. Să nu ne îndepărtăm aşadar de Cristos, viaţa şi mântuirea noastră, ci să ne îndreptăm paşii necontenit spre el, deoarece el este cel care dă adevărata valoare acţiunilor noastre, singurul care ne poate lumina mintea şi inima cu adevărul său. Cristos este adevărul care defineşte şi explică totul, principiul vieţii noastre spirituale şi morale. Cristos să fie mântuitorul, învăţătorul, lumina şi prietenul nostru pe care să nu-l înlocuim niciodată cu pseudo-valorile propuse cu atâta subtilitate de lumea de astăzi.

Claudiu COJAN

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

Memoria sfinţilor, pe care ne-o propune zilnic Biserica, nu este o lecţie de istorie, o simplă amintire a unor oameni sau evenimente care au fost în trecut. Sfinţii nu sunt eroi, uitaţi în dosarele prăfuite ale istoriei, iar viaţa lor nu este o poveste. Ei sunt vii şi trăiesc în prezent o existenţă mai autentică decât a noastră. Căci dacă viaţa noastră este autentică în măsura în care o trăim în prezenţa lui Dumnezeu, cu cât mai mult se bucură de ea sfinţii, care îl văd în ceruri pe Dumnezeu aşa cum este. Trăind în Dumnezeu sfinţii sunt mai vii decât noi, prezenţa lor devenind pentru noi o chemare la viaţă. Pe de altă parte, prin sfinţi Dumnezeu ne descoperă bogăţia fiinţei sale, asemenea soarelui incandescent care îşi revarsă splendoarea în miile-i de raze. În fiecare sfânt radiază perfecţiunea lui Dumnezeu, într-o lumină care devine pentru noi cale şi model de urmat. Astfel sfinţii ne sunt prin Biserică modele dar şi spijin, exemple dar şi prieteni, care vin zilnic în întâmpinarea noastră pentru a ne susţine, a ne învăţa şi a ne orienta spre scopul nostru ultim: sfinţirea vieţii în aprofundarea misterului lui Cristos.

Sfântul Toma pe care îl sărbătorim astăzi, ne învaţă să descoperim înţelepciunea, să salvăm dorinţa şi puterea noastră înnăscută de a cunoaşte, în însuşi izvorul înţelepciunii: Cristos. Semnul cel mai evident al superiorităţii noastre asupra celorlalte creaturi, darul cel mai sublim al Creatorului, capacitatea noastră de a gândi, ne poate duce la moarte dacă este ignorată şi înecată în tumultul patimilor, ne poate duce la disperare dacă rătăceşte în căutarea adevărului prin tot felul de filozofii străine şi ne poate mântui dacă îl urmează şi se hrăneşte din Cristos, cel care s-a numit pe sine “cale, adevăr şi viaţă”.

Sfântul Toma s-a sfinţit gândindu-se la Dumnezeu, s-a mântuit iubindu-l şi oferindu-i extraordinara sa capacitate de a gândi şi de a înţelege, s-a desăvârşit iubind înţelepciunea, aşa cum spune autorul sacru al primei lecturi “mai mult decât tronurile şi sceptrele…mai mult decât bogăţiile, pietrele preţioase si aurul…mai mult chiar decât sănătatea şi frumuseţea”; înţelepciune pe care Toma a descoperit-o în Cristos şi pe care s-a străduit toată viaţa să o urmeze şi în acelaşi timp să o împărtăşească şi altora, înţelepciune din care acum el se hrăneşte în mod minunat în prezenţa lui Dumnezeu şi la care ne chemă şi pe noi.

S-a născut în 1224, în familia conţilor d’Aquino, care se mândrea nu numai cu originea nobilă, pierdută în negura vremilor şi cu o situaţie materială de invidiat în toată Italia, dar şi cu legături familiale dintre cele mai ilustre. Destinat din copilărie onorurilor ecleziale, este dat încă de la vârsta de cinci ani în grija părinţilor de la mănăstirea Monte-Cassino, care se bucura în acea perioadă de o reputaţie deosebită, şi al cărui abate reprezenta o putere atât în Biserică cât şi în stat. Experienţa vieţii de credinţă pe care o va realiza în mănăstire va fi hotărâtoare pentru copilul care dădea dovadă de o inteligenţă excepţională. Asemenea unei flori a soarelui care se orientează şi se deschide numai în prezenţa astrului ceresc, sfântul Toma s-a înălţat şi a crescut în cunoaştere la lumina şi căldura credinţei, atras şi susţinut de puterea pe care o dă Dumnezeu tuturor celor care doresc să-l cunoască. Având la bază credinţa, raţiunea sa va înflori, încetul cu încetul, răspândind în juru-i parfumul minunat al cunoaşterii lui Dumnezeu.

Obligat să iasă din mănăstire pentru a-şi continua studiile la Napoli, la vârsta de 15 ani, sesizează fervoarea călugărilor din noul ordin cerşetor al dominicanilor, spre care simte o atracţie irezistibilă şi se hotărăşte să se dăruiască cu totul acestui ordin. Mustrările aspre ale tatălui, ademenirile surorilor şi ale mamei sau intervenţia violentă a fraţilor – nemulţumiţi de a vedea un Aquino cerşetor – nu se pot împotrivi voinţei tânărului Toma care simte cu toată fiinţa sa atracţia divină. Detaşat de preocupările şi plăcerile lumeşti, de care nu s-a lăsat niciodată ademenit, el îmbrăţişează fără rezerve rigorile şi regulile unui ordin călugăresc născut din dorinţa de reformă, care vor fi mai târziu baza stabilă şi sigură a întregii sale activităţi.

Intuind geniul tânărului novice superiorii l-au consacrat studiului, trimiţându-l la cele mai mari universităţi ale timpului. Se dedică în întregime studiului, rămânând în acelaşi timp profund ancorat în viaţa de rugăciune şi de credinţă din interiorul ordinului. Fiind un elev tăcut şi meditativ, modest şi respectuos, cu o constituţie masivă, lent în mişcări şi imperturbabil de calm, colegii l-au poreclit “boul mut”. Sfântul Albert cel Mare, însă, unul dintre iluştrii săi profesori, sesizând calităţile excepţionale ale tânărului său student i-a avertizat, profeţind parcă: “când va rage acest bou va zgudui lumea întreagă”.

După aproape zece ani de studii la Paris şi Koln, dobândind o cultură fascinantă citind tot ceea ce s-a scris până la el B, cultură marcată de o judecată ajunsă la o maturitate impresionantă, Toma s-a dedicat activităţii creatoare susţinută pe trei planuri: ca profesor, scriitor şi consilier papal, dând naştere unei opere imense care avea să restructureze toată ştiinţa Bisericii din acea vreme. Însumând toate ştiinţele vremii şi trăind în acelaşi timp experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu printr-o credinţă matură şi arzătoare va realiza cea mai grandioasă sinteză a drumului omului spre adevăr, deschizând tuturor calea spre unicul Adevăr pe care raţiunea îl caută şi pe care credinţa i-l descoperă: Cristos. Gândirea şi credinţa nu sunt contrarii ci ele se întâlnesc împreună pe drumul experienţei cu Dumnezeu, urmând lumina pe care Cristos, Logosul divin, Cuvântul Tatălui a sădit-o în mintea omului la creaţie şi a desăvârşit-o în Revelaţie. Toma salvează astfel raţiunea umană care de secole rătăcea în căutarea certitudinii şi înalţă la un nivel nou credinţa ameninţată de obscurantismul şi superstiţiile evului mediu. Doctrina sa a strălucit pentru contemporani asemenea luceafărului în noapte deschizând o cale nouă înţelegerii şi trăirii credinţei.

În ianuarie 1274, papa Grigore al IX-lea îl cheamă la Lyon pentru a participa la un nou conciliu. Pe drum, însă, cade răpus de boală şi de oboseală. Cu umilinţă şi răbdare suferă în mănăstirea Fossanova, din Italia, unde se sfârşeşte din această viaţă la 7 martie 1274. Avea 49 de ani. Este canonizat pe data de 18 iulie 1323 de către Papa Ioan al XXII-lea, care răspunzând obiecţiilor aduse că sfântul Toma n-ar fi făcut nici o minune a declarat “atâtea minuni a făcut, câte articole a scris” adăugând “Toma a iluminat Biserica mai mult decât toţi ceilalţi doctori la un loc, doctrina sa nu putea proveni decât dintr-o intervenţie miraculoasă a lui Dumnezeu”.

Sfântul Toma a strigat in istorie, iar glasul lui rămâne peste veacuri la fel de viu şi de actual, chemându-ne şi pe noi astăzi să ne împărtăşim din minunata înţelepciune a cunoaşterii lui Dumnezeu. Dacă înţelepciunea este ştiinţa vieţii, noi nu o putem învăţa decât de la acela care ne-a dăruit viaţa, de la Dumnezeu pe care Isus îl numeşte în evanghelia de astăzi “unicul maestru şi învăţător”. El ne-a înzestrat cu raţiune şi numai el poate satisface dorinţa ei de a cunoaşte; fără Dumnezeu raţiunea este nebunie.

“Ne-ai creat pentru tine Doamne şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în tine”, spunea sfântul Augustin mistuit de setea de iubire pe care a descoperit-o în inima omului; mistuit de setea de adevăr şi de certitudine, sfântul Toma adaugă şi completează parcă această imagine: “ne-ai creat pentru tine Doamne şi nefericită este raţiunea noastră până nu se va odihni în tine”. Prin creaţie am primit de la Dumnezeu tot ceea ce avem şi tot ceea ce suntem, iar dacă viaţa noastră este cu adevărat drumul întoarcerii spre Dumnezeu acesta nu se poate face decât întorcându-ne la el cu tot ceea ce avem şi suntem.

