Predici

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 60,1-6)

Profeţia pe care o avem în acest text – un cânt poetic măreţ – este o viziune universalistică şi unitară a popoarelor care se îndreaptă spre Ierusalim (cf. Ier 12,15-16; 16,19-21; Mi 4,1-3; Sof 3,9-10; Zah 8,20-23). Profetul vede o caravană care înaintează spre Cetatea Sfântă în două grupuri diferite: unul format din fiii şi fiicele lui Israel care se întorc din exil (v. 4) şi celălalt format din popoarele străine, atrase de lumina şi slava lui Dumnezeu care dă lumină Muntelui Sion. Isaia se adresează poporului care ascultă: “Ridică-te, îmbracă-te cu lumină … ridică ochii şi priveşte împrejur” (v.1.4). S-a terminat de acum timpul oboselii şi al plânsului şi a început timpul bucuriei şi al speranţei. Omenirea trebuie să iasă din individualism şi din descurajare pentru ca să intre în certitudinea unei vieţi noi, viaţă care se obţine renunţând la întuneric pentru a se îndrepta spre Cetatea plină de lumină, pentru că Dumnezeu o umple de această lumină: “peste tine străluceşte Domnul; slava sa apare deasupra ta. Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta” (v. 2-3; Ap 21,9-27).

Planul lui Dumnezeu cuprinde toate naţiunile: toate popoarele sunt chemate să fie învăluite de lumina Ierusalimului ceresc şi de transparenţa prezenţei lui Dumnezeu care locuieşte în mijlocul poporului său. Dumnezeu însuşi va fi farul care călăuzeşte şi atrage popoare, neamuri şi regi către Domnul lor. Iar în Ierusalim va avea loc marea manifestare (epifanie), iar cu această ocazie vor fi descoperite lucrurile ascunse. În naşterea lui Isus evengheliştii vor vedea manifestarea lui Dumnezeu şi împlinirea profeţiei.

Lectura a II-a (Ef 3,2-3.5-6)

Paul recunoaşte că misiunea care i-a fost încredinţată este aceea de a duce evanghelia la toate popoarele; în acelaşi timp, explică faptul că planul lui Dumnezeu – care priveşte toată omenirea chemată să se îndrepte către lumina unicului Dumnezeu Tată – a ajuns la împlinire. Iar acest secret al misterului lui Dumnezeu este chemarea la unirea dintre popare, dintre toate popoarele: “păgânii sunt chemaţi, în Isus Cristos, să participe la aceeaşi moştenire, să formeze acelaşi trup” (v. 6). Iar Apostolul se simte investit – întrucât este colaborator al acestei misiuni a lui Isus – să lucreze pentru răspândirea evangheliei.

Adevăratul semn şi mijloc al aceste viziuni universale de mântuire voite de Dumnezeu este Biserica. Ea are ca şi misiune unirea popoarelor, fie (a)ducându-i pe toţi la credinţa în Isus prin vestirea evangheliei, fie încercând să creeze legături de comuniune şi fraternitate, în ciuda aparenţelor şi a multor diferenţe. În faţa unei lumi încă împărţite, dar în acelaşi timp dornice de (com)uniune, trebuie vestit cu bucurie şi cu credinţă că Dumnezeu e iubire, comuniune: Tată, Fiu şi Duh Sfânt, unitate în diferenţă: acest Dumnezeu îi cheamă pe toţi să participe la comuniunea (iubirea) trinitară.

Într-adevăr, prin comuniunea cu Isus, capul Bisericii, este posibilă adevărata comuniune cu/între toţi oamenii. Această unire şi pace universală – pe care omul a căutat-o dintotdeauna – odată cu naşterea Fiului lui Dumnezeu este la îndemâna tuturor. El este cel care a realizat misterul lui Dumnezeu, acela de a readuce la unire toate popoarele. Fiindcă la aceasta suntem chemaţi: a trăi în pace ca adevăraţi fraţi şi a fi uniţi ca adevăraţi fii ai aceluiaşi Tată.

