Start > Ritul latin > Cine este vrednic de încredere în cele mai mici lucruri este vrednic și în cele mari

Cine este vrednic de încredere în cele mai mici lucruri este vrednic și în cele mari

18 October 2010
3,384 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a XXV-a de peste an (Anul C)

Când a rostit parabola administratorului necinstit pe care am auzit-o în Evanghelia de azi, Isus trebuie să se fi inspirat dintr-un fapt real din vremea aceea; un scandal financiar, o țeapă, un act de corupție care fusese descoperit și despre care vorbea toată lumea. E una din parabolele cele mai dificile de înțeles din toată Evanghelia. Sunt câteva lucruri pe care le afirmă Isus care provoacă uimire și care pot fi interpretate greșit.

Mai întâi ne surprinde afirmația lui Isus: stăpânul l-a lăudat pe administratorul necinstit pentru că lucrase înțelepțește, căci fiii acestei lumi sunt mai înțelepți față de semenii lor decât fiii luminii. Cum?, ne putem întreba. Isus laudă înțelepciunea unui șmecher, a unui hoț, a unui escroc care și-a înșelat și și-a furat stăpânul? Poate fi de-acord cu el, să aibă cuvinte de apreciere, de admirație față de el? Nu poate fi vorba de așa ceva. Isus îl numește pe administratorul din parabolă necinstit, iar epitetul “necinstit” e unul rușinos, reprobabil, nu e un elogiu. Administratorul a fost necinstit și înainte a fi fost descoperit că fură și risipește averea stăpânului său. De obicei un hoț, când e descoperit, nu recunoaște, minte, se apără, găsește justificări, acuză pe alții de hoție. Administratorul din parabolă nu face nici atât; nu recunoaște și nici măcar nu se apără. Fără scrupule și fără remușcări, pune la cale o nouă țeapă, ca să iasă din încurcătură, devenind astfel și mai necinstit decât înainte. Remarcați ce spune Isus. Fiii acestei lumi, fiii întunericului printre care se numără și administratorul necinstit, sunt mai înțelepți față de semenii lor decât fiii lumini. Față de semenii lor, nu față de Dumnezeu. În ochii lumii el apare inteligent, isteț, șmecher, descurcăreț, îi umblă mintea la hoții, dar în ochii lui Dumnezeu rămâne un administrator necinstit, un hoț. Lumea laudă și admiră înțelepciunea istețimea și ascuțimea minții indivizilor necinstiți care se îmbogățesc pe căi necinstite, se îmbogățesc peste noapte, fără să fie descoperiți, iar dacă sunt descoperiți, ies din orice încurcătură, nu fac pușcărie și își continuă cu nerușinare afacerile necinstite. Dar să nu uităm că înțelepciunea lor este, cum spune apostolul Pavel, nebunie în ochii lui Dumnezeu, este o înțelepciune drăcească, cum spune același apostol. Isus scote în evidență inteligența acelui administrator care văzându-se pe punctul de a fi dat afară din serviciu, nu a rămas nepăsător, cu brațele încrucișate. A intrat în criză, și-a pus mintea la contribuție, s-a gândit, a petrecut nopți nedormite, a trecut în revistă toate soluțiile: Să muncesc? Sunt prea bătrân și nu sunt antrenat pentru muncă. Să cerșesc? Mă cunoaște toată lumea, mă fac de râs. Până când, în sfârșit, găsește soluția: să mai tragă țeapă. S-a descurcat. A fost deștept. Prietenii cărora le-a șters o parte din datorii, odată concediat, l-au primit în casele lor. Existența i-a fost asigurată, datorită înțelepciunii lui, până la moarte. Dar după moarte? Cine îi va asigura o existență fără griji în veșnicie? Îl va păcăli și pe Dumnezeu? În fond, înțelepciunea lui a fost o falsă înțelepciune, profitul a fost doar aparent și până la anumit punct, după care a urmat falimentul total și iremediabil. La drept vorbind, Isus Cristos voia să le spună ascultătorilor săi și nouă tuturor: Voi care sunteți fiii luminii, care cunoașteți învățătura mea, trebuie să dați dovadă de aceeași preocupare, de același interes, de aceeași ingeniozitate, de aceeași prezență de spirit, de aceeași acuitate a minții, de aceleași inițiative când e vorba de Împărăția lui cerurilor, de mântuirea noastră veșnică, de care dau dovadă fiii acestei lumi, fiii întunericului, când se află în situații dramatice de ordin vremelnic: afaceri, sănătate, carieră ș.a.m.d. Când apare un mic semn de boală, intrați imediat în panică: alergați la spital, căutați un doctor bun, faceți analize. Dar cum puteți rămâne nepăsători când sufletul vă este grav bolnav, e ras de cancerul păcatului? Nu puteți sluji la doi stăpâni: și lui Dumnezeu, și Mamonei, adică banului necinstit. Trebuie să decideți, să alegeți ori una ori alta. Nu puteți fi în același timp și fii ai întunericul și fii ai luminii. Faceți o alegere înțeleaptă, sacrificați ce e mai puțin important, ce e vremelnic, pentru ce este cu adevărat prețios, pentru ce este veșnic. Fiți ca un comandant înțelept de vapor care transportă și călători și marfă. Când se ivește pe mare i furtună puternică, el aruncă în mare marfa,pentru a salva călătorii, altminteri, voind să salveze și călătorii și marfa, pierde totul, naufragiază. La fel, cine crede că îl poate avea și pe Dumnezeu și pe Mamona – banul necinstit -, naufragiază la sfârșitul vieții pierde totul și pe Dumnezeu și pe Mamona.

