Predici

Ca întotdeauna, evanghelia lui Ioan oferă un simbolism profund: transformarea apei în vin e un semn al mesianităţii lui Isus, vinul fiind un simbol al bucuriei adusă de venirea lui Mesia (vezi cuvântul “vin” în Vocabulaire de theologie biblique al lui Leon-Dufour). Dar aş dori să reflectăm nu asupra simbolismului profund , ci asupra unei propoziţii mult mai prozaice pe care o întâlnim la începutul evangheliei şi pe care o înţelegem mult mai uşor.

În plin ospăţ de nuntă, mama lui Isus vine la el şi îi spune: “Nu mai au vin”. Bucuria, sărbătoarea, festivitatea dispar. Nu mai au vin. Luna de miere s-a terminat. La fel este, poate, şi în viaţa noastră. Şcoala la care mergem este o şcoala foarte bună, dar se apropie examenele şi avem atât de mult de învăţat. Serviciul nostru este bun, însă entuziasmul de la început a scăzut şi acum suntem plictisiţi şi obosiţi. Prietenia este adevărată dar micile neînţelegeri fac să nu mai fie aşa cum era acum 15 ani. Căsătoria este bună (sau a fost bună), dar ceva s-a întâmplat în timp şi nu mai este ca la început. Vinul bucuriei s-a terminat.

Credinţa ne ajuta când lucrurile mergeau bine, dar când soţul meu a murit ori copilul mi s-a îmbolnăvit, lucrurile au devenit greu de suportat; şi iarăşi am rămas fără vin. Era uşor să vorbesc despre speranţă cuiva disperat, dar când doctorii mi-au spus că am o boală incurabilă, vinul s-a terminat. Iubirea e minunată când este împărtăşită şi creşte, dar când te întrebi dacă mai există, vinul s-a terminat.

Astfel, toţi putem să ne regăsim în evanghelia de astăzi. Priviţi la vieţile dumneavoastră sau la vieţile celor din jurul dumneavoastră, priviţi la pierderile pe care le-aţi suferit: unele nu puteau fi evitate, altele da. Şi te priveşti în oglindă şi te auzi spunând: “nu mai am vin”.

În astfel de momente vine evanghelia de astăzi şi spune: Isus vrea să intre în viaţa ta cu puterea lui de a transforma. Nu va face din viaţa noastră un paradis, un loc în care toţi se bucură şi au parte numai de trandafiri, dar Isus are puterea de scoate vin din apa plată pe care eram mulţumiţi să o bem până acum. El vine cu vestea cea bună că deşi suferim şi trecem printr-un dezastru, din acesta noi putem creşte şi ne putem împlini. El vine şi ne spune că aşa cum tot vinul bun are nevoie de timp pentru a fierbe şi a se limpezi ca apoi să ajungă vin de colecţie, la fel şi noi avem nevoie de răbdare iar lucrurile bune au nevoie de timp pentru a ajunge la maturitate în viaţa noastră. În acest sens, evanghelia ne cere să credem că Isus va veni şi va transforma vieţile noastre.

Un alt lucru important în evanghelie este faptul că deşi Isus a făcut minunea transformând apa în vin, totuşi el a avut nevoie de slujitorii care au umplut vasele cu apă. Isus vine şi transformă pierderile, plictiseala, durerea, trădările pe care le-am suferit, dar el ne cere ca şi noi să îl ajutăm la înfăptuirea minunii. Pe Isus îl întâlnim în locurile cele mai obişnuite, în lucrurile mici care devin sacramente ale prezenţei sale—numai că noi nu observăm această prezenţă a sa. Pe Dumnezeu îl întâlnim în corvoada de fiecare zi, căci fiecare zi este ziua Lui şi fiecare oră este ora harului Lui, cum spune Rahner (Spiritual Writings, Maryknoll, New York, 47-48).

Ştefan Kowalski s-a născut în 1933 într-un mic sat din Polonia. Din cauza sărăciei, părinţii lui s-au mutat în Franţa. Rămânând orfan de tată, a intrat într-un seminar iar mai târziu superiorii l-au trimis în India. S-a stabilit în Calcuta într-o secţiune a oraşului care nu e mai mare de 3 terenuri de fotbal dar unde trăiau îngrămădiţi 70.000 de oameni. Printr-o ironie, acel sector e numit Oraşul Bucuriei, acesta fiind şi numele unei cărţi impresionante scrise de el.

Ştefan s-a stabilit într-un bordei cu o singură cameră. Avea doar puţin mai mult spaţiu decât locuitorii de rând ai acelui oraş. Spaţiul lui de locuit era de 2 metri pătraţi.

Majoritatea oamenilor lucrau de la 7 dimineaţa până la 10 seara pentru 2 rupii pe zi, o sumă prea mică pentru a le asigura o masă frugală pe zi. Unii se refugiaseră acolo pentru că recoltele lor fuseseră distruse, alţii pentru că fuseseră alungaţi de către proprietarii caselor pentru că nu plătiseră chiria.

În acel bordei şi-a început Ştefan viaţa printre necredincioşi. Erau foarte puţini creştini. Cei mai mulţi dintre ei erau budişti şi musulmani care împărţeau mizeria Calcutei.

În fiecare dimineaţă, Ştefan se scula şi aştepta la coadă la una din cele 10 fântâni din care oamenii scoteau apă ca să se spele. Îşi gatea mâncarea pe care deseori o împărţea cu cei care nu aveau deloc ce să mănânce.

În bordeiul lui de 2 metri pătraţi, el avea o imagine a lui Isus de pe giulgiul din Torino şi în fiecare zi petrecea şi încă mai petrece şi astăzi ore în rugăciune în faţa acelei imagini-icoane. Rugăciunea şi modul său de viaţă i-au convins pe vecinii ostili că el credea într-adevăr într-un Dumnezeu care iubea pe cei săraci şi oprimaţi. Şi în decursul anilor ei au învăţat să aibă încredere în el şi chiar i-au permis să le vorbească despre Dumnezeu, un lucru foarte dificil în acel climat ostil.

Dar mai mult decât orice, oamenii au înţeles că Ştefan trăia printre ei pentru că îi iubea. Nu exista nici un al motiv pământesc pentru care un om care ca el, cu situaţie materială suficientă pentru a trăi bine, un om alb, acceptat de autorităţi, ar fi putut să aleagă să trăiască în acea colibă, în sărăcie, mizerie şi înghesuială, împreună cu 70.000 de oameni ca ei. Nu putea exista o altă motivaţie pământească decât că el îi iubea. Şi de aici ei au făcut saltul important: dacă Ştefan Kowaski putea trăi printre ei şi să îi iubească aşa de mult, cu cât mai mult Dumnezeu îi iubea şi locuia printre ei.

Acesta este un exemplu clasic în care oamenii al căror vin li se terminase în toate felurile posibile au descoperit prezenţa lui Isus care le-a transformat viaţa. Astfel, deşi ei trăiesc în sărăcie totală şi dorm pe străzi, Oraşul Bucuriei are o noua semnificaţie pentru ei pentru că Isus Cristos este acolo, pentru că Ştefan Kowaski este acolo.

Cred că acest lucru încearcă şi evanghelistul Ioan să ni-l spună azi. Pentru cei cărora li s-a terminat vinul, Isus poate transforma viaţa lor, dar el are nevoie de nişte servitori ca să-l ajute să facă aceasta.

Gândiţi-vă la cei care sunt singuri ori abandonaţi, care sunt săraci, bolnavi, dispreţuiţi, care mor de boli teribile, care trec prin durerile divorţului, care sunt trataţi cu superioritate ori, mai rău, cu indiferenţă de către ceilalţi. Vinul lor s-a terminat. Numai Ştefanii Kowaski ai acestei lumi mai pot face sa le curgă iar vinul.

pr. Lucian Păuleţ Ritul latin

În sărbătoarea Sfintei Familii am spus la o predică că una dintre problemele cele mai grave cu care se confruntă familia autohtonă de azi e problema alcoolismului. Într-o dimineaţă de Advent, tot la o predică, inspirat de gestul strămoşului nostru dac Burebista care, văzând că nu-i mai vin oamenii la oaste din cauza vinului, a pus să se taie toate viile, sugeram apocaliptic credincioşilor că mai bine îşi iau topoarele şi fac praf toate butoaiele din beci decât să ardă cu ele cu tot în iad. Şi iată că azi, la evanghelie, Isus dă de băut la un sat întreg de oameni, şi nu puţin, ci 600 l de vin! Sau ca să fim corecţi, după ce aceştia au băut tot vinul pe care mirele şi-l pregătise pentru nuntă – şi presupun că ştia cam câţi oaspeţi va avea şi cam cât vin îi va trebui, dar probabil că, în seara respectivă, setea a fost mai mare -, Isus le mai dă de băut încă 600 l de vin. Şi încă ce fel de vin! Aşa de bun că l-a năucit din prima pe naşul mare. Şi încălziţi fiind de vinul celălalt, şi văzând cât e de bun ăstalalt, vă daţi seama că n-au stat să se uite la el, dar au băut cu încredere. Or, după ce Isus face un asemenea gest, mai predică părinte despre alcoolism!

Mai exagerez şi eu, poate n-a fost chiar aşa. Evanghelia a surprins doar esenţa. Indiferent de amănunte însă, Isus Cristos mi-a dat la Cana Galileii o zdravănă lecţie de creştinism. Şi m-a învăţat să privesc puţin altfel viaţa şi credinţa creştină. Mi-am dat seama de următorul lucru. Deşi în Biserică cei mai mulţi dintre membri sunt laici, tonul într-ale credinţei e dat mai ales de călugări şi preoţi. Ei predică, ei dau legi, ei fac cel mai mult teologie, într-un cuvânt, aşa cum am spus, ei dau tonul în Biserică. Călugării şi preoţii sunt însă persoane care au despre viaţă o concepţie mai sobră, mai austeră, pentru că ei înşişi au renunţat la viaţa lumească pentru altceva. Şi poate, neintenţionat, atunci când dau tonul, prezintă viaţa puţin prea sobru, prea auster, prea în nuanţe de gri, ajungând poate chiar să exagereze şi să prezinte creştinismul ca o credinţă anti-viaţă, adică împotriva bucuriei de a trăi. Şi au făcut ca, uneori, la credincioşi, orice bucurie pe care le-o oferă viaţa să fie asociată cu un sentiment de vină. Mă bucur de o mâncare bună, de un pahar de vin, de o distracţie, dar parcă ceva din mine îmi spune că nu e bine, că nu se cade, că plăcerea e un păcat, că eu trebuie să mă abţin, să mă jertfesc, să renunţ. Şi se întâmplă că până şi soţia care se bucură de şi cu soţul ei, deşi ştie că nu face niciun păcat, se simte totuşi vinovată şi impură. Pentru că un adevărat creştin trebuie să fie un om al jertfei, al renunţării, al postului, un om care nu se lasă ademenit în niciun fel de bucuriile lumeşti. Şi dacă întrebi pe mulţi creştini ce înseamnă pentru ei a fi creştin, îţi răspund că a fi creştin înseamnă să nu faci asta, să nu faci asta şi să nu faci asta. De ce au ajuns tinerii să nu mai iubească Biserica şi pe Cristos? Pentru că cine are nevoie de o religie care mai mult îmi interzice decât mă încurajează? Care nu mă lasă să mă bucur de nimic în viaţă? De o religie trăită cu biciul în mână, ciliciul în jurul corpului şi cenuşa pe cap? De o religie care face din viaţă un praznic şi din orice bucurie ori plăcere un mormânt? De o religie care mă învaţă că viaţa e doar dincolo şi că tot ce-i aici e aparenţă, e un test, o paranteză, şi că trebuie să trăiesc mereu crispat, atent în fiecare moment să nu mai greşesc cu ceva şi întrebându-mă la fiecare respiraţie: oare ce păcat am mai făcut? Cine are nevoie de o astfel de credinţă?