Evanghelia (Mt 2,1-12)

Epifania este manifestarea publică a mântuirii aduse de Isus, regele universului. Matei clarifică naraţiunea biblică prin câteva elemente istorice şi mai ales veterotestamentare (cf. Is 60,1-6; Num 23-24; 1Re 10,1-13; Mi 5,1) şi ne vorbeşte de o manifestare extraordinară care îi conduce pe Magi, dându-le posibilitatea să-l descopere pe Regele Iudeilor ca şi rege universal.

Cât îi priveşte pe magi, abia în secolul a V-lea a fost stabilit numărul lor, pe baza darurilor pe care le oferă, iar în secolul al VIII-lea le-au fost date şi numele de Melchior, Gaşpar şi Baltazar. Însă pentru Matei, magii sunt persoane ilustre – păgâni – care exaltă demnitatea lui Isus, protagonistul evangheliei: îl caută (“Unde este regele iudeilor nou-născut?”: v. 2); îl recunosc ca şi Mesia (“îl adoră“: v. 11) şi-i preţuiesc simplitatea şi sărăcia (“îşi deschid comorile oferindu-i aur (regalitatea), tămâie (dumnezeirea) şi smirnă (umanitatea)”: v. 11bc), în timp ce Irod şi Ierusalimul se tulbură când aud vestea naşterii Mesiei (v. 3) şi caută să-l omoare.

Pruncul născut la Betleem este purtătorul veştii celei bune. El ia însă chipul unui exilat, întrucât este constrâns să fugă în Egipt: este Mesia cel căutat şi refuzat, deoarece steagul său va fi crucea. Isus este semnul de contradicţie: este alungat, marginalizat de către poporul său; este căutat cu speranţă de către străini. Betleemul devine astfel noul Sion, oraşul universal al popoarelor (v. 5.6.8), iar Ierusalimul va fi îndepărtat. Noul popor al lui Dumnezeu – moştenitor al promisiunilor – este continuarea celui vechi, doar că va fi format din toate popoarele care vor căuta şi vor recunoaşte “steaua dimineţii” (2Pt 1,19) în profunzimea inimii lor.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin

Biserica Răsăriteană celebrează Botezul Domnului în ziua de 6 ianuarie a fiecărui an. Este o sărbătoare importantă în bisericile noastre, deoarece prin Botezul Său, Isus a devenit pentru noi un model de dedicare a vieţii şi a slujirii slăvirii lui Dumnezeu şi binelui omenirii. Primul verset al Evangheliei de astăzi ne spune: “În acest timp a venit Isus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el”. Importanţa botezului poate fi văzută din faptul că Isus a făcut călătoria de-a lungul ţării, din nord până în sud, din Galileea până în Iudeea, la locul unde mulţi oameni, mii chiar, au venit să fie botezaţi de Ioan. Oamenii acolo nu doar erau botezaţi, ci – lucru foarte important – îşi şi mărturiseau păcatele. Mesajul dur al lui Ioan a ajuns la conştiinţele oamenilor, provocându-i să îşi mărturisească păcatele şi să caute iertare de la Dumnezeu.

Isus Domnul nostru nu a avut însă păcate de mărturisit: şi atunci de ce a considerat că botezul este atât de important încât să facă un drum atât de lung? Nici măcar Ioan Botezătorul nu a putut înţelege gestul; a rămas uimit şi era reluctant în faţa cererii lui Isus. “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” adică “Sunt nedemn de o astfel de onoare, deoarece tu eşti mai drept şi superior mie. Nu sunt demn să îţi dezleg încălţămintea pentru că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatele lumii.” Dar cuvintele lui Isus către Ioan ne oferă motivul ideal pentru ca să fie botezat, “că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea”. Misiunea lui Isus în această lume a fost să ne răscumpere de sub lege pentru ca să putem fi adoptaţi ca fii ai lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Isus, pentru a-şi împlini scopul, a găsit necesar să se supună reglementărilor Bisericii, una dintre ele fiind primirea Botezului din mâna unui slujitor hirotonit, preot al Bisericii.