Fiii luminii dau dovadă că sunt înțelepți prin faptul că se antrenează, se pregătesc toată viața ca să treacă cu bine pragul veșniciei, puntea din această viață si viața de dincolo. Grecii din antichitate credeau că la moarte sufletul omului trebuie să traverseze râul Stix, pentru a ajunge pe celălalt țărm și să intre în câmpiile Elizee, în paradis. Cine plătea, era trecut dincolo cu barca de Charon, barcagiul. De aceea i se punea mortului o monedă în gură. De aici a rămas obiceiul ca la înmormântare să se arunce monede în groapă. În această lume, cu bani se rezolvă orice. Pe lumea cealaltă însă, banul nu mai rezolvă nimic, nu mai are nici o valoare. Dacă nu ai fost înțelept cu adevărat, nu te-ai străduit să te pregătești ca să treci răul de unul singur, toată falsa înțelepciune a fiilor acestei lumi nu-ți folosește la nimic. Ca în povestea cu savantul. Un mare profesor care primise premiul Nobel a ajuns pe țărmul unui lac. L-a rugat pe proprietarul unei bărci să-l poarte, să facă o plimbare pe lac. Barcagiul a acceptat. Când de acum erau departe de țărm, profesorul îl întreabă pe barcagiu: “Cunoști istoria?” “Nu!” “În acest caz ai pierdut un sfert din de viață” “Dar astronomie cunoști?” “Nu”. “În acest caz ai pierdut o jumătate din viață”, “Dar filozofie cunoști?” “Nu”. “În acest caz ai pierdut trei sferturi din viață”. Dintr-o dată izbucnește o furtună îngrozitoare. Barca e purtată de valuri ca o coajă de nucă. Barcagiul, strigând ca să se facă auzit, îl întreabă pe profesor: “Știi să înoți?” “Nu!” “În acest caz viața îți este pierdută în întregime!”

Dar mai sunt în parabola lui Isus și alte afirmații care ne provoacă nedumerire și ne șochiază: nu puteți sluji la doi stăpâni și lui Dumnezeu și lui Mamon. Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte. Mamon este un alt nume al Diavolului. Așadar banul este răul întrupat? E ochiul Diavolului? – cum se spune în popor. Sau excrementele Diavolului? -, cum îl numește scriitorul G. Papini în celebra sa Viață a lui Isus. Nu, banul nu este nici bun nici rău, nici Dumnezeu nici Diavolul. E rău, dacă îl folosești rău, dacă îl câștigi în mod necinstit, prin hoție și înșelăciune, și e bun dacă îl câștigi în mod cinstit și îl folosești spre a face binele. El poate fi stăpânul cel mai rău, dacă te stăpânește, după cum poate fi servitorul cel mai bun, dacă îl stăpânești. Iar bogățiile taxate de Isus necinstite, sunt neapărat întotdeauna necinstite? Nici acest lucru nu vrea să ni-l spună Isus. El vrea să ne spună că de cele mai multe ori bogățiile sunt rodul câștigului obținut pe căi necinstite: hoție, jaf, înșelăciune, corupție, exploatare. E o realitate mai mult decât evidentă. Așa stăteau lucrurile pe vremea profetului Amos, cu 700-800 de ani înainte de Cristos, după cum am auzit în prima lectură a Liturghiei de azi. Era o pătură de indivizi care se lăfăiau în paturi de fildeș, o duceau numai în chefuri, în timp ce poporul se zbătea în foamete și mizerie. Se îmbogățeau prin falsificarea cântarelor și prin camătă. Când un sărac se împrumuta și nu putea restitui datoria, devenea sclav și era vândut pe o pereche de sandale. Atât valora omul pentru acești corupți. Așa stăteau lucrurile și pe vremea lui Isus. Evanghelistul Luca ne spune pentru cine a spus Isus parabola administratorului. După ce relatează parabola, evanghelistul adaugă: “Farizeii, care erau iubitori de bani, ascultau și ei toate lucrurile acestea, și își băteau joc de el”.