Se spune despre sfântul Toma că ori de câte ori, în studiile sale, întâlnea probleme dificile şi greu de rezolvat, se arunca la picioarele tabernacolului, îşi băga capul înăuntru şi cerea de la Isus harul de a descoperi adevărul pentru ca apoi să-şi continue mai departe studiul. El nu s-a bazat niciodată numai pe puterile sale şi nu a rămas niciodată numai la picioarele Tabernacolului, dar şi-a trăit credinţa printr-un exerciţiu personal în lumina Revelaţiei.

Fără credinţă raţiunea este nebunie, fără raţiune, însă, fără înţelegere, credinţa devine superstiţie. Credinţa, care este începutul întâlnirii cu Dumnezeu, nu se limitează doar la afectivitatea noastră, la sentimentele şi inima noastră, ci presupune mai ales un efort al raţiunii. Prin credinţă Dumnezeu ni se oferă dar, în acelaşi timp, ne cheamă pe noi să-l descoperim, umple inima noastră cu farmecul prezenţei sale şi se lasă cercetat de mintea noastră, pentru ca în măsura în care îl cunoaştem pe el să ne înţelegem mai mult pe noi, căci “în mâna lui suntem noi şi cuvintele noastre, mintea şi priceperea noastră”.

Bogdan HERCIU

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

“Noi am cunoscut iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi şi am crezut în ea. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16).

Lumea în care trăim oferă tot mai rar dovada iubirii; omul mileniului trei îşi dă seama tot mai greu că iubirea este aceea care îl poate sili să lase la o parte tot ceea ce îl învrăjbeşte; să nu uităm că toate relele lumii actuale nu pot fi prevenite şi înlăturate decât prin iubire; putem spune, deci, că soluţia tuturor problemelor timpului nostru este iubirea.

Sfânta Biserică ne propune azi ca model un sfânt care este un exemplu de viaţă trăită în iubire. Sfântul Francisc de Sales, pe care îl sărbătorim astăzi, a învăţat iubirea nu numai prin scrierile sale, ci prin întreaga sa viaţă, de aceea, pe drept cuvânt, a fost numit “doctor al iubirii”; doctor, pentru că mai înainte de toate a fost o mărturie.

Francisc s-a născut în anul 1567 în Savoia, într-o familie nobilă care trăia profund credinţa catolică, drept care primeşte o educaţie aleasă din punct de vedere religios. În special mama i-a insuflat sensul creştin al vieţii, astfel încât, încă de tânăr, Francisc nutrea o mare dragoste faţă de cei săraci.

După anii de şcoală el îşi exprimă dorinţa de a deveni preot, contrar tuturor aşteptărilor, dar mai ales contrar planului tatălui său care visa o carieră strălucită pentru fiul său. Francisc între timp îşi termină studiile, devenind avocat, astfel că în momentul hirotonirii sale, tânărului preot nu-i lipsea nici pregătirea culturală dar nici formarea spirituală. La treizeci şi cinci de ani este numit episcop de Geneva; în această calitate introduce în dieceză reformele propuse de Conciliul Tridentin şi luptă cu un zel neobosit pentru apărarea adevăratei credinţe. Această impresionantă activitate desfăşurată fără precupeţirea niciunui efort a făcut ca drumul său pământesc să se încheie în ziua de 28 decembrie 1622.

Sfântul Francisc a fost definit ca “sfântul blândeţii”, al “amabilităţii” şi al “optimismului”. Acest lucru făcea dovada unui desăvârşit autocontrol, obţinut în urma unui lung exerciţiu, ştiut fiind faptul că blândeţea sufletului său, calitate care i-a fascinat pe cei din jur, nu era la sfântul Francisc o însuşire înnăscută. Aceste calităţi au fost atât de necesare sfântului episcop într-un timp şi într-o zonă care resimţeau puternic influenţele calviniste. Sfântul Francisc de Sales a fost un mare doctor al vieţii spirituale; a fost unul din marii continuatori ai Sfinţilor Părinţi pe care i-a urmat cu curaj. Scrierile sale ne-au lăsat sub formă doctrinală ceea ce el a trăit şi a înfăptuit în toată acţiunea sa pastorală. Aceste scrieri nu au fost elaborate într-un cabinet de lucru, departe de grijile reale, cotidiene ale omului obişnuit; sfântul Francisc de Sales a fost la timpul său şi în ţara sa, omul “sfintei carităţi”.

În acest univers al iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele respiră şi acţionează sfântul pe care îl sărbătorim astăzi. El a trăit în iubirea lui Dumnezeu şi a dorit să-i facă şi pe ceilalţi să trăiască în ea. Acestei iubiri sădite în fiinţa omului îi este necesară, dar şi complementară, iubirea faţă de aproapele care, după cuvântul lui Cristos, trebuie practicată nu numai faţă de prietenii, faţă de rudele noastre ci chiar faţă de duşmanii noştri şi faţă de toţi cei care sunt respinşi de această societate dură: săracii, bolnavii, orfanii. Acestea sunt categoriile cărora sfântul Francisc de Sales le rezerva o mare parte din timpul său şi o iubire eficace.

Iată cum voieşte Dumnezeu să continuie pe pământ opera sa de mântuire. Cel care îşi încredinţează viaţa în mâna lui Dumnezeu îşi trăieşte chemarea în umilinţă, simplitate şi adevăr; iar virtutea iubirii le leagă pe toate acestea şi le dă valoare şi frumuseţe. Dumnezeu, privind la această inimă plină de iubire a sfântului Francisc de Sales, a făcut din el un exemplu viu în trăirea iubirii; prin el, Dumnezeu a voit să transmită lumii întregi planul său de mântuire, plan încredinţat şi apostolului Paul prin puterea harului. Deşi se consideră cel mai neînsemnat dintre toţi creştinii, el a fost ales să le predice păgânilor nemărginita bogăţie a lui Cristos. Dumnezeu descoperă, astfel, popoarelor planul său veşnic înfăptuit în Isus Cristos. Prin mijlocirea lui toţi creştinii se pot apropia de Dumnezeu pentru a-l adora şi a se ruga lui cu încredere sinceră.

Acelaşi har care lucrează îl întâlnim şi în viaţa sfântului Francisc de Sales. El şi-a desfăşurat acţiunea sa pastorală în mijlocul atâtor dificultăţi mai întâi ca predicator, în situaţia în care calvinismul era înrădăcinat în oraşul Chablais, apoi ca episcop a trăit rupt de capitală şi de catedrala sa, nu atât prin distanţă, cât mai ales prin doctrină şi mentalităţi. Privind la felul în care sfântul Francisc de Sales şi-a desfăşurat activitatea şi mai ales la roadele muncii sale, noi, creştinii de astăzi, ne punem în mod firesc întrebarea: ce anume l-a ajutat să treacă peste aceste dificultăţi care constituiau, pe drept cuvânt, o provocare la adresa Bisericii lui Cristos? Care a fost sprijinul său în toate aceste încercări?

Sfinţii sunt, înainte de toate, persoane învăluite de sfinţenia lui Dumnezeu; el îi copleşeşte cu darurile sale; îi înzestrează cu putere, cu dragoste şi cu înţelepciune. Aceste daruri îi ajută să depăşească situaţiile dificile.

Astfel trăieşte cel ales de Dumnezeu şi consacrat în iubirea lui. Porunca lui Dumnezeu, de a ne iubi unii pe alţii, este esenţială. Iubirea lui Isus Cristos pentru ucenici, la fel de mare ca cea pe care Tatăl o are faţă de dânsul, este o iubire care merge până la sacrificiul vieţii. Isus îi numeşte pe ucenicii săi prieteni şi îi constituie continuatori ai săi, datorie care obligă, căci acestei iubiri totale a lui Isus trebuie să-i corespundă iubirea ucenicilor săi, demonstrată prin observarea poruncilor lui, lucru care înseamnă o deplină şi o continuă adeziune la el.

Se spune că într-un sat din Cehia trăia un bătrân învăţător, căruia nu-i plăcea să dea alte note lucrărilor elevilor săi decât acestea: zece pentru conţinut şi zece pentru ortografie. Într-o zi, unul dintre elevi a prezentat o lucrare cu foarte multe greşeli. Învăţătorul s-a apucat să o corecteze. Curând, toată lucrarea s-a acoperit de roşul creionului. Ce notă merita o astfel de lucrare? Bătrânul învăţător a ezitat un moment, dar apoi liniştea i s-a aşternut pe faţă iar sub lucrare a scris “zece-zece, cu excepţia greşelilor de ortografie”.

Mesajul Evangheliei de astăzi este la îndemâna fiecăruia dintre noi. Noi, creştinii, urmaşii lui Cristos, trebuie să avem o iubire vie unii faţă de alţii. Oare cât de frumoasă ar fi această lume, dacă noi, oamenii, am gândi unul despre altul: zece – zece, cu excepţia greşelilor de ortografie? Iubirea pe care trebuie să o avem faţă de aproapele nostru se găseşte într-o strânsă legătură cu iubirea existentă între persoanele divine, iubire pe care ne-o face cunoscută Isus. Şi mai înainte de a ne cere această iubire dusă până la sacrificiu, Isus ne dă exemplul său, oferindu-şi viaţa pentru noi, prietenii săi. În ce sens se poate afirma că noi suntem prietenii lui Isus, căci prietenia este definită, în general, în termeni de egalitate? Răspunsul s-ar putea da numai plecând de la o nouă definiţie a prieteniei. Isus ne numeşte prieteni pentru simplul motiv că ne-a ales să fim prietenii săi şi ne-a iubit până la sfârşit. Iubirea şi prietenia sunt cuvintele cele mai elocvente cu privire la relaţia dintre Isus şi ucenicii săi.