Mulţi oameni de astăzi au de obiectat la multe dintre lucrurile despre care Biserica ne învaţă că sunt necesare. Cunosc părinţi adulţi care trăiesc cu ideea greşită că nu este important ca fiii lor să fie botezaţi când sunt copii. Alţii cred că o persoană trebuie să aibă un anumit număr de ani înainte să fie botezată. Dar aceste obiecţii sunt nefundamentate, din mai multe motive. În primul rând pentru că Isus a desfiinţat această obiecţie. Mamele îşi aduceau copiii la Isus, dar discipolii obiectau în baza aceloraşi idei ca mulţi dintre semenii noştri de astăzi – cică cei mici nu înţeleg lucrurile ce ţin de religie. Domnul însă le-a replicat cu delicateţe, spunându-le apostolilor ceva foarte important: “lăsaţi copii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia” (Luca 18,16). A mers chiar mai departe pentru a sublinia cât de important este fiecare copil în ochii lui Cristos şi ai Bisericii Sale. A luat un copil, l-a pus în centru şi adresându-se tot discipolilor le-a spus: “de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18,3).

Nimeni în nici un domeniu nu poate să progreseze fără să înveţe să asculte, să se supună ordinelor altora. Isus a considerat că trebuie să se supună unor oameni pentru a-şi putea îndeplini misiunea, pentru ca să “împlinească toată dreptatea”. Vorbind despre umilinţa şi ascultarea practicate de Isus, Sfântul Pavel spunea: “S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2,8). Citiţi vieţile acelor bărbaţi şi femei care s-au remarcat în spaţiul religios precum şi în alte spaţii şi veţi descoperi că sunt dintre aceia care au ştiu să asculte în loc să obiecteze, care au ştiut să se disciplineze, să accepte ordinele de la alţii până când au ajuns în poziţia de a da ei ordine.

Ascultarea este un rod al umilinţei, iar umilinţa este un semn de măreţie. Să privim la cei doi bărbaţi din Evanghelia de astăzi, care stau pe malul Iordanului cooperând pentru ca actul botezului să aibă loc. Ioan Botezătorul care nu se credea suficient de bun pentru a-l boteza pe Isus; şi Isus care nu a considerat că poate sări peste primirea botezului de la un simplu slujitor. Doi oameni umili, şi totuşi nu există alţi doi bărbaţi în istorie care să fi avut un efect mai mare asupra vieţilor oamenilor decât ei.

Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre profeţii Vechiului Testament şi un vestitor al Noului Testament. Activitatea lui a pregătit calea lui Cristos. A provocat o revitalizare a religiozităţii a mii de oameni din toate colţurile Palestinei, ascultându-le păcatele şi botezându-i. Dar Cristos? Nici o persoană nu a avut vreodată o influenţă atât de mare, spiritul, viaţa şi învăţăturile Lui fiind în continuare surse de inspiraţie pentru oameni din toate timpurile şi toate locurile. El a răscumpărat şi încă răscumpără oameni, dar nu prin puterea sabiei – vă amintiţi că a spus: “toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26,52) – ci prin gesturi şi cuvinte care au pătruns în inimile oamenilor.

Este un obicei ca oamenii la început de an să îşi ia angajamente. Ideea este foarte bună şi recomandată, deoarece fiecare dintre noi doreşte să crească, să fie mai bun în anul care tocmai a început. Dar nici un angajament nu poate fi mai mare decât acela de a ţine seama de vocea Bisericii, de a asculta de poruncile ei, de a o sprijini în activităţi, de a-i da ce ai mai bun. Există cincizeci şi două de duminici în an şi unul dintre cele mai bune angajamente pe care le ştiu este acela de a face tot ce putem pentru a veni în Casa Domnului în fiecare duminică şi de a primi frecvent Sfânta Împărtăşanie. Pentru cine nu are obiceiul rugăciunii, un angajament potrivit ar fi să se roage dimineaţa şi seara, cerând călăuzire de sus. Tatăl Ceresc a dat mărturie despre Isus la Botez: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Să fim siguri că dacă urmăm exemplului lui Cristos, ascultând de voia Tatălui, şi noi vom fi consideraţi fii şi fiice preaiubite ale lui Dumnezeu.