Exact așa stau lucrurile și azi: sub ochii noștri o elită de parveniți necinstiți, de șmecheri, de țepari, de afaceriști corupți au jefuit țara și continuă să o jefuiască.

Dar mai e ceva de-a dreptul respingător. Profetul Amos ne informează că îmbibații pe care el îi condamnă erau oameni credincioși și evlavioși, practicanți, țineau sărbătorile, șabatul, luna nouă, și de abia așteptau să se termine ziua de sărbătoare ca să se apuce din nou de afacerile lor murdare, să fure la cântar.

Farizeii iubitori de bani, care mâncau casele văduvelor, erau ultra credincioși și extraordinari de evlavioși; împlineau cu fanatism toate practicile religioase. Afaceriști îmbogățiții corupți pe care îi avem sub ochi azi fac și ei paradă cu credința și evlavia lor: nu-i vedem la televizor cum fac cruci mari și sărută icoane, și se închină la sfintele moaște prin biserici? Viața lor necinstită și credința, pentru ei, sunt două lucruri diferite paralele, nu au nimic de a face una cu cealaltă. Și acest lucru se poate spune și la un nivel mai general: poporul nostru se recunoaște credincios sută la sută, mai creștini decât orice altul, s-a născut creștin, încreștinat fiind chiar de apostolul Andrei, dar acest lucru nu-l împiedică să aibă reputația de poporul cel mai hoț, cel mai corupt, cel puțin din Europa. Avertismentul lui Isus e clar: nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, și lui Dumnezeu și lui Mamon.

Faceți-vă prieteni din averile necinstite. Iată, așadar, că averea necinstită se poate transforma în avere cinstită, din Mamon, din dușman se poate transforma, în prieten, din idol, din stăpân se poate transforma în servitor. A face avere în mod cinstit și a o folosi pentru a-i ajuta pe cei săraci și lipsiți, nu mai este un viciu, ci o virtute. Banii plătiți de samariteanul milostiv hangiului, pentru ca acesta să se îngrijească de omul căzut în mâinile tâlharilor, nu se mai numesc Mamon; sunt monede sfinte ca și medaliile sfinților. Un mare industriaș italian care, în amintirea fiicei sale moartă la o vârstă fragedă, a construit un spital pentru copii din Genova, a spus într-o zi: “Sunt omul cel mai bogat din lume, deoarece mă mulțumesc cu puțin. În atâția ani de muncă nu am avut niciodată timp să merg la cinematograf; precis nu știu ce însemnă un film, ce înseamnă o operă. Să facă toți ca mine: să muncească, să economisească și apoi să dea celor care duc lipsă”. Cei bogați, ajutându-i pe cei săraci, nu fac doar pomană; ei restituie o datorie pe care o au față de cei săraci. Nu e o chestiune numai de caritate, ci și de dreptate. Spune sfântul Vasile cel Mare: “Pâinea care vă prisosește este pâinea celui flămând; haina care îți atârnă în șifonier este haina celui gol; încălțămintea pe care voi nu o purtați este încălțămintea celui desculț; banul pe care îl țineți ascuns este banul săracului; faptele de caritate pe care voi nu le săvârșiți sunt tot atâtea nedreptăți pe care le comiteți”.

Ritul latin