Astăzi, în sărbătoarea sfântului Francisc de Sales, să reflectăm la relaţia nostră cu aproapele, la felul în care am răspuns acestei chemări din partea lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi este chemat să realizeze acest lucru pentru că fiecare dintre noi intră zilnic în contact cu ceilalţi: în familie, la şcoală, la serviciu, şi chiar în situaţiile dificile pe care trebuie să le înfruntăm. Cine are iubire, îl are pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Astăzi, mai mult ca oricând, suntem şi noi chemaţi să fim în lume exemple vii de iubire. Suntem chemaţi să dovedim prin faptele noastre că suntem prieteni ai lui Isus, aleşi şi trimişi în lume să dăm mărturie tuturor despre iubirea fără margini a lui Dumnezeu care vrea, prin mijlocirea Fiului său, să ne conducă în această ambianţă divină a iubirii sale, intim inseraţi în filiaţia Fiului său, în respiraţia intimă a Duhului Sfânt.

Eduard SOARE

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

“Cine se laudă, în Domnul să se laude!” (1Cor 1,31)

Necazurile şi greutăţile de care dăm în viaţa de zi cu zi, cea mai mare parte dintre oameni le consideră ca pe o nenorocire, ca pe o pierdere. Însă noi, creştinii, îndrăznim să le vedem ca pe un câştig, ca pe o purificare şi înălţare a sufletelor noastre spre Dumnezeu.

Şi această perspectivă nu o avem prin noi înşine, ci prin puterea şi harul lui Dumnezeu care, aşa cum ne spune sfântul Paul în prima lectură, “alege pe cele slabe ale lumii, ca să le dea de ruşine pe cele tari” (1Cor 1,27). De aceea, noi ne lăudăm în Domnul şi nu ne atribuim nici un merit nouă înşine. Şi astfel câştigăm prin crucea suferinţelor zilnice mai multe comori în ceruri. Astfel trăim deja de pe acum împărăţia cerurilor, această comoară a inimilor, dăruită nouă de regele inimilor, Isus.

Astăzi Isus ne prezintă pe aceea care a ştiut să-l aibă ca pe adevăratul rege al inimii sale, ca soţ al ei din fragedă copilărie, sfânta Agneza. Ea, pentru dragostea lui Cristos, şi-a jertfit viaţa şi candoarea copilăriei sub mâinile impudice ale păgânilor cu ochi necuraţi.

În ciuda scurtei sale existenţe petrecute în primele veacuri ale creştinismului, undeva la începutul secolului al IV-lea, avem suficiente elemente descrise veridic despre viaţa ei.

Avalanşa de reprezentări, devoţiuni şi tradiţii populare care au început la puţin timp după moartea sa, şi prin care s-au transmis majoritatea cunoştinţelor noastre de azi despre Agneza, constituie un motiv suficient pentru a vedea în ea o autentică sfântă şi un model de mărturie matură a credinţei la o vârstă la care nu ne putem gândi decât la gingăşie şi fragilitate.

Poetul Prudenţiu ne prezintă varianta cea mai demnă de crezare a vieţii ei:

La Roma, în timpul prigoanei lui Diocleţian, o tânără de 12 ani înfruntă fără teamă moartea, decât să-l nege pe Cristos pe care-l iubea mai presus de toate. Întărită de Dumnezeu, această copilă a rezistat ameninţărilor, torturilor şi a reuşit să-şi apere fecioria. Aceasta a fost sfânta Agneza, al cărei nume, de origine greacă înseamnă “cea curată”. Dar Agneza mai înseamnă şi “miel”. De fapt ea, după cum ne relatează Pancraţiu, după ce a refuzat să aducă jertfă zeiţei Vesta, a fost dusă cu forţa într-un local rău famat şi expusă bătăii de joc a celor de acolo, apoi a fost decapitată cu o lovitură de spadă.

Dar totuşi să nu uităm că toate aceste încercări care au culminat cu moartea, au fost trăite de o fată fragedă de 12 ani, vârstă la care multe dintre fetele de astăzi, cu multă precauţie, abia încearcă să intre în drumul aspru al vieţii.

S-a spus, şi Agneza ne-o confirmă încă odată, că sfinţenia nu are vârstă. Şi oare de ce? Şi tot ea ne răspunde prin psalmul responsorial pe care l-am proclamat azi: atât timp cât “Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic, el îmi înviorează sufletul” (Ps 22,1), el este comoara şi mărgăritarul meu, el este Mirele meu. Isus, Mirele intim al Agnezei, o conduce şi îi hrăneşte sufletul cu harurile sale într-o asemenea manieră încât, în ciuda gingăşiei şi fragilităţii ei exterioare, forţa ei interioară şi sufletul ei s-au maturizat de mult pentru că însuşi Isus o împodobise cu darurile sale spirituale. Şi în toată această exaltare a sa, Agneza nu se mândreşte ci, din contra, când îi este cerută mâna de către fiul procuratorului Sempronius, îi răspunde acestuia: “Să nu crezi că îi voi fi vreodată infidelă soţului meu cu care sunt atât de unită încât sufletul meu nu trăieşte decît prin iubirea lui. Nu încerca să crezi că ai putea avea vreun merit care să te facă demn de a fi rivalul său” (Vie des Saints, 506). Cum am auzit, Agneza nu spune: nu eşti demn să fi mirele meu, ci: nu eşti demn de a fi rivalul aceluia care posedă toată frumuseţea şi bogăţia. Pentru Agneza, Isus este un mire fără egal între oameni deoarece are 6 calităţi la modul superlativ, el fiind: “nobil, frumos, înţelept, bogat, bun, puternic. El este atât de bogat, spune Agneza, încât mi-a dăruit o comoară mai preţioasă decât tot Imperiul Roman” (Vie des Saints, 507).

De aceea, nu întâmplător, evanghelia de azi o zugrăveşte fidel pe Agneza care, lucrând neîncetat la pământul sufletului său, găseşte comoara ascunsă, un mărgăritar nepreţuit, pentru care este în stare să vândă tot ce are pentru a intra cu adevărat, prin moarte, în posesia lui, în posesia Mirelui ei Isus.

Insă pentru acest final glorios, Agneza încă de mică îl alege definitiv pe Isus, pe care apoi îl redescoperă zi de zi, îi face mai mult loc în inima sa renunţând la toate capriciile şi la toate comorile pământeşti care ar fi tentat-o. Ea şi-a dus crucea zilnică cu bucurie, cruce care era un scandal şi o curată nebunie pentru păgâni, însă pentru ea este semnul logodnei sale cu Cristos pe acest pământ, pentru ca, înviind cu el în moartea martiriului, să se bucure de nunta cerească a Mirelui său.

Dacă Domnul preferă “ce e slab pe lume, ca să-i facă de ruşine pe cei puternici” (1Cor 1,27) prin aceasta nu trebuie să înţelegem că tot ce este slab, sărac şi neînsemnat pe pământ, capătă de la sine o valoare spirituală infinită. Ci scopul acestei predilecţii divine este arătat clar: “ca nici o făptură să nu se mândrească înaintea lui Dumnezeu” (1Cor 1, 29) deoarece tot ceea ce are, are de la Domnul.

Aşadar, de aici ne dăm seama de infinita bunătate a lui Dumnezeu, de darul său oferit nouă gratuit şi nemeritat. Căci vârsta, capacitatea intelectuală, poziţia socială, originea nobilă, nu contează pentru mântuire. Inculţi sau învăţaţi, săraci sau puternici, oameni simpli sau nobili, marginalizaţi sau admiraţi, indiferent de starea noastră socială sau de vârsta pe care o avem, noi toţi am primit prin har divin o nouă fiinţă răscumpărată. Prin opera mântuitoare a lui Dumnezeu noi toţi suntem în Isus Cristos, adică participăm la viaţa celui înviat. Noi toţi suntem valoroşi, existăm, însă nu prin merit propriu, ci aceasta o datorăm lui Cristos, mijlocitor al acţiunii răscumpărătoare şi eliberatoare a lui Dumnezeu.

În această privinţă pe lângă slăbiciunea şi gingăşia ei, normală la acea vârstă, Agneza şi-a atras şi mai mult privirea divină asupra ei dăruindu-se total lui Dumnezeu, punându-i la dispoziţie întreaga sa fiinţă cu toată fragilitatea şi neputinţa ei, iar acest act de dăruire a însăşi slăbiciunii şi neputinţei ei l-a fermecat într-atât pe Domnul încât a înzestrat-o pe mireasa sa într-adevăr cu toate bogăţiile sale, ba, mai mult, i-a dat şi puterea de a înfrunta cu tăria unui om matur toate torturile şi batjocurile la care a fost supusă. Iată ce face forţa credinţei în Cristos!