pr. Michael Bar

Diverşi alţi autori Ritul bizantin

Când s-au împlinit opt zile, copilul a fost circumcis şi i s-a pus numele Isus.(Lc 2,21). Astăzi este a opta zi după Crăciun, zi în care sărbătorim tăierea împrejur a lui Isus şi fixarea legitimă a numelui său. În această zi Biserica ne invită să o sărbătorim pe Sfânta Fecioară Maria pentru darul maternităţii divine pe care l-a primit. Aceasta recunoaştere a maternităţii Sfintei Fecioare este strâns legată de ritualul circumciziunii lui Isus, întrucât prin acest ritual Isus a fost primit în mod oficial în poporul israelit. Primirea oficială a copilului întâi-născut în sânul poporului reprezintă totodată şi recunoaşterea oficială a maternităţii mamei sale. Alegerea acestei zile pentru a sărbători maternitatea Sfintei Fecioare este, prin urmare, bine raportată la legea mozaică.

A recunoaşte maternitatea sfintei Fecioare este un act de credinţă, întrucât maternitatea sa este strâns legată de fecioria sa perfectă. Acest adevăr a existat dintotdeauna în tezaurul credinţei creştine, deşi a fost proclamat în mod solemn şi definitiv abia la Conciliul din Efes, în anul 431. Atunci când episcopul Nestorie a afirmat că Sfânta Fecioară Maria nu l-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, ci a născut un simplu om, poporul creştin, episcopii şi papa au reacţionat imediat împotriva acestei erezii şi astfel maternitatea divină a Mariei a fost afirmată în mod solemn. Textul conciliar este următorul: Nu a fost născut de către Sfânta Fecioară mai întâi un om oarecare peste care apoi ar fi coborât Cuvântul lui Dumnezeu: dar Cuvântul s-a născut după carne, acceptând naşterea propriei cărni… De aceea Sfinţii Părinţi nu se îndoiesc să o numească Mama lui Dumnezeu pe Sfânta Fecioară, nu pentru că natura Cuvântului sau divinitatea sa ar fi avut origine din Sfânta Fecioară, dar întrucât se naşte din ea sfântul trup dotat cu inimă raţională, cu care Cuvântul s-a unit în mod substanţial; de aceea se spune că Cuvântul s-a născut după carne.” (sesiunea I, 22.06.431).

Este adevărat că Fecioara Maria nu i-a dat, şi nici nu-i putea da Fiului lui Dumnezeu natura divină, ci numai pe cea umană, dar aşa cum Isus Cristos este o singură persoană, şi aceasta este divină, tot astfel, trebuie să spunem că Fecioara Maria este mama lui Dumnezeu, pentru că l-a născut pe Fiul lui Dumnezeu în natura umană, aşa cum Tatăl l-a născut din veşnicie în natura divină.” Acesta este adevărul pe care îl învaţă Sfânta Biserică despre maternitatea Sfintei Fecioare Maria, adevăr pe care noi trebuie să-l primim cu credinţă şi să-l mărturisim.

Maternitatea Mariei este în primul rând o maternitate biologică reală. Mărturiile pe care le oferă Sfânta Scriptură sunt suficient de clare în această privinţă. Să ne amintim cuvintele pe care îngerul le adresează Mariei la Bunavestire. El nu îi spune Mariei că Isus se va naşte în ea, ca ceva exterior, străin trupului ei, dar îi spune că Isus se va naşte din ea. Aceasta înseamnă că într-adevăr Cristos a luat trup din trupul ei.