Nu-i aşa că la atenţionarea Mariei – “Vezi că nu mai au vin!” -, creştinul adevărat ar fi răspuns: “Ce treabă ai tu femeie cu vinul lor? Nu-i de ajuns că am venit aici, deşi un om serios ca mine nu ar trebui să se coboare la astfel de distracţii lumeşti? Nu vezi că mulţi sunt deja ameţiţi? Ce vrei, să-i îmbătăm pe toţi” Isus, însă, mă surprinde la nunta din Cana Galileii. Mă surprinde în special că a ales să-şi înceapă activitatea publică la o nuntă. Ce salt! Vechiul Testament se termina în deşert, cu un om îmbrăcat în piele aspră de cămilă şi având drept hrană ierburi amare, iar Noul Testament începe la o nuntă, cu dans, bucate alese şi vinuri nemaipomenite. Oare e întâmplător că Isus începe aşa? Oare nu vrea să ne spună că odată cu el s-a terminat cu oprimarea, cu încruntarea şi cu deprimarea şi că au venit în sfârşit timpurile mesianice? Că a venit în lume Mirele şi că din acel moment începe marea nuntă a lui Dumnezeu cu oamenii? Şi ceea ce s-a întâmplat la Cana Galileii, nu se va repeta de atâtea ori în viaţa lui Isus? Îl vedem pe Isus postind toată ziua? Nu! A făcut-o o singură dată şi bine, 40 de zile de deşert şi pregătire. Îl vedem încruntat şi rigid? Doar când stă de vorbă cu farizeii ori alungă comercianţii din templu. Îl vedem însă de atâtea ori stând la masă şi bucurându-se cu oamenii. Şi Evangheliile notează aşa de multe asemenea momente încât am putea afirma că Isus nu pierdea nici un moment să stea cu cineva la masă. Îl vedem stând la masă cu vameşii, care erau oameni bogaţi şi presupun că nu mâncau chiar orice. Îl vedem stând la masă cu prietenii săi, Lazăr, Maria şi Marta, iar aceasta din urmă trebăluia de zor căci pregătea cu siguranţă ospăţ mare. Îl vedem luându-le apărarea ucenicilor atunci când farizeii îi acuză că nu postesc, spunându-le să-i mai lase cu postul că acum e Mirele cu ei. Îl vedem la Cina cea de Taină mâncând şi bând cu ucenicii. Îl vedem chiar şi după înviere când pentru a dovedi că nu-i nălucă, ce face? Cere ceva de mâncare! Nu vrea să fac din Isus un gurmand şi un chefliu, Doamne fereşte, dar trebuie să înţelegem că Isus a iubit viaţa, că nu a respins plăcerea de a trăi, că nu a respins bucuriile noastre lumeşti. Şi dacă a aşezat drept început al activităţii sale publice o nuntă, e tocmai pentru a arăta că Dumnezeu nu iubeşte deşertul, pălămida, puţinătatea, foamea, lipsa, acreala, încruntarea, ci belşugul, bucuria, plinătatea, viaţa. La nunta din Cana Galileii, subliniază Nicolae Steinhardt în comentariul său la această scenă, la care am tras cu ochiul încropind aceste gânduri, Isus se prezintă ca Domn al belşugului, al bucuriei şi al darului.

Generaţia de azi nu greşeşte când iubeşte atât de mult viaţa, când caută atât de mult să se bucure de orice în viaţă. Cum ar putea să n-o facă? Cum ai putea să fii tânăr şi să nu vrei să te bucuri din plin de viaţă? De viaţa aceasta concretă de pe pământ? Greşeala pe care o face e însă faptul că exagerează. Extremismul nu aduce nimic bun în viaţă. Şi aşa cum e greşit să predicăm doar bici, jertfă şi cenuşă, e la fel de greşit a urmări doar plăcere, veselie şi nunţi. Pentru că şi una şi cealaltă te îngustează şi nu te mai lasă să trăieşti adevărata viaţă. Trageţi cu ochiul şi la viaţa scrupuloşilor şi la destinul starurilor din ultima vreme şi vedeţi că viaţa lor a sfârşit în nenumărate cazuri dezastruos. Isus a iubit viaţa, dar a fost un om echilibrat. Îl vedem şi la nuntă şi în pustiu. Şi petrecând serile la ospeţe, dar şi stând cu nopţile în rugăciune. Pentru că există un mod nobil de a te bucura de viaţă. Aceasta ne-a învăţat Cristos când ne-a spus că el este Viaţa: că există un mod dumnezeiesc de a te bucura de viaţa pământească. Acesta este creştinismul: nu religia care te învaţă cum să fugi mai bine de viaţă, dar religia care te învaţă cum trebuie să te bucuri cu adevărat de Viaţă. Pentru că viaţa e o explozie de a fi, nu de a nu fi, e nuntă şi nu înmormântare. Slăvit fie Domnul, adevăratul Mire de la Cana Galileii, că ne-a învăţat aceasta. Amin.

pr. Mihai Blaj Ritul latin

Evanghelia ne relatează astăzi despre vindecarea a zece leproşi. Acest miracol ne vorbeşte pe de o parte despre ce este credinţa adevărată şi despre necredinţa şi nerecunoştinţa unora, iar pe de altă parte ne invită să îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru fiecare dar primit.

Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Isuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!

Lepra era o boală care reprezenta necurăţia. Un lepros era un om fără drepturi în comunitatea sa. Nu putea intra în templu, nici măcar nu se putea apropia de vreun evreu, cu atât mai puţin să îl atingă. Cine se apropia de leproşi şi îi atingea era considerat de asemenea necurat până nu îndeplinea o serie de ceremonii prescrise de lege. Un lepros era cu adevărat un exilat între ai săi.

Leproşii “stăteau departe”. Aceasta pentru că trebuiau să stea departe de evrei, din pricina necurăţiei. Erau departe şi de Dumnezeu, fiind plini de păcate. Lepra este o metaforă pentru păcatele noastre. Un om care are păcate este cu siguranţă departe de Dumnezeu. Când şi-au ridicat vocile şi i-au cerut lui Dumnezeu să aibă milă de ei, ne-am amintit de cei doi orbi. În alt loc, se spune: “doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David” (Matei 9,27). Erau insistenţi, după cum şi leproşii au fost insistenţi. Ne putem închipui cu câtă forţă au strigat leproşii pentru a fi auziţi de Isus, care era înconjurat de mulţimi. Au trebuit să tot strige, să tot implore mila lui Dumnezeu, de care erau departe prin păcatele lor.

Dar măcar erau conştienţi că sunt departe de Dumnezeu. Mulţi dintre noi nu înţelegem cât de departe suntem de Dumnezeu, câtă nevoie avem să îl strigăm pe Dumnezeu şi să îi cerem să ne ierte păcatele, asemenea vameşului (Luca 18,10-14), sau orbilor (Matei 20,30-34), sau acestor leproşi.

Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.

Isus a respectat aici legea iudaică. Nu a făcut aşa mereu. “Şi iată un lepros, apropiindu-se, I se închina, zicând: Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti. Şi Isus, întinzând mâna, S-a atins de el, zicând: Voiesc, curăţeşte-te” (Matei 8,2-3). Când un lepros se curăţa era nevoie de un întreg ritual, unul frumos, despre care scrie pe larg Sf. Ciril de Ierusalim.

Domnul nostru Isus Cristos a respectat aici legea, şi din exemplul său de astăzi vedem că ascultarea poate curăţi un om. El le-a spus leproşilor, înainte să fie curăţaţi: “Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor.” De ce ar fi mers un lepros la preot, fiind încă bolnav? Ne mai amintim de un caz similar, când Isus i-a cerut unui orb din naştere să meargă la scăldătoarea Siloamului şi să se spele pe ochi. Din ascultare, a mers şi a fost vindecat. Chiar şi cei care nu au fost recunoscători au fost vindecaţi de Domnul, deoarece, la urma urmei, şi ei au ascultat de cuvântul lui Isus, dar şi-au pierdut recompensa, după cum vom vedea mai încolo.

Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Isus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean.

Acest om şi-a folosit capul, sau mai bine spus auzul. I s-a spus să meargă la preot şi pe drum a fost curăţit. Ştia că Marele Preot l-a vindecat, aşa că a ascultat de porunca Lui. A mers la Marele Preot şi i s-a închinat. Acest om a înţeles. Avea ochi să vadă şi urechi să audă. A văzut că a avut loc un mare miracol şi a ştiut că doar Dumnezeu poate să facă aşa ceva. Era un om chibzuit. A cântărit lucrurile. Ceilalţi nouă, chiar dacă au văzut că au fost vindecaţi, nu au stat prea mult pe gânduri. Nu s-au gândit de ce au fost vindecaţi sau Cine i-a vindecat. Tocmai îl văzuseră pe Dumnezeu făcut om, tocmai fuseseră vindecaţi de îndurarea Sa, dar cu toate acesta nu au înţeles nimic.

Legea înseamnă iubire şi recunoştinţă. Legea înseamnă a deveni asemenea lui Dumnezeu. Legea iudaică este foarte complexă, şi aţi fi uimiţi de cât de multe lucruri din legea iudaică le respectăm şi astăzi, însă esenţa ei este legea creştină. Această esenţă este a deveni asemenea lui Dumnezeu, a fi iluminaţi, şi, fiind iluminaţi de El, să devenim ca El. Nu în esenţa Sa, ci în acţiunile Sale. A fi plini de iubire pentru fiecare om, a fi foc. Acest lepros a înţeles că tocmai a întâlnit focul, şi s-a întors la el. Ceilalţi nouă bărbaţi, care şi ei fuseseră vindecaţi, nu au înţeles, pentru că nu gândeau cu inimile lor. Ei nu fuseseră iluminaţi.

Luca ne spune: “Luaţi seama deci cum auziţi: Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el” (Luca 8,18). Să fim atenţi cum auzim. Toţi auzim acelaşi lucru, dar îl auzim diferit, deoarece îl auzim prin prisma conştiinţelor noastre, a pasiunilor noastre, a păcatelor noastre. Pentru cei curaţi, toate sunt curate (Tit 1,15). Cei curaţi cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8). Cei necuraţi îl vor privi, şi totuşi nu îl vor vedea, îl vor auzi, şi totuşi nu îl vor înţelege. Vor putea fi vindecaţi de El, dar nu cu adevărat pe deplin. Adevărata vindecare a leprosului o vom vedea acum. Vindecarea lui de lepră a fost doar începutul, ca şi pentru omul care s-a născut orb (cf. Ioan 9,1-38). Când a mers la scăldătoarea Siloamului şi s-a întors, redându-i-se vederea, a fost iluminat pentru a-l vedea pe Dumnezeu-om, pentru a-l cunoaşte, şi a fi cu adevărat vindecat în acel moment (vezi în special Ioan 9,35-38). Putem vedea de multe ori acest lucru. Cristos vindecă omul în interior şi în exterior. Până acum nu am văzut astăzi decât o vindecare parţială. Leprosul mai trebuie să primească puţină medicaţie, şi vindecarea lui va fi completă.

Şi răspunzând, Isus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?