De aceea capacitatea ei de dăruire a uimit şi uimeşte şi azi sufletele noastre, şi de aceea suntem invitaţi să ne verificăm din nou puritatea şi transparenţa atitudinii noastre în faţa lui Dumnezeu, ca în faţa unei oglinzi clare, în faţa acestui exemplu de puritate şi claritate plin de nevinovăţie, întruchipat în Agneza.

În primul rând, să ne punem întrebarea: ce contează pentru noi?

Oare mărgăritarul sau comoara împărăţiei cerului este unicul lucru important pentru noi? Sau îl sfidăm pe Dumnezeu alegând comorile înşelătoare şi trecătoare ale acestei lumi?

În plus, sfântul Paul ne arată că nu e de ajuns să alegem împărăţia lui Dumnezeu, ci, alegând-o, să ne oferim în mâinile Domnului recunoscându-ne păcătoşi şi neputincioşi pentru că doar în Domnul Isus putem avea viaţă, doar el ne justifică şi ne sfinţeşte, doar el ne poate elibera de păcat, doar el ne poate reda o nouă condiţie de a fi.

Însă pentru a ajunge la această fericită stare de har e nevoie, mai întâi de toate, să descoperim în primul rând comoara împărăţiei lui Dumnezeu. Această comoară trebuie căutată cu asiduitate, cu insistenţa rugăciunii şi cu angajarea întregii noastre vieţi. Trebuie să lăsăm totul la o parte pentru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Căci acest cuvânt al lui Dumnezeu este de mare preţ, ca mărgăritarul, şi are nenumărate bogăţii, ca o comoară.

Pilda comorii şi a mărgăritarului nu ne învaţă numai că trebuie să ne depărtăm cu totul de cele lumeşti şi să îmbrăţişăm cuvântul lui Dumnezeu, ci şi să facem lucrul acesta cu bucurie. Cel care s-a despărţit de tot ce are pentru împărăţia cerurilor, trebuie să ştie că pierderea aceasta e un câştig şi nu o pagubă. Aşadar toate bunătăţile sunt în cuvântul lui Dumnezeu.

Ca şi mărgăritarul, adevărul este unic, şi nu împărţit în mai multe părţi. Şi după cum numai cel care are mărgăritarul ştie că este bogat, iar ceilalţi nu ştiu de multe ori ce are el în mână – pentru că mărgăritarul este mic – tot aşa şi cuvântul lui Dumnezeu: cei care au, ştiu că sunt bogaţi; necredincioşii însă, necunoscând această comoară, nu ştiu de bogăţia noastră.

Cristos, soţul şi comoara nepreţuită a Agnezei, este şi mărgăritarul nostru, el este Cuvântul întrupat prin care împărăţia cerurilor începe încă de pe pământ.

Să-i cerem lui Cristos harul de a-l căuta şi a-l găsi, de a-l redescoperi zi de zi ca pe unica noastră comoară. Şi, nu în ultimul rând, pentru a nu cădea în păcatul mândriei, să ne ofere harul umilinţei sale, să ne facă recunoscători mereu lui şi numai lui, pentru că ne-a umplut sufletul cu bogăţia lui pentru care să fim în stare să ne dăm şi viaţa.

Marius GROSU

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

“Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte” (Galateni 4,6). Cei care au fost în biserică la Liturghia de Crăciun au auzit că şi în acest an, în acea mare zi, când ne-am adunat cu toţii în jurul ieslei din peştera din Betleem, Dumnezeu a înfăptuit pentru noi misterul reînnoirii spiritului înfierii în inimile noastre. Cristos Domnul a spus: când te rogi, să spui aşa: “Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău…” (Matei 6,9). Acest mister al reînnoirii înfierii noastre faţă de Dumnezeu a fost realizat în ziua Naşterii lui Cristos.

Nimic nu este accidental în Biserică. Şi nu fără motiv tocmai în ziua Naşterii lui Cristos Biserica ne spune prin cuvintele Apostolului Pavel: “Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său… ca să dobândim înfierea” (Galateni 4,4-5). În aceasta constă misterul, misterul care deosebeşte aceste zile ale perioadei Crăciunului de toate celelalte zile ale anului. În aceste zile măreţe se va forma Familia lui Cristos, şi noi devenim membri ai acestei familii, fraţi şi surori între noi, copii ai unicului Tată ceresc. Şi doar în această mare familie se poate realiza refacerea Pomului Vieţii, Euharistia, Sacramentul Trupului şi Sângelui lui Cristos.

Acest lucru ni l-a oferit ziua de Crăciun. Şi când am ascultat din nou cântul îngerilor: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,14), ne-am întors spontan către Maica lui Dumnezeu şi i-am spus: “Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii…” (din imnul Cuvine-se cu adevărat). De aceea, Sfânta Biserică i-a dedicat ei a doua zi de Crăciun, numind-o Serbarea Preasfintei Fecioare Maria, ziua în care credincioşii se adună pentru a o sărbători pe Maica lui Dumnezeu.

Iar Evanghelia pentru această duminică, “Duminica după Naşterea Domnului”, ne relatează din nou ceea ce a trăit Maica lui Dumnezeu după Naşterea lui Cristos, subliniind măreţia ei în suferinţă şi participarea ei la mântuirea noastră. Ea a devenit scara care a unit Cerul şi pământul. A devenit punctul culminant al Vechiului Testament prin care s-a întrupat a doua Persoană a Preasfintei Treimi. Asemenea unui crin alb, ea nu va înceta niciodată să atragă inimile oamenilor cu frumuseţea ei nepământească. Şi omenirea nu o va uita niciodată, nu va înceta niciodată să fie uimită în faţa neprihănirii ei şi a infinitei ei sfinţenii. Să citim cu atenţie Evanghelia de astăzi; este, de fapt, prima pagină a vieţii ei, a suferinţelor ei. Cristos tocmai s-a născut şi inima mamei Lui a început deja să sufere. Uneltirile lui Irod, plânsetele, uciderea pruncilor – patrusprezece mii; apoi fuga în Egipt, emigrarea.

După cum ne spune tradiţia: Maica lui Dumnezeu împreună cu Pruncul au călătorit pe un măgar, împreună cu Iosif în vârstă de optzeci de ani şi cu fiul lui Iosif, Iacob, prin pustie, în Egipt. Iar în Egipt căldură mare, grija pentru procurarea hranei; nu aveau un adăpost. Bătrânul Iosif era tâmplar. Ce câştig putea să obţină el într-o ţară străină? Şi apoi o nouă revelaţie: trebuie să se întoarcă. Din nou însă Maica lui Dumnezeu a trebuit să se ascundă, de teama că Cristos va fi găsit, pentru că domnea acum fiul lui Irod. Au locuit la Nazaret, unde bătrânul Iosif a trudit pentru familia lui; a urmat apoi moartea lui. Şi Cristos a crescut. A început activitatea lui de propovăduire. Aici Maica lui Dumnezeu a văzut răul din cei din jurul Lui. Fariseii şi saducheii erau tulburaţi. Li se părea că propovăduirea lui Cristos le-ar putea deranja aparentul echilibru rezultat din concesiile cerute de legea romană pe care le-au făcut liderii evrei. Maica lui Dumnezeu a văzut toate acestea. Şi mai apoi trădarea lui Cristos, judecata înaintea lui Pilat, răutatea fariseilor. Răstignirea. Maica lui Cristos la picioarele crucii. Moartea lui Cristos. Acestea ne arată viaţa Maicii lui Dumnezeu.

Şi în acelaşi timp, în aceşti două mii de ani, ea a devenit Maica tuturor generaţiilor. Să ne gândim doar la milioanele de oameni care merg în pelerinaj la sanctuarele dedicate ei, unde se găsesc icoane făcătoare de minuni: au trecut pe acolo străbunii noştri, părinţii noştri, şi copii şi nepoţii noştri vor trece pe acolo. Când inima lor este cuprinsă de singurătate, de disperare, cu toţii simt o minunată mângâiere când se roagă ei. Aceasta este Mama noastră. Ea stă astăzi înaintea noastră. Biserica ne-o oferă ca model pentru viaţa noastră creştină.

Dar mai trebuie să facem un pas, în prima zi a lunii ianuarie – Tăierea împrejur a lui Cristos. Pentru noi aceasta trebuie să fie ziua în care mărturisim: “Da, sunt creştin; şi în spiritul vieţii mele mă voi strădui ca Fericirile date nouă de Domnul să devină, să spunem aşa, bătaia inimii mele”. Şi atunci, cu o astfel de hotărâre, pentru noi va veni într-adevăr un An Nou.

IPS Andrei Rymarenko Ritul bizantin

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (1Sam 1,20-22.24-28)

Ana, ca şi Sara, Rebeca, Rahela, ca şi mama lui Samson sau Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, era sterilă; însă Domnul i-a ascultat rugăciunea plină de credinţă şi speranţă şi i-a dăruit un fiu atât de mult aşteptat, pe micul Samuel, al cărui nume înseamnă “numele lui Dumnezeu”, sau, după etimologia propusă de însăşi Ana, “de la Dumnezeu l-am obţinut” (v. 20). Textul biblic este generos în semnificaţii teologico-spirituale, de exemplu, capacitatea lui Dumnezeu de a scoate din moarte viaţă – cf. Rom 4,17 -, puterea rugăciunii insistente şi pline de încredere; totuşi, în principal se subliniază iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu care îşi continuă împlinirea planului său de mântuire numai şi numai prin iniţiativele iubirii sale libere.