De asemenea, o mărturie ne sunt şi cuvintele pe care Elisabeta le-a adreasat Mariei atunci când aceasta a vizitat-o: De unde mie bucuria aceasta să vină la mine mama Domnului meu? (Lc 1,43) Prin aceste cuvinte Elisabeta recunoaşte şi afirmă maternitatea Mariei. Cuvintele Elisabetei sunt o adevărată revelaţie pentru că, după cum menţionează şi sfântul Luca în Evanghelia sa, Duhul Sfânt care o umple pe Elisabeta este acela care o inspiră să proclame acest adevăr despre maternitatea Mariei. Cuvintele Elisabetei sunt cuvinte ce au aceeaşi autoritate ca şi cuvintele pe care le rosteşte Petru la Cezareea lui Filip, atunci când îi spune lui Isus: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi să nu uităm că Cristos însuşi recunoaşte revelaţia ce se realizează prin cuvintele lui Petru, spunându-i că nu carnea şi sângele i-au făcut cunoscut acel adevăr pe care el îl proclamase, ci Tatăl său din ceruri.

O altă mărturie sunt şi cuvintele sfântului Paul în Scrisoare către galateni: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său născut din femeie. (Gal 4,4) Fiul lui Dumnezeu aşadar este tocmai cel pe care l-a născut Sfânta Fecioară Maria.

Maternitatea Sfintei Fecioare este nu numai biologică ci şi spirituală, căci înainte de a-l naşte trupeşte pe Cristos la Betleem, ea l-a născut în inima ei, prin credinţă, la Bunavestire. Şi dacă trupeşte Maria l-a purtat pe Cristos în sânul său doar nouă luni de zile, în inima sa ea l-a purtat toată viaţa sa. În repetate rânduri Scriptura menţionează că Maria păstra totul în inima sa (cf. Ev.).

Vă invit să ne amintim ce le răspunde Isus acelora care îl anunţaseră că mama lui îl aştepta afara atunci când el predica într-o casă: Mama mea şi fraţii mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc” (Lc 8,21) De asemenea relevant este răspunsul pe care el îl dă acelei femei ce proclamase fericit sânul care l-a purtat şi pieptul la care a supt. Acestei Isus îi răspunde: Mai fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează. (Lc 11,28) Aceste răspunsuri ale lui Isus, departe de a ignora maternitatea Sfintei Fecioare, afirmă profunzimea legăturii dintre el şi mama sa. Căci cine altcineva a ascultat şi a împlinit cu mai mare fidelitate Cuvântul lui Dumnezeu decât Maria? Aşadar aceste cuvinte ale lui Isus nu o lasă pe Maria în umbră ci, dimpotrivă, o confirmă ca fiind creatura cea mai apropiată de dânsul şi cea mai dragă lui.

În sărbătoarea pe care ne-o propune astăzi, Biserica ne invită în primul rând să admirăm bogăţia harurilor oferite Sfintei Fecioare şi să ne bucurăm de minunatul dar al maternităţii pe care Dumnezeu i l-a făcut. De altfel, toate celelalte daruri pe care Dumnezeu le-a făcut Mariei au fost oferite în vederea acestui mare dar al maternităţii sale divine. Sfântul Grignon Maria de Monfort, în Tratatul său despre adevăratul cult către Sfânta Fecioară Maria, exprimă bogăţia harurilor primite de Maria printr-o imagine foarte sugestivă. El spune că: aşa cum la începutul creaţiei Dumnezeu a adunat toate apele de sub cer şi a format marea, la fel a adunat la împlinirea timpurilor toate harurile sale şi le-a revărsat în fiinţa Mariei. Pe bună dreptate aşadar o numeşte îngerul pe Maria cea plină de har.

Biserica ne invită astăzi de asemenea să ne bucurăm pentru că Maria este şi mama noastră. Acest lucru nu numai că este evident datorită faptului că Cristos, fiul ei, s-a făcut fratele nostru, dar reiese şi din cuvintele-testament pe care Isus le-a adresat de pe cruce lui Ioan şi Mariei: Fiule, iată mama ta! Femeie, iată fiul tău! Datoria noastră de fii nu este numai aceea de a apela cu încredere la mijlocirea ei puternică, dar este şi aceea de a căuta să ne asemănăm tot mai mult cu dânsa.

Odată, un misionar, călătorind cu trenul, se ruga din cartea sa de rugăciuni. Păstra în acea carte a sa o iconiţă a Sfintei Fecioare. În timp ce se ruga iconiţa alunecă şi căzu fără ca el să-şi dea seama. Un copil care se afla în acelaşi compartiment, ridicând iconiţa, o privi şi apoi i-o înnapoie. Înainte de a i-o da însă, îl întrebă pe preot:

- Cine este această doamnă?