Un samarinean era pur şi simplu un eretic. Ei aduceau cult unor dumnezei falşi, şi şi Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, aşa greşit cum îl înţelegeau ei, şi respingeau întreaga Sfântă Scriptură, cu excepţia Pentateuhului, primele cinci cărţi. Erau evitaţi de către iudei, deoarece erau un popor necurat, şi totuşi şi între ei erau unii cu suflet mare, pe care Dumnezeu a putut să îi ilumineze, asemenea samarinencei de la fântână (cf Ioan 4,5-42). Cei nouă evrei care nu s-au întors reprezintă, la scară mică, naţiunea iudaică. Unii din acea audienţă au înţeles cu siguranţă la ce se referea cu adevărat Isus. Această vindecare, ca multe alte acţiuni ale Mântuitorului nostru, a fost o prevestire a lucrurilor care vor veni, aducând naţiunile la comuniunea cu Dumnezeu. În ceea ce îi priveşte pe cei care au primit primii promisiunea, foarte mulţi dintre ei o vor respinge, asemenea celor 9 leproşi care l-au respins pe Dumnezeu neaducându-i mulţumire.

Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Am auzit aceste cuvinte atât de des în Scriptură: “credinţa ta te-a mântuit”. Care a fost credinţa lui? I s-a spus să meargă la preoţi. Nu ştim dacă el spera cu adevărat că va fi vindecat în acel moment. Se poate să fi fost derutat. Nu ştim dacă credinţa lui era în acţiune sau nu, dar când a fost vindecat, a venit la Dumnezeu-om şi i s-a închinat. Aceasta a fost credinţa lui! Credinţa înseamnă cum trăim. Credinţa înseamnă cum acţionăm. Credinţa este atunci când Dumnezeu ne iluminează, şi ne umple, astfel încât suntem atât de plini înlăuntrul nostru încât nu putem decât să acţionăm astfel încât să îi facem plăcere. Un izvor ţâşnind din inimile noastre! – aceasta este credinţa. Credinţa nu înseamnă doar a crede ceva. Înseamnă a fi atât de plini de Dumnezeu, încât acţionăm ca Dumnezeu, cu milă, cu iubire, cu compasiune, şi îl recunoaştem pe Dumnezeu, şi îl adorăm pentru Cine este El. Aceasta este credinţa, şi acest lepros, acest fost lepros, avea credinţă, pentru că l-a văzut pe Dumnezeu-om, a fost atins de El, şi i-a răspuns!

Ce putem învăţa din această scurtă relatare? Putem cu siguranţă vedea că trebuie să îi aducem mulţumire lui Dumnezeu, însă semnificaţia fundamentală, lăuntrică, este aceea că acest lepros a avut ochi să vadă, şi urechi să audă, şi l-a văzut pe Dumnezeu-om, şi a acţionat în conformitate cu ceea ce a aflat. Apoi, Dumnezeu-om l-a vindecat cu adevărat, şi l-a umplut de cunoaştere, pentru ca să crească şi să dea roade. Acelaşi principiu ni se aplică şi nouă. Biserica ne dă atât de multe daruri minunate, atât de multe bogăţii incalculabile, şi adesea noi nu le preţuim prea mult. Nu înţelegem ce lucru măreţ ni s-a dat. Poate că înţelegem la nivel intelectual, dar nu acţionăm în consecinţă cu credinţă înflăcărată. Darurile pe care le-am primit sunt atât de minunate încât ar trebui să ne impulsioneze şi să ne facă să trăim în Cristos. Fraţilor şi surorilor, a trăi în Cristos nu înseamnă doar a cunoaşte acele lucruri pe care ni le-a revelat Dumnezeu în Cărţile şi în Tradiţia Bisericii noastre. Acestea sunt toate inspirate de Dumnezeu, dar trebuie să facem ca aceste lucruri să definească şi ceea ce suntem, nu doar ceea ce cunoaştem. Trebuie să ajungem la a fi normal să reacţionăm în moduri bune şi sfinte. Pentru lepros aceasta a fost ceva natural.

Pentru noi, ca şi pentru lepros, acest lucru vine prin muncă, prin efort. Leprosul a fost bolnav mult timp, a trebuit să îndure multe timp îndelungat. La fel trebuie şi noi, din păcate, în principal din cauza păcatelor noastre. Să îndurăm, aşadar, să mergem mai departe, şi să încercăm să primim milostivirea lui Dumnezeu în inimile noastre, ca să ne încălzească şi să ne ilumineze.

Amin.

Pr. Serafim

Diverşi alţi autori Ritul bizantin

Ne vom concentra astăzi atenţia asupra lecturii evanghelice care ne prezintă episodul Nunţii din Cana Galileii. Motivul pentru care această pericopă se află în liturghia acestei duminici, a doua după Epifanie, este indicat în cuvintele conclusive: “Aceasta a făcut-o Isus ca început al semnelor, în Cana Galileii. Şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el”. La Cana a avut loc o nouă Epifanie a lui Isus: El s-a manifestat aşa cum se manifestase la început magilor şi lui Ioan Botezătorul atunci când a fost botezat în Iordan. S-a “manifestat” nu numai aşa, pur şi simplu, ci s-a lăsat să fie văzut. De fapt mulţi L-au văzut pe Isus în cei treizeci de ani care se scurseseră de la venirea magilor şi până la Botezul Său din apele Iordanului, însă El nu la toţi s-a manifestat, adică nu toţi îşi dădeau seama cine anume era El în realitate, ascuns sub aparenţele ce se puteau observa. Şi de data aceasta, în Cana Galileii, rodul manifestării sale este credinţa: “Isus… şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el”.

Doresc să citesc pericopa evanghelică într-o altă cheie decât cea obişnuită, care să ţină cont de faptul în sine, mai mult decât diferitele semnificaţii spirituale şi mistice pe care evanghelistul Ioan i le atribuie (Euharistia, Botezul, etc.). Faptul este acesta: la Cana Galileii era o nuntă, şi cum această localitate era numai la puţini kilometri de Nazaret, se vede că părinţii mirilor se înrudeau cu familia lui Isus, pentru că la nunta aceasta era de faţă şi Maria, mama lui Isus, şi după cât se pare nu se afla acolo numai ca simplă invitată, ci mai degrabă ca una dintre acele persoane prietene ale casei, care în mod obişnuit în asemenea ocazii sunt chemate să dea o mână de ajutor pentru ca toate să iasă bine. Isus, pe vremea aceea , adică la puţin timp după Botezul Său în Iordan, se afla prin părţile acelea şi de abia începuse a predica ucenicilor Săi. Mirii îi invitară şi pe ucenici la nuntă împreună cu Isus: “Şi la nuntă a fost chemat şi Isus cu ucenicii Săi”. Aceasta este scurta ştire din Evanghelie pe care va trebui să o dezvoltăm astăzi.

Cunoaştem cu lux de amănunte tot ceremonialul unui banchet nupţial, care după obiceiurile de atunci dura opt zile. După vreo câteva zile cei din casă observară că vinul e pe sfârşite. Seninătatea mirilor şi a familiei lor era periclitată. Ceea ce trebuia să rămână pentru ei una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţă, poate unica sărbătoare adevărată din cursul vieţii lor, era pe cale de a se transforma într-o ocazie de umilire. Puţinul vin era lucrul cel mai bun pe care-l puteau oferi invitaţilor, dar dacă şi acesta lipsea, mirilor nu le mai rămânea altceva de făcut decât să-i lase să plece pe la casele lor, fără a-i mai putea servi cu ceva. Maria, care se afla printre ei, observă această nelinişte a casnicilor, şi îi spuse lui Isus: “Nu mai au vin”. Isus s-a împotrivit puţin dar în cele din urmă a săvârşit minunea: apa se preface în vin pentru a continua nunta (“Apa, văzând faţa Dumnezeului său, s-a înroşit.” – versiunea poetică a minunii). Prezenţa lui Isus a salvat situaţia îngrijorătoare a mirilor şi a permis continuarea nunţii.

Învăţătura ce trebuie trasă din acest delicat episod evanghelic poate fi formulată în câteva cuvinte: ceea ce li s-a întâmplat mirilor din Cana Galileii se poate întâmpla la orice nuntă, la oricare căsătorie dintre un bărbat şi o femeie: aceasta începe cu entuziasm şi bucurie; vinul este tocmai simbolul acestei bucurii, iar dragostea reciprocă îi este cauza. Însă această cauză şi această bucurie – asemenea vinului de la Cana Galileii – cu trecerea zilelor şi a anilor se consumă, se termină. Fiecare sentiment omenesc, tocmai pentru că este omenesc, este recesiv, tinde spre ardere, spre secătuire: “Obişnuinţa este acel monstru care devorează toate sentimentele noastre”(Shakespeare); atunci se abate asupra familiei norul tristeţii şi al plictiselii; celor invitaţi la nuntă, care sunt fiii şi fiicele, nu li se mai poate oferi nimic decât propria oboseală, răceala reciprocă, şi prea adesea propria şi amara deziluzie. Ciuturile pline cu răcoarea scoasă din fântână, focul la care veniseră să se încălzească, acum este pe cale de a se stinge, şi cu toţii caută alte surse de încălzire, alte focuri în afara casei, pentru a-şi încălzi inima cu afecţiune.

Să existe oare vreun leac pentru această tristă perspectivă? Pentru această cangrenă a societăţii? Da, există, şi nu este altul decât cel ce ne-a fost prezentat la Cana Galileii: de a-L chema pe Isus la propria noastră nuntă, în viaţa noastră. Dacă El va fi un prieten al casei noastre, la El vom putea alerga atunci când observăm că ne scade entuziasmul, delicateţea fizică, noutatea şi mai ales dragostea de miri, pentru ca din apa rutinei, a obişnuinţei, puţin câte puţin, El să ne prepare un vin mai bun decât cel de la început, adică o dragoste conjugală mai puţin efervescentă decât cea din tinereţe, dar mai nobilă şi de mai lungă durată, compusă din înţelegere şi din cunoaştere reciprocă, din solidaritate, şi mai ales din acea capacitate de a ierta. O astfel de dragoste conjugală va şti să devină şi o dragoste evanghelică, o dragoste faţă de aproapele; din eros va deveni agape. Primul eros era dragostea de căutare, de posedare şi de bucuria celui iubit; aceasta este incapabilă de a iubi altceva decât lucruri şi persoane frumoase, astfel încât totul se reduce adesea la iubirea frumosului, nu a persoanei. Agape însă înseamnă dragostea creştină, compusă din dăruirea de sine, din acceptarea partenerului care ştie să se bucure de el, fără a-l instrumentaliza şi a-l face sclav. Această dragoste, atunci când este sănătoasă şi genuină, nu exclude între soţi “erosul”, adică atracţia şi dorinţa reciprocă, ci o ancorează de ceva mai mare şi mai stabil, adică de însăşi dragostea Tatălui adusă nouă de Isus Cristos: o dragoste gratuită, iertătoare, care ştie să reziste chiar şi la pierderea frumuseţii şi a tinereţii, tocmai pentru că nu este stimulată de frumuseţea partenerului, ci de faptul că participă la însăşi dragostea Tatălui.

Acum este timpul să ne întrebăm concret: ce înseamnă a-L chema pe Isus la propria noastră nuntă. Înseamnă mai întâi de toate a recunoaşte chiar de la bun început că starea de căsătorie nu este o problemă particulară între un bărbat şi o femeie, în care religia sau preotul trebuie să intre numai pentru a-i stropi cu puţină apă sfinţită, sau numai a da un oarecare fast exterior, ci este o vocaţie, o chemare, spre a realiza într-un anumit mod propria viaţă şi propriul destin. Este o vocaţie care vine de la Dumnezeu şi numai în El trebuie să-şi afle norma conduitei şi toată tăria.

