Start > Ritul bizantin > Iubirea de vrăjmași ne face milostivi ca Dumnezeu

Iubirea de vrăjmași ne face milostivi ca Dumnezeu

18 October 2010
6,266 afișări

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina
Duminica a II-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XIX-a după Rusalii)

Sfânta Evanghelie din Duminica a XIX-a după Rusalii este plină de învățături duhovnicești și ne arată care este deosebirea între păgâni și creștini, sau mai bine zis între omul păcătos și omul sfânt. Mântuitorul Isus Hristos știa că în Vechiul Testament s-a spus: “să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău” (cf. Matei 5, 43). El însă face o schimbare radicală, și anume: în locul urii față de vrăjmași, aduce o lege nouă: legea iubirii de vrăjmași. Prin aceasta, Hristos Domnul a întrecut pe toți legiuitorii din istoria omenirii, pentru că nici un legiuitor nu a poruncit vreodată ca cineva să iubească pe vrăjmașii săi.

Mântuitorul îndeamnă zicând: “precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31). Nu ceea ce vă fac oamenii, ci ce voiți voi să vă facă oamenii. Adică oamenii vor ca semenii lor să le facă bine, să se poarte frumos cu ei, să-i respecte, să-i ajute, să-i împrumute, să-i ierte, să le acorde cinste ca unor ființe raționale, iubitoare și binecuvântate de Dumnezeu. Mântuitorul ne spune că, de fapt,trebuie să săvârșim numai binele, să nu facem oamenilor răul pe care ei ni-l fac, ci doar ceea ce dorim noi să ne facă ei, adică binele, pe acesta trebuie să-l săvârșim. Apoi precizează că, dacă iubim doar pe cei ce ne iubesc, ne asemănăm păgânilor sau păcătoșilor și nu ne deosebim cu nimic de aceștia. Dacă împrumutăm pe cei care ne-au împrumutat, dacă facem bine numai celor care ne fac bine, atunci nu progresăm spiritual, pentru că nu depășim egoismul firii umane căzute în păcat, adică starea naturii umane păcătoase.

Ni se pare foarte firesc sau natural să facem bine celor care ne fac bine, dar nu ni se pare firesc, natural sau normal, să facem binele celor care ne fac răul, adică nu ni se pare firesc să iubim pe cei care ne urăsc și să dorim binele celor care sunt vrăjmașii noștri. De ce? Pentru că “firescul” acesta al nostru nu mai este firea sau natura creată ori voită de Dumnezeu, ci e natura căzută în păcat, firea păcătoasă, care amestecă binele cu răul. De aceea, Domnul Hristos vrea să ne arate că numai omul bun în mod constant este creat după chipul lui Dumnezeu Cel bun în Sine și că numai bunătatea este profund umană, nu răutatea, chiar dacă foarte mulți oameni sunt răi. Răutatea, chiar dacă a devenit o a doua natură, nu este conformă cu chipul lui Dumnezeu în om. Numai bunătatea sau iubirea milostivă și sfântă este conformă cu chipul lui Dumnezeu Cel bun. De aceea, spre sfârșitul Evangheliei de astăzi, Mântuitorul spune: “iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt”(Luca 5, 35), adică nu veți mai fi robi sau slujitori ai păcatului, ci fii ai harului sau fii ai lui Dumnezeu după har.

Evanghelia ne arată, de fapt, că un creștin, care este înfiat prin harul Sfântului Botez, devine fiu al lui Dumnezeu după har în Dumnezeu Fiul, în Isus Hristos, după cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan zicând: “Celor câți L-au primit, care cred în numele Lui,le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13), adică prin harul Duhului Sfânt.

Deci, prin Botez ni se dăruiește nu numai iertarea de păcate, ci și calitatea de fii ai lui Dumnezeu după har, iar aceasta înseamnă că, prin har, credință și fapte bune, putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu Care este bun, milostiv și sfânt. Evanghelia de astăzi se încheie cu aceste cuvinte ale Mântuitorului: “fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). Aceasta înseamnă că numai bunătatea arătată ca milostenie, bunătatea smerită și darnică este starea sănătoasă sau sfântă a vieții creștine. Mai precis, Mântuitorul ne arată că firea umană sănătoasă spiritual este firea curățită de păcate și sfințită prin har, firea înălțată la asemănarea cu Dumnezeu după al Cărui chip a fost făcut omul la început. (cf. Facere 1, 26)

