Start > Ritul bizantin > Hristos aduce bucuria învierii în locul suferinței îndoliate

Hristos aduce bucuria învierii în locul suferinței îndoliate

18 October 2010
3,421 afișări

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina
Duminica a III-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XX-a după Rusalii)

În Evanghelia Duminicii a XX-a după Rusalii, vedem milostivirea lui Dumnezeu față de oamenii îndurerați și față de cei morți. Minunea învierii fiului văduvei din Nain ne arată că Mântuitorul Isus Hristos cunoaște durerea fiecărui om, dar și măsura răbdării lui. Minunea aceasta nu s-a făcut la cererea cuiva. Nimeni nu L-a invitat în satul Nain pe Isus împreună cu ucenicii Săi; nimeni nu L-a chemat să aducă alinare durerii mamei care jelea pe ultimul drum, de la casă la mormânt, pe unicul ei copil. Și totuși Isus a venit, din proprie inițiativă, având iubire milostivă față de oamenii îndurerați ca urmare a morții celor dragi ai lor.

La singurătatea văduviei, în viața acestei femei din Nain s-a adăugat și durerea morții unicului său copil. Sărmana femeie spera ca acest unic fiu al ei să fie un reazem sau un ajutor la bătrânețe, dar speranța ei s-a spulberat. Murind unicul ei copil, ea a trăit cea mai intensă și mai puternică durere, și anume durerea mamei care-și înmormântează unicul ei copil. Deci, Mântuitorul Isus Hristos a venit în satul Nain să aline durerea acestei mame îndoliate, întrucât Lui Îi este milă de toți oamenii suferinzi și îndurerați. În același timp, El dorește să dăruiască viață tânărului care a plecat prea devreme din viața pământească.

Nu știm cum îl chema pe fiul văduvei din Nain, pentru că Evanghelia nu ne spune nimic despre numele lui și al mamei sale. Aceasta înseamnă că femeia îndoliată, adică mama îndurerată care își duce spre cimitir pe unicul său fiu, reprezintă pe toate mamele îndoliate, iar tânărul mort purtat în sicriu spre cimitir reprezintă pe toți tinerii care mor și lasă în urma lor multă durere părinților care i-au născut și i-au crescut.

Mântuitorul Isus Hristos săvârșește minunea învierii tânărului din Nain din iubire milostivă și smerită, adică din iubire care suferă împreună cu cei ce suferă. Iubirea aceasta milostivă se numește compasiune, adică împreună-pătimire cu cei ce pătimesc din pricina durerii sufletești. Evanghelia ne arată în puține cuvinte cum Mântuitorul Isus Hristos, Domnul și Stăpânul vieții, Se întâlnește cu moartea și cu durerea oamenilor, fiind El Însuși un “om al durerii” și al suferinței Răstignirii, dar și biruitorul morții prin Înviere.

Evanghelia ne spune că “văzând-o, Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!”(Lc. 7, 13). El, Care a plâns pentru prietenul Său Lazăr când l-a văzut mort; El Care a zis: “Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!” (Mt. 5, 4), acum în mod surprinzător spune acestei mame îndurerate: “Nu plânge!”

De ce i-a spus El femeii îndoliate: “Nu plânge!”, când plânsul era manifestarea firească a durerii din inima ei? Pentru că El știa că femeia se află la capătul puterilor ei, la limita răbdării unei dureri copleșitoare. Deci când durerea omului se află la limita răbdării, Dumnezeu intervine cu milostivirea Sa, întrucât Îi este milă de orice om îndurerat. El participă la suferința, durerea și întristarea oamenilor. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că, deși înviat din morți și înălțat la ceruri, Mântuitorul Isus Hristos suferă până la sfârșitul veacurilor potrivit suferinței fiecărui om. Cu alte cuvinte, taina Crucii Lui, ca iubire jertfelnică, este asumată în Învierea Lui, iar Învierea Lui arată slava Crucii Lui ca biruință a iubirii răstignite asupra păcatului și morții.

Așadar, pentru că Mântuitorul Isus Hristos are milă de această femeie văduvă și îndoliată, îi spune: “Nu plânge!” Prin aceasta El ne arată ce trebuie să facem noi, creștinii, care purtăm numele lui Hristos, și anume când vedem în jurul nostru durere și întristare, oameni îndurerați sau îndoliați, să mergem spre ei, să nu așteptăm să ne cheme, deoarece nici Hristos nu a fost chemat în satul Nain, ci S-a dus acolo unde durerea era copleșitoare. Hristos săvârșește minuni pentru a întări sufletește pe omul suferind sau îndurerat, ca acesta să nu se simtă singur, neajutorat și părăsit.

În tâlcuirea Evangheliei Duminicii a XX-a după Rusalii, de obicei se pune accentul pe învierea tânărului din satul Nain, înțeleasă ca un îndemn adresat tinerilor de a se ridica din moartea spirituală a patimilor egoiste, din apatie sufletească, din indiferență sau nepăsare spirituală. Totuși, considerăm că Mântuitorul Isus Hristos

S-a gândit în primul rând la durerea mamei, durere însoțită de neputința sa de a-și ajuta fiul decedat și de nedumerire privind viitorul vieții ei pe pământ. Isus i-a zis mamei îndurerate: “Nu plânge!” Iar copilului mort i-a zis: “Tinere, ție îți zic, scoală-te!”