Harurile şi slujirile sunt diferite, ne spune Sf. Pavel în lectura a doua de astăzi. Există slujirea Duhului, la care suntem chemaţi noi preoţii, şi pentru care am îmbrăţişat cu bucurie celibatul, şi există slujirea vieţii la care sunt chemaţi soţii creştini. Însă Unul este Duhul, Unul este Domnul, Unul Singur Dumnezeu care lucrează în toţi. De aceea căsătoria este un sacrament, aşa cum este şi preoţia, şi din slujirea trupului, căsătoria poate deveni, ca şi celibatul, tot slujirea Duhului. Prin ea cei doi soţi uniţi în căsătorie îl pot face pe Isus prezent între ei şi în ochii fiilor lor, prin semnul dragostei lor reciproce, tot aşa cum preotul îl face prezent prin semnul vinului şi al pâinii pe altare.

Prin urmare, căsătoria este un sacrament, însă în acelaşi timp este şi un har. Altădată Cuvântul Domnului ne-a amintit cum că propria căsătorie trebuie trăită escatologic, cu alte cuvinte cu ochii aţintiţi spre viitor; astăzi Sfânta Liturghie ne spune să o trăim carismatic. Trăirea carismatică a propriei căsătorii înseamnă a o trăi ca pe un har propriu, o manifestare particulară a Duhului Sfânt, pentru folosul comun. Prin urmare, căsătoria nu este numai o simplă “stare civilă”, ci un har, adică un dar şi o chemare. Sf. Pavel spune că harul căsătoriei îşi are sensul plecând de la misterul ce uneşte printr-o legătură veşnică pe Cristos cu Biserica Sa: “Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea… Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică.”

Căsătoria este un dar în dublu sens: în sens pasiv, ca un dar primit de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt, şi în sens activ, ca o dăruire de sine (“s-a dat pe sine pentru ea”). La aceste nivele trebuie înţeles ceea ce este mai intim în căsătorie: dăruirea de sine partenerului trebuie să triumfeze încet-încet asupra dăruirii partenerului pentru sine. Întrebări de felul acestora: Ce aş mai putea avea de la soţul meu (soţia mea) şi nu am? trebuie să înceteze, dar în acelaşi timp fiecare trebuie să se întrebe cu toată seriozitatea: Ce aş mai putea face pentru el (ea) şi nu am făcut?

Trăirea căsătoriei în mod carismatic înseamnă că trebuie trăită în bucurie, pentru că Isus spune: “Este mai ferice să dai decât să primeşti”. Isus a mai spus că trebuie să luăm jugul Lui asupra noastră pentru că acest jug este dulce şi uşor. Aceste cuvinte trebuiesc explicate pe larg bărbaţilor şi femeilor creştine, căci tocmai pentru ei şi pentru ele sunt spuse. Viaţa conjugală înseamnă două persoane care trag la acelaşi jug; dacă acest jug este cel al trupului, al plăcerii, al interesului sau al lumii, el este nespus de greu, şi după trei sau patru ani devine chiar insuportabil. Însă dacă acesta este jugul lui Cristos, al Cuvântului şi al Dragostei Sale, atunci devine nu numai uşor ci chiar dulce şi atrăgător.

Dar cine ne poate da nouă tăria de a realiza lucruri atât de dificile, dacă nu însuşi dătătorul harului, adică Duhul lui Isus Cristos? Într-adevăr, Duhul Sfânt este marele renovator al căsătoriilor, lumina soţilor creştini. Tocmai pentru că El este Dragoste, darul lui Dumnezeu prin excelenţă, El ne învaţă a ne iubi şi a ne dărui. Cunosc câteva căsătorii reînnoite în Duhul Sfânt, care sunt într-adevăr uimitoare: oameni care se cercetează împreună înaintea Domnului cu privire la aspectele propriei lor vieţi; soţi care se iubesc cum nu s-au iubit niciodată, într-un mod cu totul nou, care se edifică reciproc, care în fiecare seară, după o zi de lucru, se roagă împreună până noaptea târziu.

Într-o seară, după ce făcusem o vizită unei astfel de familii, nu ştiam cum să-i mulţumesc mai bine lui Isus. Îmi venea în minte descrierea căsătoriei dintre creştinii primelor veacuri ale Bisericii făcută de un scriitor provenit din păgânism: “Cine va fi în stare – spunea el – să descrie fericirea unei căsătorii pe care Biserica o consfinţeşte, Euharistia o confirmă, binecuvântarea o marchează, îngerii o aclamă şi Tatăl o aprobă? Cât este de frumos jugul care-i uneşte pe doi credincioşi, care au o singură nădejde, una şi aceeaşi dorinţă, o singură regulă de viaţă şi una şi aceeaşi voinţă de a sluji! Niciun fel de despărţire între dânşii, nici trupească şi nici sufletească. Ei sunt cu adevărat ‘doi într-un singur trup’; însă unde este un singur trup acolo este şi un singur duh. De fapt, împreună se roagă, împreună se mortifică, împreună postesc, se instruiesc împreună şi tot împreună se îndeamnă la bine şi se susţin. Împreună în Biserica lui Dumnezeu, împreună la masa Domnului, împreună în dificultăţi şi persecuţii, şi tot împreună chiar în mângâiere şi ajutorare. Niciunul nu se ascunde de celălalt, nu-şi fac necazuri unul altuia. Dacă este de vizitat un bolnav sau de ajutat un sărac, aceasta o fac cu toată libertatea şi cu toată inima. Pomana o fac fără reproşuri, jertfele fără scrupule, observanţa cotidiană fără impedimente; nu sunt nevoiţi a-şi face pe furiş semnul crucii, a lăuda cu nelinişte sau a pronunţa în tăcere binecuvântarea. În casa lor răsună psalmii şi cântările sfinte şi se iau la întrecere cine ştie să cânte mai bine şi mai frumos Domnului. Văzând şi auzind toate acestea, Isus Cristos se bucură şi le trimite pacea Sa. Unde sunt doi, acolo este şi Cristos, şi unde se află El, acolo nu are ce căuta cel rău” (Tertulian).

Prima lectură de astăzi ne-a descris şi ea o reînnoire a căsătoriei: aceea dintre Dumnezeu şi poporul Său: o dragoste devastată de infidelitatea miresei începe să se înfiripeze; cei care erau despărţiţi se caută, şi aceea care se socotea “părăsită” este numită “plăcerea Mea”: “Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine”. Dacă există în comunitatea noastră soţi descurajaţi, dezamăgiţi în căsnicia lor, soţi lipsiţi de dragoste, care trăiesc ani şi ani în acea îngrozitoare stare ce se numeşte divorţul inimii, simt că aceste cuvinte sunt o făgăduinţă şi pentru ei: Dumnezeu este credincios, şi aceasta este o mare garanţie! El care într-o zi le-a dat harul de a-şi voi binele unul altuia, poate reînvia acel har şi acel bine pe care vrea să le reînvie! Euharistia, care este Sacramentul Noului şi Veşnicului Legământ, să îi ajute pe toţi bărbaţii şi pe toate femeile creştine să îşi reînnoiască Legământul lor de dragoste, pentru ca să poată înainta împreună spre dragostea cea veşnică.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin

Sfântul Ioan o menţionează în Evanghelia sa pe Maria de două ori: la nunta din Cana, începutul activităţii publice a lui Isus, şi la crucificare, adică la încheierea acesteia. Această încadrare vrea probabil să ne comunice că Maria, ca mamă biologică a lui Isus, nu a avut un rol pasiv în viaţa lui, ci a fost activ implicată în opera de mântuire a lui Isus. Pasajul de astăzi ne relatează nunta din Cana. Maria, mama lui Isus, a fost invitată, la fel şi Isus şi discipolii Săi. În timpul nunţii însă vinul s-a terminat. Maria s-a dus atunci la Isus pentru a-i cere să facă ceea ce Ioan ne spune că a fost primul Său miracol. Dar dacă acesta a fost primul miracol al lui Isus, cum ştia Maria că Fiul ei ar putea face aşa ceva? Mamele bune îşi cunosc copiii. Ele ştiu talentele şi potenţialul ascuns al copiilor lor. Sunt mulţi tineri şi tinere care au realizat lucruri mari în viaţă pentru că mamele lor au crezut în ei şi i-au încurajat.

Din episodul nunţii din Cana se mai naşte însă o întrebare fascinantă: cum de Maria, care probabil ştia de treizeci de ani de când trăia sub acelaşi acoperiş cu Isus că Acesta este făcător de minuni, nu i-a cerut niciodată să îi înmulţească pâinile de la masa lor, sau să transforme apa lor în vin, sau să le dubleze veniturile din atelierul lui Iosif? De ce nu i-a cerut niciodată lui Isus să îşi folosească puterile miraculoase pentru a o ajuta pe ea, dar în schimb i-a cerut să îşi folosească aceste puteri pentru a-i ajuta pe alţii? Gândiţi-vă la aceasta. Dacă aţi avea un copil care are puterea să dubleze banii colegilor de la şcoală, nu i-aţi cere să dubleze şi banii din casă? La urma urmei caritatea începe de acasă, nu? Dar pentru Maria şi pentru Isus nevoile celorlalţi vin înainte.

Să luăm de exemplu cazul lui Isus. El a ştiut că are această putere de a face miracole. După postul de patruzeci de zile în deşert, îi era foame iar diavolul i-a sugerat să transforme câteva pietre în pâine, şi să mănânce, dar nu a făcut aşa. Mai apoi însă a înmulţit pâinile pentru mulţimile care îl urmau. Ce ne spun oare Maria şi Isus prin gesturile lor? Ne spun că darurile pe care ni le dă Dumnezeu nu sunt în principal pentru a fi folosite pentru noi, pentru familiile noastre, ci pentru slujirea celorlalţi. La fel ne spune şi Sfântul Paul în a doua lectură, când enumeră multele daruri ale Duhului Sfânt şi adaugă că “fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor” (1Corinteni 12,6) şi nu pentru binele personal.

Astăzi este o zi potrivită pentru a ne întreba: “Ce dar mi-a dat oare mie Dumnezeu? Folosesc oare acest dar în special pentru binele meu sau pentru slujirea celorlalţi din comunitate?” Ne întrebăm uneori de ce nu mai există astăzi mai multe manifestări ale Duhului Sfânt, aşa după cum citim în Biblie. Poate că motivul este că am devenit tot mai mult şi tot mai mulţi egoişti. Dacă am începe să folosim darurile pe care le avem pentru binele comun – darul rugăciunii, al cântului, al învăţării, al împărtăşirii, al încurajării, al sprijinului, al motivării, al scrisului ş.a.m.d. – atunci aceste daruri ne-ar putea aduce în curând şi miracole. Grija pentru ceilalţi este începutul miracolelor.

Unul dintre sfinţii care au făcut miracole uimitoare a fost Sfântul Francisc de Assisi. El a putut să facă atâtea pentru că s-a dăruit total slujirii lui Dumnezeu şi binelui celorlalţi. Să încheiem atunci cu faimoasa sa rugăciune:

Doamne, fă-mă un instrument al păcii Tale:
să revărs iubirea în locul urii, să aduc iertarea în locul ofensei,
să realizez unirea în locul discordiei, să proclam adevărul în locul minciunii,
să sădesc credinţa în locul îndoielii, să trezesc speranţa în locul disperării,
să aprind lumina în locul beznei, să dăruiesc bucuria în locul mâhnirii.
Doamne, fă, să caut nu să fiu mângâiat, ci să mângâi,
nu să fiu înţeles, ci să înţeleg, nu să fiu iubit, ci să iubesc.
Căci cine se dăruieşte pe sine, acela primeşte,
cine se uită pe sine, acela se regăseşte, cine iartă, acela este iertat,
cine moare, acela învie pentru viaţa veşnică.