Deși această iubire față de vrăjmași este poruncită de Mântuitorul Isus Hristos, totuși mulți oameni se întreabă cum putem noi să iubim pe vrăjmașii noștri, dacă foarte adesea uităm chiar și pe cei care ne-au făcut bine? Uităm adesea pe părinții noștri care ne-au crescut, pe dascălii, pe învățătorii, pe profesorii care ne-au format, pe conducătorii care ne-au promovat într-un rang mai mare, uităm repede pe cei care ne-au ajutat în vreme de sărăcie, de boală, de necaz. În schimb, ținem minte multă vreme răul pe care ni l-a făcut cineva, cuvântul care ne-a jignit sau ne-a rănit, fapta pătimașă și vrăjmașă a celui care ne-a umilit sau ne-a păgubit. Aceste forme de răutate sunt păstrate adânc și îndelung în memoria noastră cognitivă și afectivă, astfel încât răutatea altora memorată în noi devine cu timpul răutate a noastră, proprie boală a sufletului nostru, care nu iartă și nu uită răutatea vrăjmașilor, nu se descarcă de ea sau nu se eliberează de ea, ci o poartă în sine ca pe o otravă sau ca pe o “legătură nedezlegată”.

Este foarte greu, deși nu imposibil, ca firea păcătoasă a omului, înclinată spre răzbunare, să se schimbe atât de mult încât omul să-l iubească pe cel care îl urăște și să dorească binele celui care îi face rău. Cu alte cuvinte, la prima vedere, Evanghelia ne îndeamnă la o stare sufletească și la o acțiune greu de îndeplinit. Totuși, Sfinții Părinți ai Bisericii spun că Mântuitorul Isus Hristos nu cere omului ceea ce el nu poate împlini. Prin urmare,dacă omul păcătos constată că nu poate să iubească pe vrăjmași, el trebuie să ceară ajutorul lui Hristos, ca iubirea lui Hristos să vindece sufletul său rănit de răutatea vrăjmașilor și să-i dăruiască harul iubirii Sale milostive. Astfel, cu ajutorul harului lui Hristos, el poate scoate din inima sa “spinii urii” și ai dorinței de răzbunare, cum se spune într-o rugăciune ortodoxă pentru iertarea vrăjmașilor. În acest sens, iubirea de vrăjmași sinceră, nu una fățarnică, începe cu rugăciunea pentru iertarea vrăjmașilor. În cărțile noastre de cult există rugăciuni pentru înmulțirea dragostei și pentru alungarea urii și a dorinței de răzbunare. La sfârșitul Liturghierului se află un capitol numit Adunare de cereri, unde găsim o rugăciune pentru vrăjmașii cei ce ne urăsc și ne asupresc pe noi. În această rugăciune nu se cere pedepsirea vrăjmașilor sau distrugerea lor, ci schimbarea lor în bine. Se cere ca Dumnezeu să le schimbe felul de a gândi și de a făptui: “necredincioșii să se întoarcă la dreapta credință, iar credincioșii să se întărească în dreapta credință, și toată vrajba și ura, în iubire de frați, în pace și dragoste desăvârșită să se prefacă”. Deci, iubirea de vrăjmași începe cu rugăciunea pentru schimbarea lor în bine sau îndreptarea lor. Foarte adesea, omul robit de mânie și ură este influențat de puterile diavolești, de duhurile răutății care se află în văzduh, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh”. (Efeseni, 6, 12)

Când creștinii erau persecutați, spune Sfântul Iustin Martirul și Filosoful în secolul al II-lea, ei se rugau pentru împăratul prigonitor și motivau rugăciunea lor astfel: ne rugăm pentru împărat, deși el ne urăște și ne persecută, pentru ca Dumnezeu să-l elibereze de duhurile diavolești care-l stăpânesc atunci când ne urăște pe noi, creștinii, fiindcă Îl iubim pe Hristos. Împăratul are, deci, nevoie de rugăciunile noastre pentru ca Dumnezeu să-l schimbe din om rău în om bun, să-i lumineze mintea și să-i încălzească inima cu harul Său.