Preotul îi răspunse:

- Este mama mea.

Fără să îşi ascundă surprinderea copilul continuă:

- Dar nu prea semănaţi!

Misionarul îi răspunse atunci:

- Ai mare dreptate, deşi aş dori atât de mult să-i semăn mamei mele!

Sigur că acel copil vorbea despre asemănarea fizică, dar misionarul se gândea la asemănarea spirituală. Dorinţa sa era aceea de a fi asemenea Mariei. Aceeaşi dorinţă de a fi asemănători Mamei noastre trebuie să ne conducă şi pe noi în viaţă. Iar viaţa Mariei a însemnat un singur lucru: împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Acel fie mie după cuvântul tău pe care l-a rostit în casa de la Nazaret la Bunavestire ea a continuat să-l rostească în toată viaţa sa; chiar şi la picioarele crucii. Şi dacă Maria a apărut oamenilor în cursul istoriei în locuri precum Fatima sau Lourdes sau în alte locuri pentru a-i îndemna la pace, face acest lucru tot pentru ca voinţa lui Dumnezeu să fie împlinită de toţi oamenii. Maria este Regina păcii, pentru că ea a avut inima copleşită de darul păcii. Căci pacea adevărată nu este altceva decât rodul împlinirii voinţei lui Dumnezeu.

Iată că astăzi păşim în noul an. Nu întâmplător Biserica ne invită acum să o sărbătorim pe Sfânta Fecioară Maria. Ea ne îndeamnă să punem tot acest an sub ocrotirea Mariei, pentru că ea, care este plină de har, este totodată mijlocitoarea de neegalat a oricărui har. Toate binecuvântările pe care ni le dorim pentru noul an le vom primi mai uşor şi mai generos de la Dumnezeu dacă vom şti să apelăm la ajutorul Mamei noastre cereşti. Maria însă ne invită ca în acest an să căutăm mai mult a împlini voinţa lui Dumnezeu.

Este firesc ca dorinţele şi urările noastre pentru acest nou an să fie atât pentru viaţa materială cât şi pentru cea spirituală. Nu uitaţi însă în acest nou an care să trebuie să fie grija dintâi a vieţii dumneavoastră. Păstraţi mereu viu în minte şi în inimă îndemnul lui Cristos: Nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? Sau ce vom bea? sau Cu ce ne vom îmbrăca? (…) Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga. (Mt 6,31.33)

pr. Paul Butnaru Ritul latin

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Num 6,22-27)

În prima zi a anului civil, Biserica o sărbătoreşte pe Maria, Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos); totuşi lecturile biblice ale aceastei sărbători în loc să se concentreze asupra Mariei, îl pun în evidenţă pe fiul ei şi numele lui, ceea ce nu face altceva decât să sublinieze mai bine dependenţa ei de Cristos – şi astfel rolul ei în Biserică: ea este Mama lui Isus alături de Isus şi datorită Lui.

Textul din cartea Numerilor reia vechea binecuvântare e care preoţii o împărţeau poporului seara, la sfârşitul sărbătorilor liturgice, în speţă, în sarbătoarea Anului Nou. A binecuvânta poporul era prerogativa regelui (cf. 2Sam 6,18; 1Regi 8,14.55) sau a preotului (cf. Dt 10,8; 21,25) care acţionau în numele lui Dumnezeu. Formula aminteşte de darurile pe care Dumnezeu le va da poporului, cel mai mare fiind prezenţa sa în mijlocul lor. Semnificativi sunt cei doi termeni care stau la începutul şi, respectiv, la sfârşitul formulei: binecuvântare (“să te binecuvânteze”: v. 24) şi pace (“să-ţi dăruiască”: v. 26). Primul termen indică acţiunea lui Dumnezeu în favoarea poporului: bunăvoinţă, grijă, predilecţie (cf. Ps 4,7; 31,17) şi înseamnă a invoca asupra poporului Numele lui Dumnezeu (v. 27) pentru ca El să fie izvorul mântuirii. Al doilea termen arată care este conţinutul darurilor lui Dumnezeu, sintetizat în conceptul mesianic de “pace”, adică plinătatea fericirii (cf. Ps 121,6-7; In 14,27). Termenul “shalom” are o semnificaţie foarte largă cuprinzând ideea de “plinătate, integritate a vieţii”, dar mai ales starea omului care e în armonie cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu natura.

