Start > Ritul bizantin > Iubirea față de Dumnezeu și de aproapele – lumina vieții creștine

Iubirea față de Dumnezeu și de aproapele – lumina vieții creștine

18 October 2010
9,412 afișări

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina
Duminica a XV-a după Rusalii

Sfânta Evanghelie din Duminica a XV-a după Rusalii este Evanghelia poruncii celei mai mari, și anume porunca iubirii.

Se știe că în Vechiul Testament erau multe porunci, multe reglementări ale vieții omului credincios, la care s-au adăugat și foarte multe prescripții ale tradiției iudaice. Când un învățător de lege, cu gândul de a ispiti pe Iisus, deci nu din dorința sinceră de a învăța ceva, L-a întrebat: “care este cea mai mare poruncă în lege?“, el se aștepta probabil ca Mântuitorul să spună tăierea împrejur sau păzirea zilei sâmbetei, însă Mântuitorul a făcut un rezumat al întregii învățături pe care Dumnezeu a dat-o în Legea lui Moise și în Scripturile proorocilor, și anume legea iubirii: “”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău”. Aceasta este întâia și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”” (Mt. 22, 37-39).

Apoi, Domnul Iisus, cunoscând că acest învățător de lege viclean se aștepta la un alt răspuns, îi întreabă pe acesta și pe fariseii adunați acolo: “Ce vi se pare despre Hristos? Al cui fiu este?” (Mt. 22, 42), iar învățătorul de lege a răspuns: “Al lui David” (Mt. 22, 42). Apoi Mântuitorul îl întreabă mai departe: “Cum atunci David, cu duhul, Îl numește pe El Domn când zice: “Zis-a Domnul Domnului meu: șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor Tale. Deci, dacă David Îl numește pe El Domn, cum este fiu al lui”?” (Mt. 22, 43-45) La aceasta, învățătorul de lege nu a mai răspuns nimic. Evanghelia se încheie cu aceste cuvinte: “Dar nimeni nu putea să-I răspundă o vorbă și nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe pe El ceva” (Mt. 22, 46).

Adică nimeni nu putea cunoaște înțelesurile adânci, tainice ale Sfintei Scripturi mai bine decât Iisus Hristos. De ce? Pentru că Sfânta Scriptură scrisă de oameni inspirați de Duhul Sfânt are ca autor principal pe Însuși Dumnezeu Cuvântul, tainic prezent în cuvintele acesteia. Când Iisus întreabă pe învățătorul de lege care venise la El ca să-L ispitească și pe fariseii care erau acolo: “Ce vi se pare despre Hristos (Mesia), al cui fiu este? (Mt. 22, 42), El voia să le arate acestora că Mesia nu este un simplu iudeu descendent din David, ci Mesia este Domn ca și Domnul Dumnezeu, acesta fiind înțelesul cuvintelor lui David: “Zis-a Domnul Domnului Meu” (Mt. 22, 44). Deci Mesia-Hristos este Dumnezeu-Omul.

Cunoscând Iisus că fariseii nu puteau accepta ca El, om fiind, să spună despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu, le-a arătat din Sfintele Scripturi că însuși regele David a profețit că Mesia este Domnul sau Stăpânul lui, adică Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic, nu un om pământean, trecător.

Ceea ce reținem noi în mod deosebit din Evanghelia de astăzi este marea datorie sau necesitate de a împlini în viața noastră poruncile iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. În aceste două porunci se concentrează tot ceea ce Dumnezeu așteaptă de la noi. Toate celelalte porunci sunt căi diferite care ne conduc către aceste două mari porunci ale iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. Totuși, modul în care Mântuitorul Iisus Hristos formulează porunca iubirii față de Dumnezeu se deosebește de modul în care El formulează porunca iubirii față de aproapele.

Când vorbește despre datoria noastră de a iubi pe Dumnezeu, El zice: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” (Mt. 22, 37), iar când vorbește despre datoria de-a iubi pe aproapele, El zice: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt. 22, 39).

De ce iubirea față de Dumnezeu este cerută ca iubire prioritară și complet dăruitoare de sine: cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul? Pentru că iubirea față de Dumnezeu este izvorul iubirii sfinte și al vieții adevărate a omului care caută mântuirea sau viața veșnică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, în scrierea sa numită “Capetele (sau capitole) despre dragoste“, chiar în primul dintre acestea, spune în esență că: Iubirea este acea stare a sufletului care preferă pe Dumnezeu oricărei făpturi din lumea aceasta.