Vedem, deci, o aplicare concretă și corectă a Evangheliei iubirii de vrăjmași în viața creștinilor, adică să ne rugăm pentru mântuirea celor care ne fac sau ne voiesc răul, pentru schimbarea lor în bine, pentru a birui răutatea prin bunătate. Răzbunare sănătoasă se arată vrăjmașilor când nu li se răspunde la răutate cu răutate, ci cu bunătate. Astfel, vrăjmașii sunt puși în starea de-a recunoaște ei înșiși superioritatea spirituală a celor care suferă răutatea altora fără să devină și ei răutăcioși sau răufăcători prin răzbunare. În literatura noastră românească, acest adevăr, ecou al Sfintei Evanghelii în viața poporului, a fost exprimat în versurile următoare:

“Răzbunarea cea mai cruntă este când dușmanul tău

E silit a recunoaște că ești bun și dânsu-i rău”. (Bogdan Petriceicu Hasdeu, Răzvan și Vidra)

Pericopa evanghelică de astăzi ne îndeamnă să nu ne asemănăm cu oamenii căzuți în păcate sau robiți de patimi egoiste, răufăcători și răzbunători, ci să ne asemănăm cu Dumnezeu Cel milostiv Care nu coboară la nivelul naturii umane căzute sau păcătoase, ci dorește să ridice pe om la sfințenia și bunătatea Lui.

Totuși, când ne rugăm pentru iertarea și îndreptarea vrăjmașilor, schimbarea sau îndreptarea acestora nu vine când dorim noi și cum dorim noi. Uneori, e nevoie de multă răbdare, iar această rugăciune trebuie însoțită cu post. Adesea, efectul rugăciunii pentru vrăjmași se vede în schimbarea atitudinii vrăjmașilor față de noi nu pentru că au fost pedepsiți, ci pentru că au ajuns să constate ei înșiși că sunt nedrepți sau răi, tocmai pentru că nu li se răspunde la răutate cu răutate. Alții se schimbă pentru că Dumnezeu le dăruiește multe binefaceri, deși ei nu le merită, îi ajută în viața lor, deși ei nu merită să fie ajutați. Exemplul cel mai bun este vameșul Zaheu, care s-a convertit nu fiindcă a fost pedepsit, ci pentru că i s-a arătat o onoare pe care n-o merita, aceea de a fi fost vizitat de Isus în casa sa. Iar alți vrăjmași se schimbă printr-o lucrare tainică, înțeleaptă și pedagogică a lui Dumnezeu, Care le trimite oamenilor răi o încercare, o boală, o suferință, un accident, în așa fel încât ei simt că sunt slabi și trecători, având și ei nevoie de ajutorul lui Dumnezeu Cel milostiv. Uneori, Dumnezeu schimbă viața oamenilor prin daruri multe nemeritate de ei, alteori printr-o ceartă părintească sau printr-o încercare care smerește pe om. Dar când Dumnezeu ceartă pe cineva nu o face ca răzbunare, ci ca dorință de-a îndrepta pe cel păcătos pe calea mântuirii. Iar dacă acesta nu se îndreaptă prin “leacuri dulci”, Dumnezeu Cel milostiv folosește “leacuri duhovnicești amare”.

Când ne rugăm pentru îndreptarea vrăjmașilor ne punem nădejdea mai întâi în ajutorul lui Dumnezeu, Care, uneori, în chip minunat, schimbă comportamentul vrăjmașilor noștri văzând multa noastră răbdare și multa noastră credință. Există însă și oameni care doresc repede răzbunarea, unii chiar scriu pe pomelnice numele vrăjmașilor și cer lui Dumnezeu să-i pedepsească pe aceștia. În general, ei doresc ca vrăjmașii lor să se schimbe prin pedepse grele trimise acestora de Dumnezeu. Desigur, e păcat mare să aducem la Sfântul Altar pomelnice în care cerem tocmai lui Dumnezeu Cel Milostiv să pedepsească pe vrăjmașii noștri, în timp ce în rugăciunile Bisericii nu se cere pedepsirea vrăjmașilor, ci îndreptarea lor. Deși purtăm numele de creștin, totuși, când trecem prin necazuri pricinuite de vrăjmași, constatăm cât de mult trebuie să ne schimbăm noi înșine până ce ajungem să fim milostivi și iertători ca Dumnezeu și să putem iubi pe vrăjmașii noștri.

Înțelegem, așadar, că nu putem fi milostivi asemenea lui Dumnezeu, dacă nu cerem ajutorul Lui și dacă nu ne gândim mai mult la greșelile noastre, decât la greșelile altora, rugându-ne astfel: Doamne, ajută-ne să fim milostivi precum Tu ești milostiv (cf. Luca 6, 36), spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin!

Ritul bizantin