Din atitudinea Mântuitorului Isus Hristos învățăm, așadar, că avem datoria să fim alături de toți oamenii îndoliați, care plâng pe morții lor. În acest sens, când Biserica săvârșește slujbele de înmormântare a celor decedați, deodată cu rugăciunile ei pentru aceștia, ea îi mângâie sau îi consolează pe cei întristați, ca ei să nu se prăbușească de prea multă durere, ci să simtă milostivirea lui Hristos, adică mila sau harul lui Dumnezeu. În acest sens, repetăm de multe ori rugăciunea“Doamne, miluiește!” și cerem lui Dumnezeu iertarea păcatelor, odihnă și pomenire veșnică pentru cei trecuți la Domnul, indiferent de vârsta lor, dar și întărim sufletește pe cei îndurerați de moartea acestora.

Prezența noastră lângă familiile sau persoanele îndoliate este foarte necesară și benefică pentru acestea. De aceea, Biserica a rânduit ca la anumite soroace, adică la intervale de timp bine definite, după înmormântarea celor decedați să se facă rugăciuni de pomenire a lor, iar preotul și credincioșii să fie prezenți alături de familiile îndoliate sau de persoanele îndoliate, pentru a-i mângâia pe cei întristați, pentru a spune cu multă compasiune “Nu mai plânge!” celor care, fiind copleșiți de durere, plâng necontenit.

Uneori, oamenii îndoliați, care nu au fost consolați sau ajutați la timp să dea un sens durerii lor, s-au descumpănit sufletește, iar unii chiar și-au pus capăt vieții pentru că nu au mai putut suporta prea multa durere a pierderii celor dragi. Deci, vedem că a mângâia sau a consola persoana sau familia îndurerată este un ajutor sufletesc de mare preț și un semn de multă bunătate a inimii, o dovadă a iubirii milostive frățești. În această privință, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: “Plângeți cu cei ce plâng și bucurați-vă cu cei ce se bucură” (Romani 12, 15).

Evanghelia de astăzi ne cheamă, așadar, să aducem consolare părinților îndurerați sau îndoliați care plâng pe copiii lor decedați fie din pricina unei boli, fie din pricina unui accident, fie din altă cauză.

Prin urmare, trebuie să fim alături de cei îndurerați, așa cum Mântuitorul Isus Hristos a fost prezent alături de femeia văduvă din Nain. Astfel noi arătăm că iubirea milostivă a lui Hristos lucrează în noi și prin noi, în sufletele noastre și prin prezența noastră alături de cei care plâng pe cei dragi ai lor care au decedat.

Sfântul Chiril al Alexandriei, tâlcuind Evanghelia după Luca în care se vorbește despre minunea învierii fiului văduvei din Nain, spune că Mântuitorul Isus Hristos a atins cu mâna Sa proprie sicriul în care se afla trupul tânărului mort, ca să arate că, prin Trupul Său, Fiul lui Dumnezeu întrupat poate dărui viață oamenilor, întrucât “El este învierea și viața” (Ioan 11, 25). Dar Isus S-a atins de sicriul care conținea trupul unui om mort, deși acest gest nu era unul obișnuit în tradiția iudaică, și pentru a ne învăța că trebuie să ne apropiem cu respect de sicriul sau mormântul în care se află trupul omului decedat, deoarece trupul acesta este chemat la înviere și la viață veșnică, după cum se spune în Crezul ortodox: “aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Însă respectul pentru sicriul și mormântul în care se află trupul creștinului decedat trebuie să fie și mai mare, deoarece, prin Botez și prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie, trupul creștinului a devenit “templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19). Iar când unui creștin trecut la Domnul i se recunoaște oficial de către Biserică sfințenia vieții sale, atunci osemintele sale se numesc “Sfinte Moaște” sau “Sfinte Relicve” și ele trebuie venerate sau cinstite împreună cu icoana sa, deoarece sfințenia din sufletul sfântului a pătruns și în materia trupului său, care este epifania sufletului său activ în toate faptele sale săvârșite pe pământ, printre oameni.

Moaștele sfinților care au trecut la Domnul sunt cinstite sau venerate nu pentru materia lor, ci pentru lucrarea harului Duhului Sfânt în ele și prin ele, potrivit adevărului exprimat de către psalmist în cuvintele: “Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!” (Ps. 67, 36). Numai harul Duhului Sfânt prezent în moaștele sfinților le dăruiește acestora putere tămăduitoare și sfințitoare, ele fiind într-o tainică legătură de har cu sufletul lor unit cu Dumnezeu, Izvorul vieții veșnice.

Este semnificativ faptul că cele trei persoane pe care le-a înviat din morți Hristos-Domnul au fost trei tineri, și anume: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair și Lazăr din Betania, fratele surorilor Marta și Maria și prietenul Domnului Isus Hristos. Prin aceasta,Mântuitorul ne arată că tinerii sunt chemați la viață de comuniune cu părinții, frații și surorile lor, nu la însingurare prin despărțire de ei. De ce? Pentru că însingurarea aceasta, chiar dacă nu este moarte fizică, poate deveni o moarte spirituală, o existență egoistă, “morbid” pentru suflet. Însă comuniunea de iubire părintească, frățească și amicală duhovnicească ajută pe tineri să crească spiritual și să se maturizeze. De aceea,familia, Biserica, școala și societatea trebuie să-i ajute pe copii și pe tineri să nu confunde libertatea cu înstrăinarea de propria lor familie, nici fericirea cu individualismul autosuficient și insensibil la nevoia de ajutor a celor din jur. De fapt, lipsa de comuniune spirituală și de solidaritate concretă în familie și în societate sunt semne ale unei vieți umane în declin spiritual și în deficit de omenie.

În concluzie, putem spune că este mare nevoie astăzi să fim alături de familiile îndoliate, dar și să ajutăm pe tineri să prețuiască mai mult viața de familie și să cultive prietenia cu tineri credincioși, pentru a înțelege că viața adevărată este binecuvântare de la Dumnezeu și bucurie a comuniunii între oameni, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea lumii. Amin!

Ritul bizantin