De ce oare ne cere Evanghelia să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul?

Pentru două motive majore. În primul rând, acea putere sau energie a inimii care nu-L iubește pe Dumnezeu rămâne nesfințită, adică devine izvor de simțire egoistă, pătimașă; acea putere a sufletului care nu-L iubește pe Dumnezeu cu toată voința rămâne nesfințită, adică devine voință spre săvârșirea răului; iar acea putere a cugetului nostru sau, a minții noastre, care nu se dăruiește în întregime lui Dumnezeu rămâne minte nesfințită, care naște gânduri rele. Iată de ce Mântuitorul Hristos ne spune că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră(cu toată afecțiunea noastră), cu tot sufletul nostru(cu toată voința noastră), cu tot cugetul nostru (cu toată gândirea noastră). Când prin iubire totală ne dăruim lui Dumnezeu în întregime, când nimic din lumea aceasta nu este mai de preț sau mai iubit decât El, atunci ne sfințim în întregime inima, sufletul și cugetul, adică afecțiunea, voința și gândirea.

Al doilea motiv pentru care Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul este acesta: ceea ce iubim ca fiind pentru noi realitatea cea mai prețuită sau valoare absolută, aceea devine pragul sau limita înălțării și libertății noastre. Prin urmare, sufletul omului fiind creat după chipul lui Dumnezeu, Cel nelimitat și veșnic, trebuie să-L iubească pe Dumnezeu Cel ce este mai presus de lumea creată, de spațiu și timp, pentru a fi cu adevărat liber față de limitele impuse de spațiu și timp, dar și de nestatornicia și stricăciunea făpturilor limitate și trecătoare. Dacă omul iubește, cu toată inima sa, cu tot sufletul său, cu tot cugetul său, realități mărginite și trecătoare, schimbătoare și coruptibile, sufletul lui se oprește la aceste realități și pierde libertatea sau dorința vie de a căuta și de a primi viața și iubirea veșnică a lui Dumnezeu. Însă dacă omul iubește pe Dumnezeu Cel nemărginit și veșnic, atunci inima, sufletul și cugetul său se deschid spre infinitatea și eternitatea iubirii lui Dumnezeu, spre bucuria nemărginită și veșnică pe care Dumnezeu o dăruiește celor ce-L iubesc pe El. Deci, numai pe Dumnezeu trebuie să-L iubim ca fiind suprema realitate și valoare, deoarece numai El este Creatorul și Mântuitorul lumii, dătătorul și împlinirea a toată existența creată.

Sfântul Isaac Sirul spune că iubirea curată se naște din rugăciune. Cu alte cuvinte, iubirea curată este iubire sfințită de harul iubirii lui Dumnezeu, dacă rugăciunea omului este smerită și stăruitoare. Cine iubește pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său, cu tot cugetul său se unește cu Dumnezeu în mod deplin. Deci, din unirea omului cu Dumnezeu prin rugăciune se revarsă harul iubirii divine în viața omului, iar prin om se transmite și în jurul său. Iubirea aceasta duhovnicească și sfântă este iubirea omului sfânt, care nu judecă pe nimeni, dar ajută pe toți, nu acumulează averi în mod pătimaș, ci le dăruiește celor în nevoi. De aceea, iubirea care se naște din rugăciune este iubire sfințitoare și mântuitoare, având în ea arvuna vieții veșnice.

Aceasta este iubirea Sfinților Apostoli și a sfinților martiri, iubire mai tare decât frica de moarte sau instinctul de conservare, iubire care ne ajută să nu ne legăm în mod pătimaș de bunurile trecătoare din lumea aceasta, ci să căutăm binele cel nemuritor, care este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu. Așadar, porunca iubirii față de Dumnezeu ne cheamă să iubim binele mai mult decât bunurile din lumea aceasta. Altfel spus, binele săvârșit din iubire față de Dumnezeu și de aproapele trebuie să-l dorim sau să-l căutăm mai mult decât bunurile materiale și trecătoare din lumea aceasta.

