Predici

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 52, 7-10)

Lecturile acestei Liturghii (a treia a Sărbătorii Crăciunului) abandonează “povestirea” evenimentului Naşterii lui Isus: lumină – mântuire şi bucurie – pentru a ne prezenta mesajul acestei solemnintăţi prin intermediul unei meditaţii profunde al ei.

Profetul Isaia expune conţinutul salvific al mesajului începând cu prezentarea sentinelelor Cetăţii Sfinte care îl (între)văd pe Dumnezeu care se întoarce la Ierusalim pentru a o elibera. Aceste sentinele anunţă o “veste buna” (euanghelion, în limba greacă) de pace şi de mântuire pentru popor, spunând că Dumnezeu s-a întors şi şi-a reluat locul pe Muntele Sion, stabilindu-şi pentru totdeauna locul în mijlocul poporului său (v. 7-8; cf. Ez 43,1-5; Rm 10,15). Însă Dumnezeu nu doar locuieşte cu poporul său, ci, ca un mire atent şi plin de grijă, acţionează în favoarea miresei ale. Isaia deci, expune activitatea de mântuire a lui Dumnezeu utilizând trei verbe semnificative: “Ha consolat, ha răscumpărat, a descoperit” ( v. 9-10): aceste verbe pun în evidenţă acţiunea plină de iubire menită să protejeze poporul, în special de ameninţările duşmanilor.

Anunţul profetic se încheie cu constatarea că toate popoarele pământului au putut vedea că Dumnezeu nu-şi abandonează poporul ci e mereu aproape de el pentru a-l mântui (v.10; Mt 28,28). Biserica, utilizând acest text, tresaltă de bucurie deoarece vede că Dumnezeu a împlinit promisiunea referitoare la naşterea Mesiei, promisiune făcută prin intermediul prfeţilor în secolele precedente.

Lectura a II-a (Evr 1,1-6)

Prologul, începutul Scrisorii către Evrei – care conţine toate temele pe care autorul intenţionează să le dezvolte în această scrisoare, spre a întări credinţa creştinilor care provin din iudaism – este o invitaţie adresată comunităţii creştine de a concentra propria privire asupra misterului lui Cristos încă de la naşterea sa – apogeul revelaţiei lui Dumnezeu (cf. In 1,18; Ga 4,4). Isus-Fiul, în realitate, este deplina, completa revelaţie a Tatălui (v. 2). Este, ca şi Tatăl, Dumnezeu şi creator, este “strălucirea gloriei şi chipul fiinţei lui Dumnezeu“: de aceea este superior faţă de orice instituţie religioasă antică, faţă de toţi profeţii şi îngerii (v. 4-13; cf. Fil 2,9), fapt pentru care este moştenitorul a toate (cf. Rm 8,17; Mt 21,38). Datorită misiunii pe care a primit-o de la Tatăl şi pe care a împlinit-o între oameni vestind Cuvântul Adevărului (In 14,6), El a şters păcatul lumii, a restabilit comuniunea între Dumnezeu şi omenire, iar prin moartea şi învierea sa a fost preămarit mai presus de toate: “s-a aşezat la dreapta maestăţii divine în înaltul cerului” (v. 3; cf. Rm 3,24-25; Col 1,13-14; Fil 2,9-11) şi a fost recunoscut de către Tatăl ca Fiu Unul-Născut. Acesta este misterul pe care Cristos l-a descoperit (revelat), mister care este prezent în mod real şi viu în Biserica şi pe care fiecare creştin trebuie să încerce să-l imite pentru a fi splendoarea lui Dumnezeu între oameni şi pentru a avea parte de intimitatea cu Dumnezeu.

Evanghelia (In 1,1-18)

Prologul evangheliei după Ioan este o sinteză, facuta prin meditaţie, a întregului mister al Crăciunului, întrucât pruncul din Betleem este manifestarea, revelaţia lui Dumnezeu, adevărul său şi adevărul omului: numai reflectând asupra acestui eveniment este posibil să înţelegem cine este acela care s-a născut şi cine suntem cu adevărat noi.