De aceea, este vorba de omul cel nou, deschis întru-totul lui Dumnezeu (Isus fiind icoana şi modelul perfect), fiindcă în el se întâlneşte libertatea omului cu cea a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruieşte acest har oricărui om care o caută, mai ales prin solidaritatea cu semenii săi.

Lectura a II-a (Gal 4,4-7)

Celebrul text paulin este un pasaj cristologic care vorbeşte despre Isus, despre Maria – teren fecund care l-a primit pe Fiul lui Dumnezeu, şi despre experienţa creştină. Venirea lui Isus în lume a marcat împlinirea timpurilor şi a concretizat promisiunile profeţilor care se refereau la reîntoarcerea, refacerea comuniunii cu Dumnezeu: “la împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, supus legii, spre a-i răscumpăra pe cei care erau supuşi legii” (v. 4-5).

Dumnezeu a avut iniţiativa de a-l trimite pe Fiul său: prin această iniţiativă omul a fost din nou înălţat la demnitatea de fiu. Astfel Isus, chiar şi din punct de vedere istoric, a intrat în lume să facă parte întru-totul din umanitatea oamenilor, supunându-se legii şi condiţiilor umane, fapt pentru care umanitatea, într-un fel, s-a identificat cu Cristos, formând cu el o unică realitate (cf. Rm 1,3). Toate acestea prin intermediul unui corp uman, acela al unei femei, la fel ca oricare om care are nevoie de o mamă pentru a vedea lumina lumii. Paul prezintă aici schema unei acţiuni de eliberare: “intrarea” lui Isus în sărăcia umană – autoeliberarea, datorită puterii sale divine – şi atragerea în sine a umanităţii oamenilor. Această misiune a Fiului a avut un singur scop, acela de a revela adevăratul sens al vieţii şi de a ne face cu adevărat fii ai aceluiaşi Tată (v. 7; cf. Rm 8,15-17). Iar semnele pe care Paul le evidenţiază cât priveşte această transformare, sunt rugăciunea confidenţială pe care Duhul Sfânt o provoacă în inima creştinului, numindu-l pe Dumnezeu “Abba, Tată” (v. 6) şi dând posibilitatea de a se simţi, în faţa lui Dumnezeu, nu sclav, ci liber, conform libertăţii fiilor lui Dumnezeu. Iar în acest plan, Maria a fost instrumentul cel mai privilegiat.

A o numi pe Maria “Născătoare de Dumnezeu” înseamnă aşadar a (re)cunoaşte esenţialul misterului întrupării, deci al istoriei mântuirii.

Evanghelia (Lc 2,16-21)

Iată din nou proclamată evanghelia liturgiei de Crăciun (cea de dimineaţă), cu singura diferenţă în plus constituită de v. 21, unde este prezentată tăierea împrejur a copilului Isus. Tema lecturii este o ulterioară meditaţie asupra misterului întrupării. Păstorii se duc la peştera din Betleem, îl găsesc pe Prunc în iesle şi, după ce îl adoră, vorbesc despre eveniment tuturor celor pe care îi întâlnesc care, la rândul lor, râmân uimiţi (v. 16-18) de cele auzite. Apoi păstorii se întorc la turmele lor cu bucurie, lăudându-l pe Dumnezeu pentru experienţa extraordinară pe care au avut-o în acea noapte (v. 20).