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 40,1-5.9-11)

Cu acest minunat prolog începe “Cartea Consolărilor” (Is 40-55). Dumnezeu îl “trezeşte” pe poporul său, sclav umilit în Babilonia, prin intermediul mesagerilor care vestesc voinţa sa, printre care Deutero Isaia, profetul perioadei exilice. Acest profet vesteşte că eliberarea poporului care a rămas fidel de către Dumnezeu nu va întârzia. Acest “rest” al lui Israel va fi recondus cu multă bucurie în patrie – ţara promisă părinţilor – şi aşa vor lua sfârşit suferinţele şi tristeţea.

Mesagerul face să răsune mai întâi vestea eliberării printre cei aflaţi în exilul babilonic prin cuvinte care ating inima poporului făcând totodată să se întrevadă inima lui Dumnezeu însuşi: “mângâiaţi … vorbiţi inimii … strigaţi că s-a terminat sclăvia … în pustiu pregătiţi calea Domnului” (v.1-5). Apoi, acelaşi mesager vesteşte de pe Muntele Sion, în Ierusalim, pronunţă un alt mesaj de consolare celor care se reîntorc în patrie: “Iată, Domnul vine cu putere … ca un păstor îşi paşte turma şi cu braţul său îl adună” (v. 9-11). A sosit ceasul iertării şi al eliberării poporului: slava lui Dumnezeu se va manifesta între popoare. E mereu Domnul cel care ia iniţiativa în favoarea poporului său, aşa cum un păstor îşi conduce turma şi prin puterea iubirii îl adună în jurul său ducând “pe miei la sânul său” şi conducând “încet-încet oile-mame” (v. 11; cf. Ier 23,3; Ez 34,11-16; In 10,1-6; Lc 15,3-7). Împărăţia mesianică a păcii, a mântuirii şi a dreptăţii se concretizează în mijlocul poporului.

Lectura a II-a (Tit 2,11-14; 3,4-7)

Este din nou propusă lectura din Scrisoarea către Tit; este un text compus din două pasaje din această scrisoare, pasaje propuse primul la Litutrghia din Noaptea de Crăciun (2,11-14) şi al doilea la cea din dimineaţa aceleiaşi sărbători (3,4-7). Paul, după a dat nişte sfaturi ucenicului său Tit – pe care l-a lăsat la Creta ca responsabil al comunităţii creştine – în legătură cu stilul de a interveni pe care trebuia să-l adopte cât priveşte diferitele categorii de persoane din care este formată Biserica, aminteşte de persoana lui Isus – unica Mântuire dată nouă de către Tatăl. Isus este suprema manifestare a duioşiei, a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni: “s-a arătat harul lui Dumnezeu, aducător de mântuire pentru toţi oamenii” (v. 11). Dumnezeu Tatăl a făcut toate prin Fiul său Isus; iar unicul scop a fost acela de a ne face fii prin intermediul unui “botez de renaştere” şi prin “reînnoirea în Duhul Sfânt” (3,5).

Iubirea Tatălui ne este dăruită prin intermediul Fiului şi al Duhului spre a fi în stare să intrăm în posesia deplină a darului mântuirii. Numai o comunitate de credinţă care trăieşte aceste valori poate fi lumină pentru cei care nu cred şi astfel poate să obţină răsplata pe care Isus a promis-o: viaţa veşnică. Însă idealul de viaţă creştină la care creştinul şi întreaga comunitate va trebui să privească şi să tindă, rămâne mereu exemplul persoanei lui Isus, care, pe timpul vieţii sale pământeşti, a fost mereu docil Tatălui, a ştiut să reziste oricărei ispite ale celui rău, a practicat în misiunea sa publică dreptatea, iubindu-i pe toţi până la a-şi da viaţa pentru ei. (v.12-13).

Evanghelia (Lc 3,15-16.21-22)

Naraţiunea botezului lui Isus din Luca este compusă din două părţi. În prima parte (v. 15-16) este subliniată diferenţa dintre botezul lui Ioan, “cu apă – pentru curăţire, conform tradiţiei ebraice” şi cel al lui Isus “prin Duhul Sfânt” care schimbă inima dăruind viaţă nouă. În a doua parte (v. 21-22) este afirmată superioritatea şi bogăţia botezului lui Isus prin care se manifestă Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu şi, în consecinţă, acela al creştinului – dar al Duhului Sfânt prin care se devine fiu al lui Dumnezeu prin Cristos. Botezul este un moment extraordinar al manifestării Duhului Sfânt în persoana lui Isus. Pe Duhul Sfânt Isus îl primeşte în rugăciune – alt dar (rugăciunea) al Duhului Sfânt, tipic teologiei lui Luca.

Misiunea lui Isus în lume, deci, este dublă: este Mesia, trimisul Tatălui – şi pentru aceasta primeşte putere de la Duhul Sfânt pentru misiunea sa de Mântuitor al oamenilor. În acelaşi timp însă El este şi Fiul Preaiubit al Tatălui, Chipul făcut vizibil al lui Dumnezeu, revelatorul cuvântului pe care l-a auzit de la Tatăl şi pe care are misiunea de a-l transmite oamenilor.

Din misiunea lui Isus ia naştere misiunea Bisericii şi a oricărui creştin, care este aceea de a primi mesajul de iubire pe care Tatăl ni-l adresează prin Fiul său spre a-l transmite mai departe la rândul nostru. În acelaşi timp ia naştere chemarea să ne trăim propriul botez conştienţi fiind că îl avem pe Duhul Sfânt cu viaţa cea nouă pe care ne-o dăruieşte pentru a ne putea comporta ca nişte fii ai lui Dumnezeu, mărturisitori ai vieţii divine – unicul adevăr care îl face liber pe om cu adevărat (cf. In 8,31).

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin

Sărbătoarea de astăzi, Epifania Domnului, este sărbătoarea ce încheie timpul Crăciunului, timp în care invitaţia pe care am primit-o a fost aceea de a ne bucura de naşterea lui Cristos. Încheierea timpului Crăciunului nu înseamnă însă nicidecum sfârşitul bucuriei. Acest lucru îl dovedeşte ziua de astăzi prin tematica pe care o are, căci bucuria poporului ales trebuie să devină bucuria întregului pământ. Astăzi sunt confirmate cuvintele prin care îngerii le-au vestit păstorilor în noapte sfântă a Crăciunului pace pe pământ, tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Bucuria acestei vestiri o trăim astăzi când sărbătorim adorarea lui Cristos de către toate naţiunile, simbolizate de cei trei magi.

Tematica sărbătorii pe care o celebrăm astăzi ar putea fi sintetizată în aceste două idei: manifestarea lui Dumnezeu faţă de toate popoarele şi căutarea de Dumnezeu sădită în inima oricărui om. Ceea ce caracterizează amândouă aceste realităţi este universalitatea: Dumnezeu se manifestă pentru toţi oamenii şi fiecare om, din orice timp şi loc, îl caută pe Dumnezeu. În ciuda acestei invitaţii pe care Dumnezeu o adresează tuturor oamenilor de a-l căuta, atitudinea oamenilor nu este aceeaşi. Nu mai departe de textul evanghelic pe care l-am ascultat astăzi, putem găsi dovada acestor cuvinte, observând comportamentul diferit al celor ce aflaseră despre naşterea lui Cristos.

Pe de o parte îl avem pe Irod şi toţi înţelepţii săi. Deşi ştiau despre naşterea Mântuitorului nu au plecat în căutarea lui. În comportamentul lor vedem două reacţii diferite. Pe de o parte, vedem ignoranţa celor de la curtea lui Irod, care au preferat să nu îl întâlnească pe Cristos, pe noul rege. De ce le-ar fi trebuit un nou rege? Nu trăiu bine la curtea lui Irod? Aveau luxul necesar şi plăceri destule. Nu aveau de gând să renunţe la aceste lucruri de dragul unui nou rege, fie el şi Mesia. Deşi erau moştenitorii aceleaşi speranţe de veacuri ca orice alt israelit, speranţa din inima lor era sufocată de viaţa pe care trăiau. Nu uitaseră ce au vestit profeţii, ci dimpotrivă, atunci când Irod le-a cerut să afle locul naşterii lui Mesia ei au amintit îndată de textul din profetul Miheia; dar acele promisiuni pe care ei le ştiau foarte bine nu mai aveau puterea de a-i entuziasma şi de a-i face să meargă în căutare lui Cristos.

Împreună cu aceştia se afla Irod. El nu a fost ignorant în faţa faptului că un nou rege s-a născut. Gândul său a fost instantaneu: moarte. Pentru a-şi atinge planul el a recurs la un şiretlic: nu va mobiliza toată armata sa pentru a-l ucide pe rege atâta timp cât nu ştie unde se află exact, însă atunci când va afla cu siguranţă locul unde se află va merge de îndată şi-l va ucide. Atât de tainic era acest plan al său încât s-a arătat cu siguranţă încântat de naşterea noului rege în faţa magilor, rugându-i să-l anunţe şi pe el unde se află acesta pentru a merge şi el să i se închine; un plan cum nu se poate mai diabolic. Era însă hotărât ca să nu lase cumva ca un nou rege să-i ameninţe domnia de care se bucura.

În opoziţie cu atitudinea celor de la curtea lui Irod se află magii. Provenind din ţări îndepărtate ei vin să-l caute pe Cristos. Eforturile pe care le-au făcut au fost într-adevăr mari. A face o asemenea călătorie în acele vremuri nu era un lucru uşor. Dar pentru ei nu exista nici o piedică. Credinţa ce o aveau era mai mare decât pericolele la care s-au expus pornind pe acel drum lung pe care l-au făcut. Ei, deşi nu erau moştenitorii unei speranţe adresate lor în mod direct, aşa cum era cea a israeliţilor, purtau în sufletele lor dorinţa pe care Dumnezeu a sădit-o în inima oricărui om şi credinţa că vor afla mântuirea. Nu cunoşteau profeţiile din vechime, ca şi evreii, şi totuşi au aflat din semnele cerului că se va naşte un Mântuitor al întregii lumi, iar o stea i-a călăuzit până în Iudeea. Nu ştiau unde îi va purta steaua ce îi călăuzea dar erau dispuşi să mergă să-l întâlnească pe acest mântuitor al lumii oricât de departe ar fi trebuit să ajungă pentru aceasta.

Două categorii de oameni diferite, două atitudini diferite în faţa lui Cristos. Ce putem înţelege de aici? Cei care ştiau de Cristos şi ar fi trebuit să-l primească, îl refuză pe Isus şi chiar caută să-l omoare. Cei care însă nu beneficiau de toate acele cunoştinţe despre venirea lui Cristos, îl caută cu insistenţă şi îl primesc.

I.C., dar atitudinea noastră care este? Şi noi ştim despre venirea lui Cristos pe care am sărbătorit-o în tot acest timp al Crăciunului? Am căutat noi să-l întâlnim cu adevărat pe Cristos? A-l căuta şi a-l primi pe Cristos este un lucrur care cere eforturi, renunţări; am arătat noi o astfel de disponibilitate care implică şi renunţarea la ceea ce ne împiedică să-l primim pe Cristos? Sau nu cumva am preferat comoditatea vieţii noastre păcătoase? Nu cumva am preferat ignoranţa, în locul invitaţiei pe care Crăciunul ne-a adresat-o de a primi şi mărturisi bucuria venirii lui Cristos?