În prima parte a textului (v. 20-22) se aminteşte de vizita la templu făcută de Elkana cu familia sa, însă fără Ana care obiecta: “nu voi veni până ce copilul nu va fi înţărcat, astfel ca să-l pot duce să vadă Faţa lui Dumnezeu” (v. 22).

În a doua parte (v. 24-28) este descris pelerinajul pe care îl face Ana cu micul Samuel la templul din Silo; intenţia lor era de a oferi o jertfă lui Dumnezeu şi mai ales de a-l dărui pe Samuel Domnului după ce îl crescuse până la vârsta de 2 ani, conştientă fiind că îl obţinuse de la Domnul.

Copiii sunt darul lui Dumnezeu, îi aparţin Lui, fapt pentru care vocaţia lor este de a-l sluji pe Dumnezeu, conform chemării pe care le-o adresează El; de aceea nu este corect şi nu este respectată libertatea copilului (şi, de altfel, nici cea a lui Dumnezeu şi a planului pe care El îl are cu fiecare om) atunci când părinţii îi constrâng – chiar şi în mod implicit – pe copiii lor să-şi aleagă vocaţia. Pentru Samuel, casa lui Dumnezeu va deveni casa proprie, întrucât este consacrat Lui. Lucrul acesta se va întâmpla şi cu Isus care va aminti părinţilor săi, Iosif şi Maria care-l căutau plini de îngrijorare, că templul – Casa lui Dumnezeu este “casa Tatălui său”, deci şi a sa şi că de acolo îşi va începe misiunea universală de mântuire.

Lectura a II-a (1Gv 3,1-2.21-24)

În acest punct ale primei sale Scrisori, Ioan dezvoltă ideea că Isus este cel drept, cel fără păcat, supus Voinţei Tatălui – exemplu pentru creştini. La rândul său, creştinul trăieşte întru dreptatea lui Dumnezeu şi este fiu al lui Dumnezeu (v. 1), ceea ce îi dă posibilitatea de a nu păcătui (cf. 3,9; 4,7): faptele creştinului mărturisesc noua sa naştere. Însă este numai iubirea lui Dumnezeu cea care a făcut posibil acest lucru, în special faptul că suntem fiii Lui. Odată cu noua naştere, Duhul Sfânt a creat în creştin această relaţie filială cu Domnul: această realitare schimbă identitatea omului, “ajunge” în intimitatea sa cea mai profundă. Mai mult, această nouă identitate filială se va manifesta pe deplin odată cu vederea lui Dumnezeu (cf. Mt 5,8).

Expresiile tipice autorului acestei scrisori: “fiu al lui Dumnezeu” şi “a fi născut din Dumnezeu” (v. 2) înseamnă pur şi simplu “a fi un om nou”, chemat să tindă spre o viaţă nouă, imitând-l pe Tatăl printr-o progresivă asimilare şi comuniune cu El, lucru care se va realiza efectiv atunci când îl vom vedea faţă în faţă (cf. 1Cor 13,12). Valoarea vieţii creştine stă şi creşte în faptul că suntem fii, fideli poruncilor sale şi mântuiţi de către un Tată care ne iubeşte şi (mai ales) ne acordă încredere, deci, căruia îi putem cere orice lucru de care avem nevoie. Lumea care îl refuză pe Dumnezeu şi nu-l cunoaşte pe Isus, nu-i iubeşte pe creştini şi se opune împărăţiei lui Dumnezeu şi evangheliei sale.

Porunca pe care Domnul a lăsat-o ucenicilor săi este clară: a crede în persoana lui Isus şi a trăi iubirea frăţească, după exemplul lui Isus (v. 23). Măsura iubirii creştine stă în capacitatea de a se dărui altora: oricine pune în practică acest lucru trăieşte în comuniune cu Dumnezeu şi îl are în el pe Duhul Sfânt (v. 24).

Evanghelia (Lc 2,41-52)

Evenimentul pierderii şi regăsirii lui Isus în templu este o imagine a vieţii familiare. Contextul este reprezentat de două mici descrieri ale vieţii obişnuite ale locuitorilor din Nazaret: pelerinajul anual la Ierusalim cu ocazia Paştelui (cf. Dt 16,16) şi întoarcerea acasă a familiei lui Isus care, după întâmplarea din templu, rămâne supus părinţilor săi, ca oricare copil.

Semnificaţia teologică a întâmplării, totuşi, este mesianică iar gestul lui Isus profetic: el afirmă că îşi cunoaşte foarte bine misiunea şi anunţă viitoarea despărţire a sa de ei, părinţii săi. Atunci când mama îl găseşte în templu şi îi spune: “Tatăl tău şi cu mine, îngrijoraţi, te căutam” (v. 48), foarte sigur pe el, Isus răspunde: “De ce mă căutaţi? Nu ştiaţi că eu trebuie să mă ocup de lucrurile Tatălui meu?” (v. 49). Atunci când Maria spune “tatăl tău” se referea fără îndoială la Iosif; Isus spunând “Tatăl meu” se referea, din nou fără îndoială, la Dumnezeu. Există un contrast net şi semnificativ în această diferenţă de referinţă, deoarece Isus “îi depăşeşte” pe părinţii săi: el revendică primatul apartenenţei sale la Dumnezeu şi prioritatea vocaţiei sale. Totuşi, dupa aceasta, se întoarce împreună cu Maria şi Iosif la Nazaret şi este supus lor.

Ascultarea copiilor faţă de părinţi este o obligaţie care înfloreşte acolo unde există o climă propice creşterii şi maturizării persoanei, unde este recunoscut primatul lui Dumnezeu şi al propriei vocaţii. Copiii nu aparţin părinţilor, ci lui Dumnezeu şi chemării lor specifice – care sunt valori mai importante decât familia însăşi. De aceea Isus va abandona “vatra părintească” pentru a împlini voinţa Tatălui, deci pentru a se ocupa de “lucrurile lui Dumnezeu”.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin

În sărbătoarea Sfintei Familii este mai mult decât vizibil sensul sărbătorilor creştine: ele amintesc ceva şi ne ajută să trăim cu adevărat ceea ce comemorăm; liturghia ne luminează calea, iar viaţa devine o autentică liturghie. Pe plan liturgic, noi sărbătorim astăzi nu un eveniment oarecare, ci o realitate a istoriei mântuirii: o realitate concretă şi naturală (pentru că astfel este căsătoria dintre Maria şi Iosif, naşterea lui Isus şi viaţa obişnuită dusă şi trăită la Nazaret), care este pătrunsă de misterul divin. În familia de la Nazaret apar simultan două planuri de a lucra ale lui Dumnezeu: planul creaţiei (“Nu e bine ca omul să fie singur”) şi planul răscumpărării (“Nu cunosc bărbat”); căsătoria şi fecioria, natura şi harul. În faţa acestei căsătorii şi a acestei familii se poate exclama cu adevărat şi fără nici o teamă: “Misterul acesta este mare!” (Efeseni 5,32). În felul ei, Sfânta Familie a fost un sacrament chiar în leagăn, unde se pregăteau toate sacramentele.

Aceasta, pe plan liturgic. Pe planul vieţii, sensul sărbătorii de astăzi ne este arătat cât se poate de clar de către Paul în cea de-a doua lectură: a modela familia noastră după modelul familiei din Nazaret; a face din fiecare familie creştină o familie sfântă, dacă nu chiar o familie de sfinţi. În acest fragment, Apostolul Pavel pune în discuţie două raporturi fundamentale, care constituie familia în adevăratul ei sens: raportul soţ-soţie şi raportul părinţi-fii: “Femeilor (soţiilor), fiţi supuse bărbaţilor voştri… Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile”. Acest raport nu cuprinde nimic umilitor pentru soţie, căreia, de fapt, nu i se cere să se plece în faţa autorităţii, ci în faţa dragostei bărbatului, iar a asculta de dragoste nu înseamnă sclavie, ci fericire. Într-o altă scrisoare, acelaşi lucru este repetat în aceşti termeni: “Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea”. Prin urmare, autoritatea este aici o “dedicare” absolută.

De multe ori am avut ocazia de a insista asupra acestui subiect. Pericopa evanghelică de astăzi ne îndeamnă să ne concentrăm atenţia în primul rând asupra raportului dintre părinţi şi fii, pe care Pavel îl formulează în termenii următori: “Iar voi, părinţilor, să nu-i provocaţi pe copiii voştri la mânie, ci creşteţi-i în disciplina şi învăţătura Domnului”. Aici, cu un cuvânt am exprimat tema asupra căreia vom reflecta astăzi, adică educaţia copiilor. Spuneam că Evanghelia de astăzi ne vorbeşte tocmai despre aceasta; ea începe cu următoarele cuvintele: “Părinţii lui Isus…”, şi continuă pe această linie: de-o parte Maria şi Iosif, iar de cealaltă parte Isus. La Ierusalim, părinţii l-au căutat pe Pruncul Isus, şi aflându-l i-au spus: “Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta?” La Nazaret, Isus era supus părinţilor şi creştea în înţelepciune, statură şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, adică era educat.

Ce pot scoate din toate acestea părinţii creştini, care trăiesc astăzi cruda realitate reprezentată de raportul cu proprii lor fii? Vor putea ei spune că acelea erau alte vremuri, şi că aici este vorba numai de un caz cu totul special? Aşa este, însă imaginile descrise în Evanghelie cuprind secretul fundamental al oricărei educaţii: Isus era supus părinţilor săi pentru că părinţii erau supuşi lui Dumnezeu. Este o utopie a vorbi despre educaţie – cel puţin despre educaţia creştină – dacă familia nu realizează unele condiţii preliminare. Cea dintâi dintre aceste condiţii este o viaţă spirituală sănătoasă, care să menţină familia în prezenţa lui Dumnezeu, sub îndrumarea şi binecuvântarea Lui. Aceasta înseamnă o viaţă de rugăciune personală şi familiară, frecventarea sacramentelor şi a cuvântului Domnului, dragoste faţă de aproapele.