Cât privește porunca iubirii față de aproapele, aceasta este formulată de Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia după Matei, astfel: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt. 22, 39), adică să ai grijă de viața lui cum ai grijă de viața ta, să te interesezi de mântuirea lui cum te interesezi de mântuirea ta. Însă, spre sfârșitul activității Sale mântuitoare pe pământ, Hristos Domnul, potrivit Evangheliei după Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, zice: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (In. 13, 34). Vedem aici că Mântuitorul Hristos a dat o măsură nouă iubirii față de aproapele decât iubirea față de noi înșine, și anume: “precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (In. 13, 34), adică să-l iubim pe aproapele nostru precum îl iubește Hristos. Însă noi nu putem iubi pe aproapele nostru așa cum îl iubește Hristos, decât dacă primim iubire din iubirea lui Hristos. Cu alte cuvinte, ceea ce ne cere Mântuitorul Iisus Hristos nu putem împlini decât cu ajutorul Lui. De altfel, El Însuși ne spune aceasta zicând: “Fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5), adică nimic bun.

Când Îl iubim pe Dumnezeu, dorim să ne întâlnim cât mai des cu El prin rugăciune, dar mai ales dimineața și seara, la începutul și la sfârșitul activității zilnice, înainte și după ce servim masa, ca să-I mulțumim Lui pentru că ne iubește și ne ajută.

Sfinții cei mai rugători au ajuns chiar să se roage neîncetat, având permanent mintea și inima lor îndreptate spre Dumnezeu. Ei împlineau astfel îndemnul Sfântului Apostol Pavel: “rugați-vă neîncetat.” (I Tes. 5, 17)

Porunca iubirii față de Dumnezeu cuprinde în ea și iubirea față de Biserica lui Dumnezeu, care este trupul tainic al lui Hristos, templu al Duhului Sfânt și popor al lui Dumnezeu Tatăl. Când iubim Biserica lui Dumnezeu, Îl iubim de fapt și pe Dumnezeu Care locuiește în ea. Când construim o biserică nouă sau restaurăm una veche, când aducem daruri la biserică sau înfrumusețăm biserica, iubirea noastră față de Dumnezeu se arată și în această dărnicie a noastră față de Biserica Lui Hristos, simbolizată de biserica locaș de închinăciune.

Dar mai ales Îl iubim pe Dumnezeu când ascultăm cuvântul Lui și îl împlinim, prin fapte, când trăim potrivit voii Lui în sfințenie, când suntem milostivi așa cum El este milostiv, când suntem buni așa cum El este bun, deci Îl iubim pe Dumnezeu în mod deplin când ne asemănăm cu El prin bunătate.

Iar iubirea Lui se revarsă prin faptele noastre spre semenii noștri. Astfel, împlinirea poruncii iubirii de Dumnezeu se leagă de porunca iubirii față de aproapele.

Deci, Evanghelia Duminicii a XV-a după Rusalii ne îndeamnă să iubim pe Dumnezeu și pe semenii noștri intensificând rugăciunea, citirea Sfintelor Scripturi, participarea la slujbele Bisericii, săvârșirea faptelor de milostenie sufletească și trupească, adică să arătăm milostenie cu vorba bună și cu fapta bună celor ce au nevoie de ajutorul nostru.

Când recunoaștem că nu am iubit îndeajuns pe Dumnezeu și nici pe semenii noștri, calea de ridicare și îndreptare a vieții noastre este pocăința.

Prin pocăință ne plângem păcatele săvârșite ca urmare a lipsei de iubire, fie că nu am iubit în mod constant pe Dumnezeu, fie că nu am iubit totdeauna pe semenul nostru.

De aceea, pocăința și dorința vie de-a ne înnoi viața sunt primii pași pentru îndreptare și pentru recuperarea timpului pierdut, a celui petrecut fără rodire duhovnicească. Prin pocăință recunoaștem eșecul nostru în iubire, sau căderile noastre din iubirea față de Dumnezeu și de semenii noștri. Dar cerând iertare, Dumnezeu Se milostivește de noi, ne iartă, ne ridică și ne întărește, dăruindu-ne puterea de a-L iubi pe El, Biserica Sa sfântă și pe semenii noștri, cu iubire smerită, izvorâtă din harul milostivirii Sale față de oameni.

Să ne ajute Hristos-Domnul să împlinim porunca iubirii față de Dumnezeu, sporind totodată în dragostea față de semenii noștri, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin!

Ritul bizantin