Gândurile pe care trebuie să le desprindem din mesajul sărbătorii de astăzi sunt mai multe. Mai întâi trebuie să mulţumim lui Cristos pentru faptul că am primit vestea cea bună a mântuirii, şi darurile spirituale ale sacramentelor. Căci faptul că suntem creştini este în primul rând rodul iniţiativei lui Dumnezeu. Cristos însuşi spune: Tot ce-mi dă Tatăl va veni la mine (…) Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis… .(In 4,37.44) Acest adevăr i-a fost revelat şi sfântului Augustin, căruia Dumnezeu i-a făcut cunoscut acest lucru într-o viziune: Tu nu m-ai fi căutat dacă eu nu te-aş fi găsit deja. Aşadar, iubiţi credincioşi, recunoştinţa şi preamărirea lui Dumnezeu pentru darul credinţei pe care l-am primit trebuie să fie unul din roadele spirituale ale sărbătorii de astăzi.

Datoria noastră nu este însă numai aceea de a-i mulţumi lui Dumnezeu ci şi aceea de a-l căuta mereu cu o inima cât mai sinceră. Este drept că nu putem merge la Betleem asemenea magilor dar trebuie să-l primim pe Cristos prezent în Cuvântul Sfintei Scripturi şi în sacramente, şi să-l întâlnim în fraţii noştri.

Se povesteşte că, în afară de cei trei magi care au pornit împreună în căutarea pruncului, a pornit şi un al patrulea. Acesta şi-a vândut tot ce avea pentru a procura banii necesari călătoriei, păstrând din bogăţiile sale doar trei pietre preţioase ce vroia să le ofere pruncului în dar: un safir, un rubin şi o perlă. Mergând spre locul de întâlnire cu cei trei magi a întâlnit pe drum un om rănit. L-a dus pe bietul om la doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji, întrucât toţi ceilalţi bani îi cheltuise pentru proviziile necesare drumului. Întârziind din cauza acestui om rănit, el nu a mai ajuns la întâlnire şi a trebuit să-şi continue drumul singur. Dar steaua îl călăuzea şi pe el. Ajuns la Betleem, era deja prea târziu. Aflase despre copil că, după ce primise vizita magilor a trebuit să plece din Betleem cu familia sa, din cauza lui Irod. Era tocmai în zilele când Irod căuta să-l ucidă pe Isus dând ordin să fie ucişi toţi copiii. Chiar în faţa lui un soldat se pregătea să ucidă un copil pe care-l smulsese din braţele mamei sale. Cel de-al patrulea mag, văzând acest lucru l-a rugat pe acel soldat să cruţe copilul şi el îi va da în schimb rubinul. Soldatul a fost de acord. După acest incident magul a luat drumul Egiptului în căutarea lui Isus. Îi rămăsese un singur dar: perla.

A străbătut întreg Egiptul timp de mai bine de treizeci de ani căutându-l pe Isus dar fără nici o izbândă. În cele din urmă a aflat că Isus predica în Palestina. A fost de ajuns pentru a se porni din nou la drum spre Iudeea. A ajuns în ziua răstignirii lui Isus. Grăbindu-se spre Golgota, a întâlnit pe drum doi soldaţi ce îşi băteau joc de o tănără evreică. Nu a putut să treacă pur şi simplu. Oprindu-se, i-a rugat pe soldaţi să dea pace tinerei fete. Ei au fost de acord însă numai în schimbul perlei. Acum nu-i mai rămăsese nimic. Dar el a continuat alergând drumul spre Golgota. Ajuns sub cruce se bucura în sfârşit să-l întâlnească pe Cristos. Ceilalţiţ îi spuseseră de un prunc dar el găsise un om gata să moară. Şi totuşi nu se îndoia deloc în inima sa că acela este salvatorul lumii. Avea însă o singură tristeţe: nu mai avea nici unul dintre cele trei daruri pe care le pregătise pentru el. Cristos, de pe cruce, văzându-l i-a spus:

- Ai ajuns în sfârşit! Nu te îngrijora pentru darurile tale. Le-am primit deja pe toate. Iată, un om ce poartă urmele unor răni ţine în mână un safir; un copil se joacă acum cu un rubin şi o fată păstrează pentru mine o perlă. Toate aceste minunate lucruri le văd, iar aceste daruri şi cei care le poartă acum pentru mine îmi vorbesc de tine. Fii binecuvântat că ai crezut în mine!

Învăţăturile acestei istorioare sunt foarte clare şi nu cred că mai sunt necesare explicaţii. Ceea ce însă doresc să mai precizez este faptul că noi, căutându-l pe Cristos cu adevărat vom conduce şi pe ceilalţi la mântuire. Trăind în iubire, ca adevăraţi fraţi, cu toţi cei din jurul nostru vom fi într-adevăr lumina lumii, şi luminând asemeni stelei de la Betleem ce i-a condus pe magi, vom conduce pe cei din jur la Dumnezeu.

Dacă vă îndoiţi cumva de faptul că viaţa noastră de adevăraţi creştini va avea sorţi de izbândă vă spun să nu vă îngrijoraţi. Amintiţi-vă cuvintele lui Cristos: Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii (In 13,35). Să nu uităm de aceea niciodată îndemnul lui Cristos: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei, văzând faptele voaste bune să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Mt 5,16).

Aceasta este datoria noastră, să trăim astfel încât să-l arătăm pe Cristos lumii întregi, aşa cum steaua a făcut-o, pentru ca toţi să ajungă la mântuire.

pr. Paul Butnaru Ritul latin

În pericopa evanghelică de astăzi se vorbeşte despre două botezuri: Botezul pe care l-a primit Isus şi Botezul pe care-l făgăduieşte Isus: este vorba despre Botezul lui Isus şi Botezul nostru. Despre cel dintâi se vorbeşte ca despre un eveniment istoric. “În anul al cincisprezecelea al domniei împăratului Tiberiu… [în] ţinutul Iordanului”; despre al doilea se vorbeşte la viitor, ca despre o făgăduinţă: “El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”. Aceste cuvinte reprezintă pentru sacramentul botezului ceea ce reprezintă discursul despre pâinea vieţii de la Cafarnaum pentru Euharistie.

Cele două mari Sacramente, mai înainte de a fi instituite în moartea şi învierea Sa, au fost făgăduite şi explicate de către Isus în timpul vieţii Sale. Botezul pe care îl primeşte Isus mai este încă botezul cel vechi, botezul cu apă al lui Ioan Botezătorul; însă faptul că s-a coborât asupra lui Duhul Sfânt în chip de porumbel face din acel Botez un Botez nou: cel dintâi Botez întru Duhul Sfânt. Nu numai primul, ci modelul şi izvorul oricărui Botez creştin. În Iordan, nu apa a fost aceea care l-a sfinţit pe Isus, ci Isus a sfinţit apa, şi, toate apele.

Botezul creştin nu face altceva decât să prelungească misterul acelei zile: Duhul Sfânt se coboară asupra unei creaturi umane, şi acea creatură devine “fiu ales” în care Tatăl binevoieşte. Şi noi am experimentat aşa ceva, dar ce ştim noi despre acest grandios eveniment, care a marcat începutul vieţii noastre creştineşti? Botezul a fost, şi din păcate mai este încă pentru mulţi creştini, ca un pachet primit în dar şi aruncat într-un ungher, fără a fi deschis. Avem acest pachet, suntem în posesia lui, însă nu ştim ce dar preţios conţine. Necunoscând darul, nu avem habar că suntem bogaţi; nu ne gândim să ne bucurăm, să-i mulţumim şi să-l lăudăm pe cel care ni l-a trimis. Suntem fiii lui Dumnezeu, însă noi nu ştim aceasta! Din Botez nu ne-a rămas decât caracterul neşters, care ne permite să îndeplinim toate celelalte acte ale vieţii creştine; însă roadele Botezului sunt legate, şi de aceea nici nu reuşim să auzim înlăuntrul nostru acel glas duios care ne spune: “Tu eşti fiul Meu cel preaiubit!”

În ziua de astăzi trebuie să desfacem acel pachet primit în dar, şi să ne readâncim în apele Botezului nostru. Darurile lui Dumnezeu devin adevărate şi active pentru noi numai în clipa în care, luminaţi de Duhul Sfânt, suntem conştienţi de ele şi le primim cu credinţă; într-un anume sens, noi astăzi ne botezăm din nou. Acest lucru este posibil tocmai pentru că Botezul lui Isus este un Botez al Duhului Sfânt, şi Duhul Sfânt nu curge aşa cum curge apa la Botez; El rămâne şi poate să se reîntoarcă şi să ne reaprindă asemenea focului acoperit cu cenuşă.

Există mai multe metode de a dezvolta semnificaţia Botezului, însă cea mai bună este aceea a dezvoltării ritualului şi a explicaţiei semnelor ce-l întovărăşesc. Sacramentele lucrează ceea ce indică semnele. Liturgia baptismală cuprinde cea mai bună cateheză. Să încercăm să ne amintim, unul după altul, principalele momente ale unui botez la care am asistat recent sau de care ne amintim noi mai bine. La început avem proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu; se citesc fragmente din Scriptură. Aceasta pentru că apa nu poate realiza renaşterea fără credinţă, iar credinţa este suscitată de cuvântul lui Dumnezeu: “Credinţa vine în urma ascultării, iar ascultarea vine prin Cuvântul lui Cristos”. Puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu a fost dată tuturor acelora care au primit cuvântul şi care cred în numele Său.

Sfântul Paul spune că Biserica, şi fiecare om care i se adaugă, este curăţită prin baia apei unită cu Cuvântul. Aşa cum Euharistia este dubla masă a Cuvântului şi a pâinii, tot aşa Botezul este baie a Cuvântului şi a apei. Cuvântul lui Dumnezeu nu este numai hrană, ci şi spălare; smulge vălul de pe ochii noştri şi ne face să vedem lumina, ne face să credem. După Cuvântul lui Dumnezeu intră în scenă apa, scumpa noastră soră apa, despre care Sfântul Francisc din Assisi spunea că este blândă, umilă, scumpă şi curată. Aici, în Botez, ea apare mai degrabă ca o mamă decât ca o soră, pentru că în ea, ca într-un sân matern, credinciosul este născut la o viaţă nouă. Lângă vasul baptismal, preotul binecuvântează, şi oarecum prezintă apa, care va fi folosită la Botez. Fiind aleasă de Isus pentru Botez, Duhul Sfânt a făcut din apă, împreună cu pâinea şi vinul, o făptură scumpă creştinilor.

Apa ne aminteşte de marile evenimente din istoria mântuirii: Creaţia, potopul, trecerea Mării Roşii, apa Iordanului în care a fost botezat Isus, apa care a ţâşnit din coasta străpunsă a lui Cristos. Fiecare dintre aceste momente ne spune câte ceva despre semnificaţia Botezului. Chiar şi potopul, şi apa Mării Roşii, cu toate că sunt ape învolburate; apa reprezintă o judecată, o separare, îneacă ceea ce este necurat şi rău în om, şi salvează ceea ce este curat şi drept; îneacă păcatul pentru a-l salva pe păcătos. Aşa ceva s-a întâmplat la trecerea Mării Roşii: şi israeliţii şi carele de război ale lui Faraon au intrat în apă, dar numai Israel a ieşit teafăr pentru a înainta spre pământul făgăduit; duşmanii s-au înecat în mare. “Apa Botezului este şi ea o Mare Roşie, pentru că a fost înroşită de Sângele lui Cristos” (Sf. Augustin).

La un anumit punct al Botezului, intervine o schimbare bruscă de temperatură; este un moment dramatic. Deja chiar de la începutul Botezului, rugăciunea exorcizării a evocat o tristă realitate: cel ce se botează nu este ca o ceară moale capabilă să ia o formă oarecare, mai cu seamă atunci când este vorba despre un adult; el este sclavul păcatului, supus puterii întunericului, înşelăciunii lumii. A sosit clipa în care trebuie să alegem: ori cu Cristos, ori cu lumea; ori de partea luminii, ori de cea a întunericului; ori de partea trupului ori de partea sufletului; ori cu Dumnezeu, ori cu satana: Te lepezi de păcat, de înşelăciunile lumii, de satana? Mă lepăd! Crezi în Dumnezeu, în Isus Cristos, în Duhul Sfânt, în Biserică, în viaţa veşnică? Cred!