Centrul acestui prolog este v. 14: “şi Cuvântul s-a făcut trup“, expresie care conţine evenimentul Întrupării şi deci esenţa Crăciunului: Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om în slăbiciunea şi neputinţa unui om obişnuit. Pentru a înţelege acest lucru, Ioan intra în misterul intern al Sfintei Treimi pentru a ieşi apoi spre om. Începutul este acea afirmaţie care ne pune înaintea timpului, care ne pune în misterul lui Dumnezeu: “la început era Cuvântul” (v. 1a) şi ni se vorbeste despre o existenţă fără început şi fără devenire; apoi, prin expresia “Cuvântul era la (îndreptat spre) Dumnezeu (v. 1b), evanghelistul stabileşte justa poziţie a Cuvântului care exista dintotdeauna, în relaţie cu Dumnezeu: Cuvântul, în esena sa cea mai profundă, este într-o atitudine de ascultare, întru totul îndreptat către Tatăl. Isus, Cuvântul întrupat, îl face pe Dumnezeu vizibil şi aproape de oameni, fiind strălucirea Tatălui. De aceea, întreaga istorie şi ca şi realitatea umană îşi are viaţa de laprin Cuvântul Tatălui: “în el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (v. 4) deoarece doar în Isus creaturile îşi găsesc consitenţă, semnificaţie, şi în special mântuire. Toate aceste afirmaţii ale evanghelistului sunt importante pentru a înţelege valoarea şi adevăratul mărturisitor al lui Dumnezeu. De aceea “din plinătatea lui noi toţi am primit har peste har” (v. 16), adică din viaţa sa toţi putem să avem viaţă cu prisosinţă.

Reflecţii

Lectura Cuvântului lui Dumnezeu în misterul sublim şi vrednic de laudă al Crăciunului este îndreptată asupra memoriei Fiului lui Dumnezeu care se face om, a unui Dumnezeu cu noi şi pentru noi. Dumnezeul cel nevăzut, cel Sfânt prin excelenţă, abandonează invizibilitatea şi mai ales “depărtarea sa sfântă” şi ia un chip uman făcându-se vizibil, concret, palpabil … se lasă înţeles: “S-a facut ceea ce suntem pentrru a ne face părtaşi de ceea ce El este” (sf. Ciril din Alexandria). Această credinţă a noastră se bazează pe o explicaţie pe care evanghelistul Ioan o găseşte în existenţa lui Isus în sânul Tatălui (In 1,11-13).Reflexia biblică, însă, merge mai departe şi ne provoacă să contemplăm cine este Isus pentru noi: el este un Dumnezeu pentru orice om şi pentru mântuirea lui.

Însă Crăciunul este şi memoria modalităţii istrice, concrete prin care El a realizat întruparea. A ales viaţa de sărac, viaţa unui învins, pentru ca noi să putem întrevedea puterea lui Dumnezeu tocmai în această sărăcie, în această (auto)înjosire. Pe el vrea să-l căutam, să-l recunoaştem, să-l primim: ca pe un sărac, nevoiaş şi suferind, deoarece el nu doar s-a făcut om, ci a şi rămas între oameni. Prin naşterea sa ne-a dăruit şi puterea de a fi fii: “tuturor acelora care l-au pimit le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). Naşterea lui Isus este şi naşterea noastră, renaşterea noastră la viaţa cea nouă. În el şi noi am fost “predestinaţi să fim fii adoptivi ai Tatălui ceresc (Ef 1,5; cf. 1In 3,1). Dacă acelaşi Dumnezeu ne numeşte: “Tu eşti Fiul meu”, nouă nu ne rămâne decât să-i mulţumim şi să ne bucurăm pentru această împărtăşire a noastră a vieţii lui Dumnezeu.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin