Start > Ritul latin > Liturghia din ziua Crăciunului

Liturghia din ziua Crăciunului

23 December 2006
1,294 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Iași
Nașterea Domnului (Liturghia din zi)

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 52, 7-10)

Lecturile acestei Liturghii (a treia a Sărbătorii Crăciunului) abandonează “povestirea” evenimentului Nașterii lui Isus: lumină – mântuire și bucurie – pentru a ne prezenta mesajul acestei solemnintăți prin intermediul unei meditații profunde al ei.

Profetul Isaia expune conținutul salvific al mesajului începând cu prezentarea sentinelelor Cetății Sfinte care îl (între)văd pe Dumnezeu care se întoarce la Ierusalim pentru a o elibera. Aceste sentinele anunță o “veste buna” (euanghelion, în limba greacă) de pace și de mântuire pentru popor, spunând că Dumnezeu s-a întors și și-a reluat locul pe Muntele Sion, stabilindu-și pentru totdeauna locul în mijlocul poporului său (v. 7-8; cf. Ez 43,1-5; Rm 10,15). Însă Dumnezeu nu doar locuiește cu poporul său, ci, ca un mire atent și plin de grijă, acționează în favoarea miresei ale. Isaia deci, expune activitatea de mântuire a lui Dumnezeu utilizând trei verbe semnificative: “Ha consolat, ha răscumpărat, a descoperit” ( v. 9-10): aceste verbe pun în evidență acțiunea plină de iubire menită să protejeze poporul, în special de amenințările dușmanilor.

Anunțul profetic se încheie cu constatarea că toate popoarele pământului au putut vedea că Dumnezeu nu-și abandonează poporul ci e mereu aproape de el pentru a-l mântui (v.10; Mt 28,28). Biserica, utilizând acest text, tresaltă de bucurie deoarece vede că Dumnezeu a împlinit promisiunea referitoare la nașterea Mesiei, promisiune făcută prin intermediul prfeților în secolele precedente.

Lectura a II-a (Evr 1,1-6)

Prologul, începutul Scrisorii către Evrei – care conține toate temele pe care autorul intenționează să le dezvolte în această scrisoare, spre a întări credința creștinilor care provin din iudaism – este o invitație adresată comunității creștine de a concentra propria privire asupra misterului lui Cristos încă de la nașterea sa – apogeul revelației lui Dumnezeu (cf. In 1,18; Ga 4,4). Isus-Fiul, în realitate, este deplina, completa revelație a Tatălui (v. 2). Este, ca și Tatăl, Dumnezeu și creator, este “strălucirea gloriei și chipul ființei lui Dumnezeu“: de aceea este superior față de orice instituție religioasă antică, față de toți profeții și îngerii (v. 4-13; cf. Fil 2,9), fapt pentru care este moștenitorul a toate (cf. Rm 8,17; Mt 21,38). Datorită misiunii pe care a primit-o de la Tatăl și pe care a împlinit-o între oameni vestind Cuvântul Adevărului (In 14,6), El a șters păcatul lumii, a restabilit comuniunea între Dumnezeu și omenire, iar prin moartea și învierea sa a fost preămarit mai presus de toate: “s-a așezat la dreapta maestății divine în înaltul cerului” (v. 3; cf. Rm 3,24-25; Col 1,13-14; Fil 2,9-11) și a fost recunoscut de către Tatăl ca Fiu Unul-Născut. Acesta este misterul pe care Cristos l-a descoperit (revelat), mister care este prezent în mod real și viu în Biserica și pe care fiecare creștin trebuie să încerce să-l imite pentru a fi splendoarea lui Dumnezeu între oameni și pentru a avea parte de intimitatea cu Dumnezeu.

Evanghelia (In 1,1-18)

Prologul evangheliei după Ioan este o sinteză, facuta prin meditație, a întregului mister al Crăciunului, întrucât pruncul din Betleem este manifestarea, revelația lui Dumnezeu, adevărul său și adevărul omului: numai reflectând asupra acestui eveniment este posibil să înțelegem cine este acela care s-a născut și cine suntem cu adevărat noi.

Centrul acestui prolog este v. 14: “și Cuvântul s-a făcut trup“, expresie care conține evenimentul Întrupării și deci esența Crăciunului: Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om în slăbiciunea și neputința unui om obișnuit. Pentru a înțelege acest lucru, Ioan intra în misterul intern al Sfintei Treimi pentru a ieși apoi spre om. Începutul este acea afirmație care ne pune înaintea timpului, care ne pune în misterul lui Dumnezeu: “la început era Cuvântul” (v. 1a) și ni se vorbeste despre o existență fără început și fără devenire; apoi, prin expresia “Cuvântul era la (îndreptat spre) Dumnezeu (v. 1b), evanghelistul stabilește justa poziție a Cuvântului care exista dintotdeauna, în relație cu Dumnezeu: Cuvântul, în esena sa cea mai profundă, este într-o atitudine de ascultare, întru totul îndreptat către Tatăl. Isus, Cuvântul întrupat, îl face pe Dumnezeu vizibil și aproape de oameni, fiind strălucirea Tatălui. De aceea, întreaga istorie și ca și realitatea umană își are viața de laprin Cuvântul Tatălui: “în el era viața și viața era lumina oamenilor” (v. 4) deoarece doar în Isus creaturile își găsesc consitență, semnificație, și în special mântuire. Toate aceste afirmații ale evanghelistului sunt importante pentru a înțelege valoarea și adevăratul mărturisitor al lui Dumnezeu. De aceea “din plinătatea lui noi toți am primit har peste har” (v. 16), adică din viața sa toți putem să avem viață cu prisosință.

Reflecții

Lectura Cuvântului lui Dumnezeu în misterul sublim și vrednic de laudă al Crăciunului este îndreptată asupra memoriei Fiului lui Dumnezeu care se face om, a unui Dumnezeu cu noi și pentru noi. Dumnezeul cel nevăzut, cel Sfânt prin excelență, abandonează invizibilitatea și mai ales “depărtarea sa sfântă” și ia un chip uman făcându-se vizibil, concret, palpabil … se lasă înțeles: “S-a facut ceea ce suntem pentrru a ne face părtași de ceea ce El este” (sf. Ciril din Alexandria). Această credință a noastră se bazează pe o explicație pe care evanghelistul Ioan o găsește în existența lui Isus în sânul Tatălui (In 1,11-13).Reflexia biblică, însă, merge mai departe și ne provoacă să contemplăm cine este Isus pentru noi: el este un Dumnezeu pentru orice om și pentru mântuirea lui.

Însă Crăciunul este și memoria modalității istrice, concrete prin care El a realizat întruparea. A ales viața de sărac, viața unui învins, pentru ca noi să putem întrevedea puterea lui Dumnezeu tocmai în această sărăcie, în această (auto)înjosire. Pe el vrea să-l căutam, să-l recunoaștem, să-l primim: ca pe un sărac, nevoiaș și suferind, deoarece el nu doar s-a făcut om, ci a și rămas între oameni. Prin nașterea sa ne-a dăruit și puterea de a fi fii: “tuturor acelora care l-au pimit le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). Nașterea lui Isus este și nașterea noastră, renașterea noastră la viața cea nouă. În el și noi am fost “predestinați să fim fii adoptivi ai Tatălui ceresc (Ef 1,5; cf. 1In 3,1). Dacă același Dumnezeu ne numește: “Tu ești Fiul meu”, nouă nu ne rămâne decât să-i mulțumim și să ne bucurăm pentru această împărtășire a noastră a vieții lui Dumnezeu.

Ritul latin