Pentru ca cineva să renască trebuie să aleagă, să se hotărască, pentru că însăşi renaşterea este o alegere, o hotărâre, spre deosebire de naşterea naturală, care este numai un element, un dar primit pasiv de la alţii. În acele simple cuvinte s-a conturat o schimbare; cel puţin aşa se credea în primele veacuri ale Bisericii: catecumenul se întorcea cu faţa de la Apus spre Răsărit, spre a arăta că se lepăda de întuneric şi de cel rău, spre a se avânta spre lumină, spre Cristos: “Fugind de întuneric, aleargă spre lumină, cu faţa spre răsărit caută soarele, eliberat fiind din mâinile tiranului îşi adoră regele” (Cabasilas). Atunci când vom lua parte la vreun botez, în această fază să ne închipuim această alergare a sufletului spre lumină, cu mâinile întinse spre a-l îmbrăţişa pe Cristos, aşa cum a procedat Magdalena în dimineaţa învierii Domnului.

Astfel se ajunge la momentul Botezului adevărat şi propriu. Celebrantul îi îndeamnă pe părinţi să se apropie cu copilul în braţe, însoţit de naşi, îi cufundă de trei ori capul în apă (botezul prin cufundare) sau varsă apă pe capul celui botezat pronunţând cuvintele: “Eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Pentru a înţelege întreaga semnificaţie a acestui gest, trebuie să ne gândim cum a fost acesta la început: catecumenul se dezbrăca de hainele sale, se cobora în apa unui râu sau într-un lac, până la gât, unde era cufundat de trei ori. Întreita cufundare şi recufundare simboliza moartea de trei zile şi Învierea lui Cristos. Sfântul Pavel face aluzie la acest ritual atunci când explică Botezul cu aceste cuvinte: “Nu ştiţi că toţi câţi în Cristos Isus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Cristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii”.

Cufundarea în apă simbolizează şi actualizează îngroparea lui Isus în pământ şi moartea omului vechi, în vreme ce recufundarea simbolizează şi actualizează Învierea lui Cristos şi naşterea omului nou. “În aceeaşi clipă, aţi murit şi v-aţi născut, şi aceeaşi apă a devenit pentru voi mormânt şi mamă” (Ciril din Ierusalim). Toate acestea se desfăşoară sub privirile Tatălui, ale Fiului şi ale Duhului Sfânt, invocaţi prin formula baptismală, astfel că în vreme ce gesturile invocă misterul întrupării şi al învierii lui Cristos, cuvintele invocă Sfânta Treime. În felul acesta se vestesc două mistere principale ale credinţei şi unitatea planului divin al mântuirii, care pleacă de la Tatăl şi se reîntoarce la Tatăl.

Ultimele gesturi ale ceremonialului Botezului vestesc prelungirea acestuia în viaţă. Acestea sunt ungerea cu Sf. Mir, haina albă, lumânarea aprinsă, deschiderea urechilor şi a buzelor. Haina albă este simbolul nevinovăţiei şi al demnităţii recâştigate, ce trebuie păstrată şi demonstrată în conduita vieţii; lumânarea aprinsă este mărturia pe care creştinul trebuie să o dea: “Aşa să strălucească lumina voastră în faţa oamenilor…” Ultimul lucru ce trebuie să fie preţios în Botez este numele. În ziua aceea numele a fost rostit pentru prima dată în public; în faţa îngerilor şi a oamenilor am primit un nume. Câtă semnificaţie în toate acestea! Adevăratul nostru “eu”, omul cel nou, acela pe care Dumnezeu l-a cunoscut şi l-a iubit din veşnicie, s-a născut în această zi, şi nu în alta; el a primit un nume.

E drept ca acest nume să fie proclamat în faţa lui Dumnezeu. A exista, a trăi în adevăratul înţeles al cuvântului, pentru noi oamenii, înseamnă a fi cunoscuţi de Dumnezeu, a fi chemaţi pe nume de către El, care ne-a ales întru Isus Cristos, mai înainte de întemeierea lumii, pentru a fi fiii săi: “Acum aşa zice Domnul, Ziditorul tău, Iacove, şi Creatorul tău, Israele: “Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume, al Meu eşti”. Adevăratul Tată din ceruri este Acela care prin gura Bisericii ne-a pus adevăratul nume. Maria Magdalena a tresărit de bucurie, auzindu-se chemată pe nume de către Isus în ziua Învierii, tot aşa şi noi vom tresălta de bucurie în ziua când îl vom auzi pe Dumnezeu chemându-ne pe nume! Chiar şi numele nostru este un mister; este o amintire a Botezului nostru.

Am spus că ultimele cuvinte din ritualul Botezului vestesc prelungirea acestuia în viaţă. Tocmai acum a sosit momentul pentru a face marele salt de la sacrament la viaţă, de la acea zi la ziua de astăzi. Botezul nu este un act desăvârşit, iar mai apoi închis în el însuşi. El este inaugurarea unei stări, sau mai bine spus a unui proces, care trebuie continuat în întreaga viaţă, până la acel act final, pe care Isus îl numea “Botezul său” (nu botezul apei ci al pământului), care va fi moartea. Atunci făptura nouă concepută în Botez va apărea în cele din urmă la lumină, şi se va arăta lumii exact ceea ce suntem în clipa de faţă, adică fii ai lui Dumnezeu. Într-un anume sens, în ziua Botezului noi nu am primit darul de a fi fiii lui Dumnezeu, ci puterea de a deveni ca atare. “Celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1,12).

Aşadar, puterea şi nu un dar, care cu trecerea timpului s-ar putea deteriora sau pierde, ci mai degrabă o cooperare, o coresponsabilitate în mântuire; de a deveni, adică o putere care implică dezvoltarea, maturizarea, angajarea personală. Trebuie să trecem de la o viziune statică asupra Botezului şi a vieţii creştineşti la o viziune dinamică; trebuie să devenim (de fapt) ceea ce suntem deja (de drept). De aici şi necesitatea de a activa; nu ne putem automulţumi să rămânem în starea copilăriei, a unor rahitici spirituali. Câte preocupări în jurul unui copil care nu se dezvoltă normal! Câte cheltuieli, câţi medici nu sunt consultaţi! Însă acei părinţi care întreprind toate acestea prea adesea nu-şi dau seama că pe plan spiritual cazul lor este mult mai grav decât cel al copilului rahitic!

Fii ai lui Dumnezeu, maturi şi formaţi – spune Ioan – devenim, numai primindu-l pe Isus, crezând în numele Lui, prin credinţă. Iată aşadar cuvântul cheie pentru trăirea Botezului propriu: dezvoltarea vieţii de credinţă nu numai la nivelul intelectual (învăţând cât mai bine ceea ce trebuie crezut) ci mai ales la nivelul practic (trăind din plin cele învăţate). A face din credinţă propriul element vital, criteriul de bază, motivul hotărârilor, pentru că numai aşa se poate ajunge la lumină, la asemănarea cu Isus, devenind “fii întru Fiul”.

Am revizuit Botezul nostru; am deschis pachetul cu darul primit, şi cunoaştem darurile făcute de Dumnezeu. Botezul conduce la Euharistie; apropiindu-ne de Sfânta Masă, noi suntem acum asemenea evreilor ieşiţi din apele Mării Roşii, care se grăbeau să primească mana, adică “pâinea cerească, care conţine toată dulceaţa şi toată bunătatea”.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin

După ce a fost botezat, primele cuvinte pe care le-a rostit Cristos au fost: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”. De ce? Deoarece după ce am fost botezaţi, suntem în continuare ispitiţi şi singurul mod de a pune capăt ispitei este acela de a ne pocăi. Ce înseamnă însă mai exact aceste cuvinte? Ce este pocăinţa? Ce este Împărăţia Cerurilor?

Pentru a înţelege semnificaţia cuvântului pocăinţă, trebuie să înţelegem întâi natura opusului pocăinţei, motivaţia pentru pocăinţă – păcatul. Păcatul vine la noi în trei etape. Mai întâi, avem un gând, o ispită de a face răul. În al doilea rând, întreţinem acest gând şi ne imaginăm atracţiile lui până când devine irezistibil. În al treilea rând, acţionăm potrivit acelui gând pe care l-am întreţinut. Acestea sunt cele trei stadii ale păcatului.

Pocăinţa are de asemenea trei stadii. În primul rând, ne mustră conştiinţa, ne vine gândul că ceea ce am făcut este rău. În al doilea rând, întreţinem acest gând şi îl dezvoltăm până când acţiunea devine irezistibilă. În al treilea rând, acţionăm. Acestea sunt cele trei stadii ale pocăinţei. Aşadar pocăinţa nu este doar o idee, un gând, este mai presus de toate o acţiune. Pocăinţa este o schimbare a gândirii care duce la o schimbare practică şi vizibilă în viaţa noastră.

Da, este adevărat, adesea se pare că venim la spovadă cu aceleaşi păcate ca înainte. Da, este adevărat, adesea se pare că nu facem nici un progres, că deşi am greşit din nou, nu vărsăm nici o lacrimă, nu avem o căinţă profundă care să ne facă să ne schimbăm viaţa. Cu toate acestea, nu înseamnă că trebuie să ne pierdem speranţa, să cădem în disperare. Aceasta ar însemna să cădem într-o altă ispită a diavolului: a crede că suntem incapabili să ne pocăim şi că toate eforturile noastre sunt zadarnice. Faptul simplu de a veni la spovadă mărturisind că suntem slabi, că am greşit din nou, că pocăinţa noastră nu este destul de profundă, este în sine un act de căinţă. Mai mult, prin pocăinţă continuă şi prin hotărârea de a ne pocăi, în final vom ajunge la o căinţă profundă şi la lacrimi.

Dacă aceasta este pocăinţa, ce este atunci Împărăţia Cerurilor? În primul rând, Împărăţia Cerurilor a fost Cristos Însuşi care le-a spus aceste cuvinte oamenilor din acele timpuri, în faţa cărora a stat. Împărăţia Cerurilor se apropiase cu adevărat, pentru că El stătea înaintea lor. În al doilea rând, Împărăţia Cerurilor este aproape şi într-un alt sens şi stă înaintea noastră aici şi acum. Împărăţia Cerurilor este aici şi acum, dar acceptarea lui Cristos şi a Sfinţeniei, Milostivirii şi Harului Său depinde de disponibilitatea noastră. Chiar în acest moment fiecare dintre noi poate de fapt să îl întâlnească pe Dumnezeu şi să intre în bucuria Lui eternă, dar doar dacă dorim să facem acest lucru prin pocăinţă profundă. Bucuria Împărăţiei Cerurilor, pur şi simplu starea de satisfacţie alături de Dumnezeu, bunăstarea noastră sunt deschise pentru toţi cei care doresc să îl accepte pe Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu.

Da, este adevărat că bunăstarea noastră depinde într-o anumită măsură de faptul de a avea sau nu un loc de muncă, un acoperiş deasupra capului, suficienţi bani pentru traiul nostru. Dar nici unul dintre aceste lucruri nu este absolut esenţial, deoarece există oameni care au toate acestea dar sunt nefericiţi, nu au Împărăţia Cerurilor. Şi mai există oameni care nu au nimic din toate acestea şi totuşi sunt fericiţi, ei au Împărăţia Cerurilor.

Mă gândesc la starurile din cinematografie care se căsătoresc şi apoi divorţează, se recăsătoresc şi apoi iarăşi divorţează, şi fac aceasta de şase sau şapte ori, şi de fiecare dată dau vina pe ceilalţi pentru divorţ. De fapt starurile poartă problema în ei înşişi, în egoismul lor şi în împietrirea inimii lor. Mă gândesc la cineva care trece dintr-o ţară în alta şi de la o slujbă la alta, dând vina pe ceilalţi pentru fiecare nouă plecare. De fapt problema o duce în geamantan, problema constă în instabilitatea persoanei, în incapacitatea ei de a se înţelege cu ceilalţi, şi nu în circumstanţele exterioare.

Mă gândesc şi la o veche poveste din folclor despre fericire, care spune că era odată un rege foarte trist. Sfătuitorii lui i-au spus că ar trebui să îşi trimită slujitorii să găsească pe cineva pe deplin fericit, să îi ia cămaşa şi să o poarte el însuşi. Atunci regele ar fi pe deplin fericit. Astfel acesta şi-a trimis slujitorii şi au căutat de-a lungul şi de-a latul împărăţiei. În final, unul dintre slujitorii regali a găsit un om pe deplin fericit. S-a întors la rege cu vestea cea bună. Regele a întrebat nerăbdător: “Dar unde este atunci cămaşa omului?” “Din păcate”, a răspuns slujitorul, “acest om pe deplin fericit era atât de sărac încât nu avea nici o cămaşă”.

Cu alte cuvinte, prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu depinde în final nu de circumstanţele exterioare ci de noi înşine, de dispoziţiile noastre interioare, de capacitatea noastră de a ne pocăi. Într-adevăr, Împărăţia Cerurilor este aproape doar dacă ne pocăim. Fie ca Dumnezeu să ne dea dorinţa pentru această pocăinţă.

(Orthodox Sermons)

Diverşi alţi autori Ritul bizantin

Nu m-am uitat de mult pe un program TV, dar îmi amintesc că în anii trecuţi, în zilele de după Revelion, la mai multe ore din zi era trecută rubrica “Dacă doriţi să revedeţi”, în cadrul căreia se difuzau o parte din programele mai reuşite din noapte. Şi era cumva bine pentru că aveai posibilitatea ca, dacă nu ai văzut, să vezi, iar dacă ai văzut, să aprofundezi. Ceva în genul “Dacă doriţi să revedeţi” ni se propune prin sărbătoarea şi evanghelia de azi: scena Crăciunului e adusă din nou în faţa ochilor noştri, dar invitaţia e să o privim dintr-o altă perspectivă. Cu atât mai mult cu cât, la începuturile Bisericii, Crăciunul era sărbătorit astăzi, pe 6 ianuarie. Dar întrucât în lumea romană, în ziua de 25 decembrie era o mare sărbătoare păgână închinată soarelui, creştinii au înlocuit această sărbătoare cu ziua de naştere a Soarelui Isus Cristos. Iar sărbătoarea de azi a rămas să celebreze vizita pe care cei trei magi au făcut-o pruncului Isus.

Vă propun ca, plecând de la acest episod al vizitei magilor, să revedem Crăciunul, subliniind câteva aspecte care ne privesc pe noi, creştinii, sau pe ceilalţi, care nu sunt creştini.

Evanghelistul Matei relatează cum trei magi – adică în limbaj modern: astrologi, cercetători ai cerului – vin la Betleem să adore un rege nou născut. Motivaţia lor e una cât se poate de simplă. Studiind cerul, au observat apariţia unei stele neobişnuite. Şi conform mentalităţii de atunci că fiecărui fenomen care se întâmplă pe cer îi corespunde un eveniment important de pe pământ, au ajuns la concluzia că undeva, pe pământ s-a născut un rege mare şi neobişnuit. Urmăresc steaua şi ajung astfel la Isus. Nu putem şti cu exactitate dacă această vizită a reprezentat cu adevărat un eveniment istoric, adică dacă s-a întâmplat întocmai. Cer este că magii devin un simbol pentru orice credincios: a fi credincios e sinonim cu a fi căutător al lui Dumnezeu. Mă explic.

Faptul că El a ales să se nască pentru această lume într-un grajd dintr-o localitate banală a acestui pământ înseamnă într-adevăr că a vrut să se umilească şi să îmbrăţişeze condiţia cea mai de jos posibilă, dar mai înseamnă ceva. Dacă vrei să-l găseşti şi să-l vezi pe Dumnezeu, trebuie să-l cauţi. El nu a venit în lume într-un mod în care cameramanii şi reporterii să poată face un reportaj despre el, să-l filmeze şi să-l arate lumii: fiţi atenţi, s-a născut Dumnezeu, aşa arată el, dacă vreţi să-l vedeţi mergeţi în cutare loc! El apare într-un colţ al lumii şi vrea să fie căutat. Aşa a fost atunci, aşa este şi acum. Noi toţi suntem căutători de Dumnezeu. Numai că spre deosebire de magi, noi n-o să-l găsim niciodată pe pământ în forma în care l-au găsit ei. Ei l-au văzut pentru că Dumnezeu era efectiv întrupat în acel copil. Noi îl putem găsi doar în formă spirituală şi sacramentală. Şi de aici neliniştea noastră. Îl căutăm mereu dar nu-l găsim niciodată cu adevărat şi cu certitudine. Pentru că aşa e stilul lui Dumnezeu: când ţi se pare că l-ai găsit, se “ascunde”, iar tu eşti nevoit să cauţi mai departe. Iar viaţa de credinţă pare adesea a fi un joc “de-a v-aţi ascunselea” cu Dumnezeu, descris cum nu se poate mai bine de Arghezi într-unul din Psalmii săi: “Ca-n oglindirea unui drum de apă / Pari când a fi, pari când că nu mai eşti”. Şi, de aceea, noi creştinii suntem căutători de Dumnezeu, dar nu găsitori de Dumnezeu. Se poate lăuda cineva dintre dumneavoastră că l-a găsit definitiv şi cu certitudine pe Dumnezeu, că ne poate face un reportaj despre el sau că ni-l poate oferi pe tavă? Îl rog să vină în locul meu şi să ni-l arate şi nouă pentru că eu îl mai caut încă. Nu-mi cereţi să vi-l arăt sau să vi-l ofer pe tavă pentru că nu pot să o fac. Dacă aş putea-o face, comunitatea noastră ar deveni loc de pelerinaj. Dar sunt şi eu la fel ca dumneavoastră: înţeleg câte ceva, mă îndoiesc, întreb, mă enervez, o iau de la capăt şi, mai mult decât orice, mă rog să nu mă descurajez.

Asta suntem noi: oameni care, urmărind steaua, căutăm Destinatarul. Ştim că el există şi că lumea e plină de stele care ne spun că Dumnezeu e aici. O asemenea stea e universul însuşi, care ne spune că Dumnezeu e aici, căci e imposibil ca toată armonia, frumuseţea şi ordinea acestei lumi imense să fie rodul întâmplării. O asemenea stea o omul, care ne spune că Dumnezeu e aici, căci e imposibil ca această fiinţă atât de complexă şi minunată să fie rodul hazardului. O asemenea stea sunt sfinţii, care ne spun că Dumnezeu e aici, căci e imposibil ca toată viaţa şi mărturia lor să fie doar autosugestie. Universul e plin de stele care îţi spun: “Dumnezeu e aici!” Dar ele nu ţi-l arată încă şi, de aceea, trebuie să cauţi.

Şi un al doilea aspect al sărbătorii de astăzi. Căutători nu suntem doar noi, creştinii. Şi ceilalţi îl caută pe Dumnezeu. Orice om îl caută pe Dumnezeu. Sărbătoarea de azi se numeşte Epifania Domnului, adică descoperirea, arătarea Domnului în faţa neamurilor, a celor care nu-l cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu. Trei magi care nu erau evrei şi care nu auziseră niciodată de Iahve, îl recunosc şi-l adoră. Dumnezeu nu a venit în lume numai pentru noi, creştinii, şi nici nu ne-a mântuit numai pe noi, creştinii. Ceea ce înseamnă că în împărăţia sa nu intrăm doar noi. Biserica a fost acuzată că în trecut şi-a asumat monopolul mântuirii, adică faptul că a afirmat că “în afara ei nu există mântuire”. Că se mântuieşte numai cine primeşte botezul şi că nici măcar copiii care mor înainte de a fi botezaţi nu intră în cer. E adevărat că, în decursul istoriei, au fost şi unii oameni în Biserică care au gândit astfel. Dar au greşit. Nu ne putem imagina că Dumnezeu e atât de crud încât să creeze miliarde de oameni şi din aceştia, pe majoritatea să-i osândească. Magii sunt un semn că Dumnezeu e Dumnezeu pentru toţi oamenii, indiferent de religia lor. Ce spune azi Biserica despre mântuirea necreştinilor?

Spune deschis, în primul rând, că există mântuire şi în afara graniţelor Bisericii şi că se pot mântui chiar şi musulmanii, hinduiştii ori cei care se mai închină încă la stele. Mântuirea nu e un privilegiu al nostru, al creştinilor, ci un dar făcut de Dumnezeu oamenilor. Ne mai spune apoi că toţi cei care se mântuiesc, se mântuiesc numai prin Isus Cristos, căci el singur e Calea. Conform credinţei noastre, dacă un musulman se mântuieşte, se mântuieşte nu prin Allah ori Mohamed, ci prin Isus Cristos, chiar dacă el nu ştie, nu-l cunoaşte şi nu crede în el. Aceasta pentru că există un singur Dumnezeu şi un singur Mântuitor. Însă chiar dacă marea majoritatea a oamenilor cred într-un alt Dumnezeu şi nu cunosc adevărul, nu înseamnă că nu pot mântui căci ar fi absurd ca mântuirea să depindă de norocul locului în care te-ai născut.

Cum se mântuiesc însă ceilalţi? Noi ştim cum ne putem mântui: crezând în Isus Cristos, împlinind Evanghelia sa şi folosind mijloacele pe care le avem la dispoziţie, adică rugăciunea şi sacramentele. Dar ceilalţi, care nu cred în el, care nu au poruncile, care nu au sacramente? Din câte am reuşit să înţelegem până acum, răspunsul este unul simplu: nu ştim. Biserica ne învaţă că necreştinii se mântuiesc pe nişte căi necunoscute nouă, dar cunoscute de Dumnezeu. Nu avem noi de unde să ştim cum îi acordă Dumnezeu mântuirea unui musulman. Vă pot spune doar că cea mai îndrăzneaţă afirmaţie de până acum a documentelor Bisericii despre mântuirea necreştinilor e următoarea: necreştinii se mântuiesc ţinând ceea ce e bun în religiile lor. Orice religie are şi elemente pozitive pe care, dacă un adept al ei le ţine, poate dobândi mântuirea, chiar dacă nu-l cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu.

Epifania Domnului e, aşadar, sărbătoarea universalităţii mântuirii: Dumnezeu e Dumnezeu pentru toţi oamenii, chiar dacă majoritatea nu o ştiu, iar acum, în cer, toate neamurile pământului îl adoră pe El, singurul Dumnezeu adevărat. Dar Epifania e şi sărbătoarea noastră, a tuturor căutătorilor de Dumnezeu. Îndemnul sărbătorii de astăzi pentru fiecare dintre noi e următorul: decât să vă plângeţi că e greu, că nu înţelegeţi, că nu-l vedeţi pe Dumnezeu, mai bine căutaţi-l mai departe căci numai cine caută găseşte.

pr. Mihai Blaj Ritul latin