O altă condiţie, şi aceasta tot fundamentală, este dragostea reciprocă şi înţelegerea părinţilor între ei. Cel mai mare dar pe care părinţii îl pot face copiilor este ca ei să se iubească unul pe altul. Acesta este un mare dar, cel puţin tot atât de mare ca şi acela al vieţii fizice. Pentru a cultiva această dragoste trebuie să facă totul, deoarece acesta este lucrul cel mai important într-o familie, trebuie să găsească puţin timp pe care să şi-l petreacă ei între ei – dacă este posibil fără ca fiii să fie de faţă -, pentru a-şi comunica experienţele şi dificultăţile zilnice, pentru a-şi reînnoi propria convieţuire într-un climat de încredere şi de intimitate. Mulţi dintre părinţi cred că aşa ceva ar fi un lux, şi continuă a-şi revărsa, separat, toată atenţia asupra copiilor, sfârşind prin înrăutăţirea problemelor şi devenind străini unul faţă de altul şi furioşi sau obsedaţi faţă de copii.

Unii ca aceştia greşesc, deoarece trebuie reconstruită şi ţinută întotdeauna trează acea educaţie plurală, dedusă din cuvintele Sfintei Fecioare Maria: “tatăl tău şi cu mine…” În viaţă, nimic nu poate înlocui siguranţa şi forţa pe care copilul le dobândeşte prin observarea susţinută a celor două voinţe unite în una singură: “Tatăl tău şi cu mine; mama ta şi cu mine”. Când lipseşte aceasta, atunci se realizează cuvântul lui Isus: “Dacă o casă este dezbinată în sine, casa aceea nu va putea dăinui” (Marcu 3,25). În cazul acesta copiii vor profita, ataşându-se când de unul, când de altul dintre părinţi, exploatându-i şi minţindu-i.

Prin urmare, într-o familie baza unei vieţi spirituale este efortul crescând spre unitate a soţilor. Însă acesta nu este suficient. Este nevoie ca părinţii să ştie cum să folosească cu maximum de eficienţă şi în concret acordul lor educativ; ce anume trebuie şi ce nu trebuie să le acorde propriilor fii. În acest domeniu, circulă un mare echivoc, care trebuie să dispară. Nu se poate concepe o educaţie cu adevărat creştină dacă nu se porneşte de la această certitudine a credinţei că fiecare copil nu apare în lume cu înclinaţii la bine, predispus la virtuţi, ci noi toţi am venit pe lume răniţi de păcatul originar, înclinaţi spre egoism şi spre răutate. Mulţi dintre părinţi şi-au însuşit pe neobservate, în această privinţă, o mentalitate cu totul păgânească; diferitele caruseluri televizate şi permisivitatea anumitor pseudo-teorii ştiinţifice au sfârşit prin a-i convinge că fiecare copil e ceva graţios, pe care trebuie să-l priveşti cu mândrie în timp ce se dezvoltă frumos şi robust, obişnuindu-se a face din el “cel mai bun consumator”. În felul acesta lucrul cel mai important nu este acela de a-i educa pe copii ci de a economisi sau a aduna bogăţii pentru viitorul lor! Sfântul Ioan Crisostomul vorbea deja pe vremea sa despre asemenea oameni care neglijează mântuirea fiilor, ca şi pe cea a lor proprie, preocupându-se să se îmbogăţească!

În Biblie citim aceste cuvinte: “Cel care iubeşte pe fiul său îl bate, ca mai pe urmă să se bucure de el. Cel care ceartă pe fiul său va avea mulţumire şi între cei cunoscuţi se va lăuda cu el… Ceartă pe fiul tău şi fă-l să lucreze, ca să nu se poticnească întru ruşine” (Ecclesiastic 30,1-2.13). Aceasta este o lege pe cât de severă pe atât de adevărată şi de importantă, deoarece educaţia unui copil se poate asemăna cu modelarea unei statui dintr-un bloc de piatră inform, ceea ce presupune că omul nu se maturizează spontan, ci trebuie să fie ajutat să-şi formeze o voinţă, un caracter, un sens moral şi sentimente sănătoase. În această privinţă, numai în cazuri excepţionale trebuie să se recurgă la mijloace coercitive, sugerate de înţelepciunea biblică, prin folosirea biciului. Alteori, pot avea o mai mare eficacitate dialogul, o încurajare, o vorbă bună, o mângâiere. Mi-a fost dat să aud odată pe o mamă spunându-i propriei ei copile de unsprezece ani: “Bravo, fetiţa mamei! Ai procedat bine; de acum sunt sigură că mă pot încrede totdeauna în tine!” şi am observat în ochii amândurora bucuria şi încrederea.

Aminteam despre dialog. A dialoga cu proprii fii înseamnă a-i avea totdeauna aproape, a petrece timpul în compania lor, a nu reduce toată comunicarea numai la puţinele cuvinte schimbate dimineaţa, înainte de a pleca la muncă, ori seara înainte de a deschide televizorul. Înseamnă a-i asculta pe fii cu toată răbdarea, a asculta tot ceea ce au de spus, a face o plimbare împreună, a se juca împreună dacă sunt micuţi; a lua în serios tot ceea ce spun, şi a nu trata problemele de sus, cu propria autoritate şi experienţă. Duşmanul numărul unu al dialogului nu este severitatea, ci mânia, pentru că mânia sufocă dialogul şi îl face steril. Aceasta este reacţia cea mai comună a multor părinţi, mai ales a acelora care au copii încăpăţânaţi şi răzvrătiţi, dar şi cea mai inutilă; nu slujeşte la nimic şi cel mai bun lucru este a aştepta până la redobândirea calmului, pentru că în faţa unei răbufniri de mânie copilul nu se mai gândeşte la faptul că a greşit, ci numai la acela că tatăl este mânios şi supărat pe el. Alteori, dialogul cere ca un tată sau o mamă să ştie chiar să-şi ceară scuze pentru o greşeală sau pentru un exces de mânie; aceasta îndeamnă foarte mult la onestitate, la respect şi la stimă reciprocă. În felul acesta autoritatea tatălui şi a mamei este întărită, nu ştirbită. În legătură cu împrejurările şi felul de a cere iertare propriilor fii, acesta este un lucru delicat, şi e bine ca mai întâi să se ceară iertare lui Dumnezeu şi mai apoi fiului.

Cumulul obligaţiilor educative trasate până aici este desigur incomplet, dar suficient a pune pe gânduri orice părinte de copii. Sfântul Paul îndeamnă la a nu-i întărâta pe fii la mânie, la a nu-i descuraja; ce vor spune oare părinţii în faţa acestei obligaţii atât de dificile? Pentru părinţii creştini nu există decât o singură cale pentru ca fiii lor să nu crească răzvrătiţi sau încăpăţânaţi: să se gândească că fiii nu sunt numai ai lor, ci mai cu seamă ai lui Dumnezeu; să-i încredinţeze Lui, care-i cunoaşte mai bine, care cunoaşte înclinaţiile şi capacitatea fiecăruia, nu pentru a se debarasa de o obligaţie, ci pentru a nu face dintr-un insucces în acest domeniu o tragedie care să înăbuşe orice bucurie de a trăi şi să compromită tot restul vieţii familiale. Uneori părinţii nu se pot achita de această obligaţie, dar fără nici o vină din partea lor. Atunci când, cu toată strădania, nu reuşesc a-i vorbi propriului fiu despre Dumnezeu, rămâne totuşi o posibilitate: aceea de a-i vorbi lui Dumnezeu despre propriul fiu, adică a se ruga pentru el, a-l încredinţa Domnului, chiar dacă acesta a luat calea fiului risipitor.

Aşa cum am văzut, Maria şi Iosif au trăit şi ei durerea rătăcirii fiului lor; desigur, aici este vorba de o rătăcire bună, “pentru Tatăl”, însă tristeţea lor nu a fost mai puţin reală. La Iosif şi la Maria pot alerga toţi părinţii de copii (ca şi copiii părinţilor). Cei care de la proprii lor fii au o singură mângâiere, aceea de a-i vedea crescând în vârstă şi în înţelepciune, până la deplina maturitate; cei îndureraţi din cauza fiilor rătăciţi, ca să nu se descurajeze, ci cu răbdare să aştepte schimbarea şi reîntoarcerea lor.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin

Un băieţel şi-a salutat tatăl tocmai întors de la lucru şi l-a întrebat: “Tăticule, cât de mult câştigi într-o oră?” Tatăl s-a uitat surprins şi i-a spus: “Ascultă fiule, nici mama ta nu ştie aceasta. Nu mă bate la cap, sunt obosit.” “Dar tăticule, te rog spune-mi! Cât de mult câştigi pe oră?”, a insistat băiatul. În final tatăl a renunţat să se mai opună şi i-a răspuns: “Doisprezece dolari.” “Bine, tată”, a continuat băiatul. “Poţi să îmi împrumuţi zece dolari?” Tatăl a început să strige: “De aceea m-ai întrebat cât câştig? Fă bine şi du-te la culcare şi să nu mă mai deranjezi!” Peste noapte tatăl s-a tot gândit la ce a spus şi a început să se simtă vinovat. Poate că băiatul vroia să cumpere ceva. În cele din urmă s-a dus în camera băiatului. “Dormi?” “Nu, tăticule. De ce?” “Uite aici banii pe care i-ai cerut în această seară”, i-a spus tatăl. “Mulţumesc, tăticule!”, răspunse băiatul şi luă banii. Ridică apoi perna unde mai avea câţiva bani. “Acum am suficienţi bani! Acum am doisprezece dolari!”, i-a spus băiatul tatălui. “Tăticule, poţi să îmi vinzi acum o oră din timpul tău?” Evanghelia de astăzi are un mesaj pentru acest om şi pentru noi toţi, iar mesajul este că trebuie să investim mai mult din timpul nostru în viaţa de familie.

Evanghelia ni-l prezintă pe Isus la doisprezece ani. Era vârsta la care fiecare băiat evreu îşi celebra bar mitzvah-ul său, devenind astfel un evreu responsabil în faţa legilor. Era ceremonia intrării legale în etapa de adult. Din acel moment tânărului evreu i se cerea să respecte legea şi să facă pelerinajul anual la Ierusalim, ca orice bărbat evreu. Tinerii obişnuiesc să celebreze o anumită vârstă făcând acele lucruri care până atunci le era interzis să le facă. Ştii că băiatul tău a crescut atunci când începe să nu îţi mai spună unde merge. După cum vedem, nici Isus nu face excepţie. Pentru a-şi sărbători împlinirea vârstei de doisprezece ani, el merge la un curs de biblic organizat în Templu fără să le spună părinţilor. Când aceştia îl găsesc după două zile de căutări peste tot, el le spune: “De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că Eu trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2,49). Chiar şi în familiile sfinte ocazional apar tensiuni şi neînţelegeri.

Cea mai uimitoare parte a acestei întâmplări este chiar finalul: “Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor” (v. 51). La cei 12 ani ai săi Isus este adult conform preceptelor iudaice, şi ştie deja că misiunea Sa este să fie în casa Tatălui şi să facă voia Acestuia. Experienţa din Ierusalim arătase că era deja capabil să îşi îndeplinească misiunea, deoarece “toţi cei care l-au ascultat s-au mirat de înţelepciunea şi de răspunsurile Lui” (cf. v. 47). Marea nedumerire este aceasta: dacă Isus deja la vârsta de doisprezece ani era gata să îşi înceapă misiunea publică, era bine pregătit pentru ea, de ce atunci a coborât cu părinţii Lui şi şi-a petrecut următorii optsprezece ani în obscuritatea unei case de tâmplar, pentru a-şi începe misiunea publică abia la treizeci de ani? Au fost cei optsprezece ani care au urmat nişte ani pierduţi? Cu siguranţă că nu! Într-un mod care este dificil de înţeles pentru noi, viaţa ascunsă a lui Isus în Nazaret a fost la fel de mult parte a misiunii sale pe pământ ca şi viaţa publică. Ni se aminteşte că în acest timp “Isus creştea în înţelepciune, statură şi har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (v. 52). Şi dacă ne gândim că pentru fiecare an al vieţii sale publice Isus a trăit zece ani în familie, începem să înţelegem importanţa şi prioritatea pe care El a acordat-o vieţii de familie.

Avem două vieţi: una privată sau de familie şi alta publică sau profesională. Aceste două vieţi trebuie să fie în armonie, dar prea adesea sunt în dezacord. În timp ce Isus a rezolvat dezacordul dând prioritate vieţii sale private, noi, din păcate, încercăm să rezolvăm problema dând prioritate vieţii profesionale, lăsându-ne familia să sufere. Rose Sands scria despre un bărbat nefericit, care nu ştia să îşi arate iubirea pentru familie decât muncind din greu. “Pentru a le dovedi că îi iubeşte a trecut înot cel mai adânc râu, a traversat cel mai lat deşert şi s-a urcat până în vârful celui mai înalt munte. Ea a divorţat atunci. El nu era acasă niciodată.” Celebrarea de astăzi a sfintei familii formată din Iosif, Maria şi Isus ne aminteşte de viaţa de familie şi ne provoacă să investim în ea, mai mult decât în viaţa profesională, chiar şi atunci când slujba noastră este la fel de importantă ca salvarea întregii lumi.

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin

Suntem încă în timpul Crăciunului. Bucuria adusă de evenimentul naşterii lui Isus domneşte încă în inimile noastre. Dar iată că Biserica ne propune astăzi sărbătoarea sfântului Ioan, apostol şi evanghelist. Vrea oare Biserica să ne scoată astfel din atmosfera Crăciunului? Căutând să înţelegem semnificaţia sărbătorii de astăzi, Vom vedea cât de strâns legată este ea de sărbătoarea Crăciunului. Ba, mai mult, vom înţelege că ea trebuie de fapt să ne conducă la o trăire autentică şi deplină a evenimentului din Betleem.

Sărbătoarea Crăciunului este fundamentată pe două elemente: un eveniment şi mărturia despre aceste eveniment. Evenimentul este împlinirea promisiunii unui Mântuitor: Cel promis de veacuri, Mesia, nu mai e acum doar obiectul unei făgăduinţe, obiectul unei speranţe de atâta timp purtate în inimi, ci el este un om, un prunc vegheat de Maria şi Iosif, un prunc pe care păstorii îl găsesc într-o iesle. Bucuria lor provine tocmai din ceea ce au văzut, au auzit şi au putut să atingă cu privire la cuvântul vieţii. Mărturia pe care ei ne-o dau este capabilă să aducă şi în inimile noastre bucuria Crăciunului. Dar să privim puţin spre mărturia pe care o dă sfântul Ioan. De această dată nu mai este vorba despre un prunc aşezat într-o iesle, ci de Isus care a trăit în Israel, care a predicat, a făcut minuni, a murit pe cruce şi apoi a înviat.

Mărturia pe care ne-o dă sfântul Ioan e strâns legată de evenimentul naşterii lui Isus, căci ea ne ajută să înţelegem întreaga semnificaţie a Crăciunului. Semnificaţia întrupării nu poate fi înţeleasă pe deplin rămânând doar la “momentul Betleem”. Ea trebuie văzută în lumina întregii vieţi a lui Isus şi, mai ales, în lumina evenimentelor finale ale acestei vieţi pământeşti, adică moartea şi învierea răscumpărătoare. Prin urmare, dacă mărturia acelora care au fost prezenţi lângă ieslea pruncului a fost capabilă să trezească bucuria în inimile noastre în aceste zile ale Crăciunului, de ce nu ar fi capabilă mărturia lui Ioan să amplifice această bucurie?

Sărbătoarea de astăzi arată sensul sărbătorii de acum două zile, arată unde trebuie să conducă bucuria adusă de evenimentul naşterii lui Isus legând-o de împlinirea acestei naşteri, care este învierea lui Cristos. Aşadar, sărbătoarea de astăzi nu umbreşte bucuria Crăciunului, ci o împlineşte, o orientează. Este drept că poate lasă în urmă euforia nopţii sfinte, dar face ca această bucurie să fie angajantă şi activă. Am făcut însă referinţă la mărturia lui Ioan şi la credibilitatea sa. Care este fundamentul acestei credibilităţi? Văzând cine este sfântul Ioan pe care îl sărbătorim astăzi, vom afla şi cât de adevărată poate fi mărturia lui. Aşadar, cine este sfântul Ioan?

Ioan locuia la Betsaida şi făcea parte dintr-o familie evreiască de condiţie socială oarecum bună; aceasta o putem deduce din faptul că tatăl său avea angajaţi zilieri. Ocupaţia lui Ioan era una foarte răspândită, aceea de pescar. Preocupările sale însă nu priveau doar viaţa materială, ci şi pe cea spirituală. Astfel, Ioan arată un interes deosebit faţă de predica lui Ioan Botezătorul, al cărui discipol şi este. De fapt, prezenţa sa în apropierea Botezătorului este aceea care prilejuieşte întâlnirea cu Isus. Primul contact cu Isus este realizat la îndemnul Botezătorului. Acesta, arătându-l pe Isus lui Ioan şi lui Andrei, fratele lui Simon Petru, le-a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” ( In1,36) Cei doi discipoli înţeleg în aceste cuvinte o invitaţie la a-l urma pe Isus şi merg îndată după dânsul. Ajungându-l din urmă, îl întreabă unde locuieşte. Drept răspuns, sunt invitaţi să-l urmeze, iar ei îl însoţesc şi rămân cu el în ziua aceea. Acest prim contact direct cu Isus, chiar dacă nu va fi definitiv (pentru că Ioan s-a întors apoi acasă) este oricum marcant. Înţelegem acest lucru din faptul că, mult timp mai târziu, când va scrie Evanghelia, Ioan va menţiona acest moment şi va preciza până şi ora: “Era pe la ceasul al zecelea” ( In 1,39), adică pe la ora patru după-amiază.

După această primă întâlnire urmează chemarea sa în grupul celor intimi ai lui Isus, în grupul apostolilor. Aceasta se petrece în timpul unei zile obişnuite când era la muncă cu fratele său, cu tatăl şi cu zilerii săi. Disponibilitatea de care dau dovadă cei doi fii ai lui Zebedeu este evidentă şi este notată şi de Evanghelii: “Ei îl lăsară pe Zebedeu, tatăl lor, în barcă, împreună cu zilierii, şi plecară pe urma lui” ( Mc 1,20). Este de presupus astfel faptul că Ioan a reflectat îndelung şi a povestit şi altora, mai ales fratelui său, experienţa primei sale întâlniri cu Isus. În această urmare a lui Isus în care s-a angajat din momentul chemării, el va rămâne fidel toată viaţa.

Ioan va creşte la şcoala lui Isus. Era cel mai tânăr dintre apostoli. Atitudinea lui Isus era predilectă faţă de dânsul. Acest lucru era în parte justificat şi de poziţia sa de mezin al grupului celor apropiaţi lui Isus. Pe de altă parte, Cristos a simţit la dânsul capacitatea mare de a ibi şi nevoia de a fi iubit. Ceea ce-l caracterizează pe Ioan este, pe de o parte, ataşamentul faţă de Isus, dar, pe de altă parte, orgoliul şi ambiţia, sentimente care însă se vor transforma în gelozie sfântă. Să nu ne închipuim, deci, că era un caracter modest, temperat. Nicidecum. Atât el, cât şi fratele său sunt numiţi Boanerges, fiii tunetului. Oare primesc ei această denumire fără temei? De asemenea, doar ei ridică pretenţia, e drept prin glasul mamei lor, de a ocupa locurile de frunte în împărăţia pe care o va instaura Cristos. Disponibilitatea ce o afirmă de a înfrunta orice pentru a merita aceste locuri arată cât de mult şi le doreau. Această ambiţie a sa însă nu trebuie văzută niciodată separat de dragostea şi ataşamentul său faţă de Isus. Astfel, trecând pe lângă un sat de samariteni ce-l refuzaseră pe Isus, Ioan cere distrugerea acelui sat prin foc ceresc (cf. Lc9,53-54). De asemenea, văzând un om care scotea diavoli în numele lui Isus, fără a fi însă unul dintre cei apropiaţi lui, adică din grupul apostolilor, Ioan se arată intrigat (cf. Mc9,38-40). Toate acestea exprimă, de fapt, iubirea geloasă pe care el o nutreşte faţă de Isus. O iubire ce nu admite nici refuzul samaritenilor, nici o posibilă subminare a autorităţii lui Isus de către un israelit străin. Atitudinea lui Ioan dovedeşte modul greşit în care el a înţeles iniţial împărăţia pe care Isus venise să o aducă, precum şi modul în care acţionează Isus. Cristos însă, în faţa acestui caracter şi a acestei atitudini, nu îl îndepărtează. Dimpotrivă, apropiindu-l tot mai mult de sine, îl va face să simtă cel mai bine dintre toţi apostolii iubirea sa divină.

Raportul lui Isus cu Ioan este unul cu totul particular. Ioan însuşi recunoaşte acest lucru, căci în Evanghelia pe care o scrie el nu se indică niciodată pe nume, ci se numeşte permanent “ucenicul pe care îl iubea Isus” (In13,23). Expresia indică atitudinea particulară a lui Isus faţă de Ioan, atitudine recunoscută şi acceptată şi de ceilalţi apostoli care la Cina de Taină îi cer să-l întrebe pe Isus cine este cel ce îl va vinde. Ataşamentul lui Isus faţă de Ioan se exprimă şi prin diferitele misiuni pe care i le încredinţează. Astfel, lui şi lui Petru le cere să-i aducă măgăruşul pe care va intra glorios în Ierusalim în ajunul pătimirii sale; tot lor le încredinţează pregătirea ultimei cine (cf. Lc22,8). Dragostea ce i-o poartă o dovedeşte şi faptul că îl face martor al unor evenimente pe care le experimentează doar câţiva apostoli. Este vorba despre învierea fiicei lui Iair, de schimbarea la faţă de pe Tabor, de agonia din Ghetsemani. De asemenea, deşi la nunta din Cana Evanghelia precizează că Isus era cu ucenicii săi, doar Ioan relatează acest eveniment şi minunea schimbării apei în vin (cf. In2,1-12). Intimitatea dintre Isus şi Ioan îşi găseşte expresia cea mai frumoasă în gestul plin de afecţiune de la Cina de Taină, când Ioan, stând lângă Isus, îşi aşază capul pe pieptul Mântuitorului (cf. In13,23). Acest gest este unul dintre puţinele capabile să exprime profunzimea schimbului de iubire dintre Isus şi ucenicul pe care îl iubea.

Atitudinea lui Isus faţă de Ioan nu rămâne fără răspuns. Expresia acestui răspuns este, mai ales, fidelitatea sa în urmarea Învăţătorului său. Odată ce a simţit iubirea lui Isus, el nu mai poate permite să fie despărţit de cel de care este iubit şi pe care îl iubeşte. Astfel, începând patima, atunci când ucenicii se ascund înspăimântaţi, atunci când până şi Petru, care jurase că nu se va despărţi de Isus, îl neagă, Ioan îl urmează cu fidelitate. În faţa lui Isus suferind, la picioarele crucii, alături de Maica sfântă şi de alte câteva femei, se află şi Ioan (cf. In19,26). Şi aici, în acest moment de maximă suferinţă a Mântuitorului, atitudinea de iubire şi încredere faţă de Ioan este exprimată prin faptul că Isus o încredinţează pe Maria lui Ioan ca mamă şi pe Ioan Mariei ca fiu (cf. In19,27). Majoritatea teologilor văd în prezenţa lui Ioan lângă cruce imaginea prezenţei întregii omeniri la moartea lui Isus. Astfel, Ioan este reprezentantul omenirii martoră la răstignirea Mântuitorului său. Gestul încredinţării lui Ioan şi a Mariei unul altuia ca testament al lui Isus capătă astfel o semnificaţie cu totul aparte: Maria devine mama noastră. Ioan o va lua într-adevăr pe Maria la el.

Dar să revenim la întrebarea de la început: este credibilă mărturia pe care o dă Ioan? Mai încape vreun dubiu în această privinţă acum, când ştim ce raport a existat între Isus şi Ioan? Mărturia sa, aşadar, nu se bazează pe zvonuri, pe vorbe auzite de la alţii despre Isus, ci, cum spune chiar el şi cum am auzit în prima lectură, “ceea ce urechile noastre au auzit, ceea ce ochii noştri au văzut şi mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieţii”, aceea ne vesteşte. Cartea Faptele Apostolilor menţionează apoi faptul că Ioan şi Petru, ameninţaţi de capii religioşi ai iudeilor şi îndemnaţi să nu mai predice, vor răspunde: “Noi nu putem să nu vorbim despre cele ce am văzut şi am auzit” (Fap 4,20).

Dar noi, noi de ce putem să nu vorbim despre aceste minunate lucruri pe care le-am aflat şi le trăim? Ce ne face pe noi mai puţin datori de a da mărturie în faţa acestui mesaj? Ce ne opreşte să dăm mărturie despre misterul vieţii? Oare ruşinea? Sau poate puţina credinţă ce o avem?

Aşadar, ce l-a determinat pe sfântul Ioan să dea mărturie? Ce l-a făcut capabil să dea această mărturie? Răspunsul este acelaşi: iubirea. Iubirea pe care el a simţit-o stând la pieptul lui Isus; iubirea căreia el i-a răspuns cu iubire. Atitudinea sa faţă de Isus este caracterizată de o iubire şi o credinţă permanentă şi în continuă creştere. Evanghelia de astăzi notează momentul descoperirii mormântului gol de către Petru şi Ioan şi precizează: “a văzut şi a crezut”. Iubirea pe care Isus i-a arătat-o lui Ioan ne-o arată şi nouă. Aşa cum Isus l-a iubit pe Ioan, ne iubeşte pe fiecare dintre noi. Sfântul Ioan ne arată astăzi cum trebuie să răspundem acestei iubiri. Cum? Iubind! Este necesar acest răspuns al nostru?

Un fabricant de săpunuri îi spuse unui preot: “Creştinismul nu a reuşit să facă nimic. Deşi evanghelia este predicată de două milenii, lumea nu a devenit mai bună. Şi acum există răul şi oameni răi”. Preotul îi arătă un copil foarte murdar care se juca la margine de drum şi-i spuse: “Săpunul nu a reuşit să facă nimic. Şi acum există mizerie şi oameni murdari în lume”. “Săpunul”, spuse fabricantul, “ajută numai dacă este folosit, numai dacă se aplică în practică”. Şi preotul răspunse: “Creştinismul la fel!”

Aşadar, este necesar răspunsul nostru de iubire? Da, dacă vrem să nu mărturisim o credinţă moartă. Dumneavoastră suportaţi mizeria? Nu cred. Deci folosiţi săpunul. De ce oare atunci putem trăi uneori credinţa, sau credem că o trăim cu adevărat, fără iubire?

Aceasta ne învaţă sfântul Ioan astăzi: să trăim credinţa pentru care el dă mărturie cu atâta tărie şi să mărturisim această credinţă prin iubire. Vă întreb: credeţi cu adevărat că Isus s-a născut, aşa cum am sărbătorit acum două zile? Dacă credeţi, cum dovediţi această credinţă? Sau nu cumva sărbătoarea Crăciunului încă nu a venit cu adevărat în inimile şi în viaţa noastră? Dacă nu a venit, atunci să ştiţi că Isus aşteaptă să se nască. El urmează să coboare pe altar în speciile euharistice. Să-l primim în inimile noastre şi să-l purtăm prin iubire!

pr. Paul Butnaru Ritul latin