După 8 zile de la naşterea copilului, se celebrează ritul tăierii împrejur prin care copilul începe să facă parte din poprul ales (cf. Gen 17,2-17) şi i se pune numele “Isus”, ceea ce înseamnă “Dumnezeu mântuieşte” (cf. Mt 1,21). În faţa tuturor acestor evenimente, Maria păstrează toate în inima ei şi le meditează dând acestor evenimente sensul corect: “Maria păstra toatea aceste lucruri în inima ei” (v. 19). Maria apare astfel ca mamă şi (mai ales) ca o persoană care ştie să interpreteze evenimentele Fiului conform planului lui Dumnezeu.

Există deci diferite posibilităţi de a înţelege evenimentele Întrupării: căutarea disponibilă şi plină de bucurie a păstorilor, stupefacţia şi lauda celor care intervin în acest episod, împărtăşirea şi altora a experienţei avute. Numai Maria, pentru Luca, ia atitudinea adevăratului creştin întrucât doar ea ştie să păstreze cu simplitate în inimă ceea ce ascultă şi a medita cu credinţă ceea ce vede: toate acestea pentru a le pune în inima ei şi mai ales pentru a transforma în rugăciune mântuirea pe care Dumnezeu i-o oferă.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin

Acum câţiva ani a fost organizată în Anglia o conferinţă pe tema: “Ce diferenţiază creştinismul de toate celelalte religii ale lumii?” La conferinţă unii au sugerat că creştinismul este unic prin învăţătura lui despre Dumnezeu care a devenit om. Dar şi în religia hindusă există relatări despre Dumnezeu care a venit pe pământ ca om. Alţii au sugerat că unică ar fi credinţa în înviere. Dar şi alte religii cred în învierea morţilor. Dezbaterea s-a încins până când a apărut C. S. Lewis, marele apărător al creştinismului. “Care este problema?”, a întrebat el. Când i s-a spus că se discută ce dă unicitate creştinismului, el a răspuns: “Oh, dar e simplu. Este harul.”

În această zi în care sărbătorim Botezul Domnului, a doua lectură din Scrisoarea către Tit se concentrează nu asupra lui Isus ci asupra oamenilor care au fost mântuiţi prin harul botezului. “Dar când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu mântuitorul nostru – nu prin faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate, ci după îndurare – el ne-a mântuit prin baia naşterii şi reînnoirii Duhului Sfânt” (Tit 3,4-5). Mântuirea pe care am primit-o nu este ca răsplată pentru orice fapte bune am fi făcut noi, ci un dar liber şi necondiţionat al lui Dumnezeu. Prin botez, Dumnezeu ne şterge toate păcatele şi nu mai ţine socoteală de ele.

C. S. Lewis avea dreptate când spunea că doctrina harului face credinţa creştină unică între toate credinţele existente pe pământ. Alte religii spun că Dumnezeu răsplăteşte dreptatea şi pedepseşte răutatea. Am auzit cu toţii de legea hindusă a karmei, ce afirmă că trebuie să plătim pentru fiecare gând, cuvânt sau faptă păcătoasă, şi că dacă nu plătim suficient în această viaţă ne vom reîncarna şi vom reveni pe pământ pentru a continua să plătim pentru greşelile noastre. Credinţa creştină crede de asemenea în dreptatea lui Dumnezeu. Sfântul Paul ne admonestează: “Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu permite să fie luat în râs, căci ceea ce seamănă omul aceea va şi culege. Cine seamănă în trup va culege din trup putrezire; dar cine seamănă în Duh va culege din Duh viaţa veşnică. Să nu ne lăsăm deci obosiţi de a face binele, căci la timpul potrivit vom culege, dacă nu ne vom lenevi” (Galateni 6,7-9). Dar de asemenea credem că Dumnezeu ne iartă greşelile şi se comportă cu noi mult mai bine decât am merita. Acesta este harul. Aceasta este favoarea pe care o primim în mod nemeritat. Botezul care ne face copii ai lui Dumnezeu este un bun exemplu de har.

Nu există condiţii de îndeplinit pentru primirea harului lui Dumnezeu. De aceea chiar şi copiii pot primi botezul. Nu există condiţii de îndeplinit, dar există consecinţe. Ne-o subliniază a doua lectură de astăzi: “Harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii, învăţându-ne să respingem nelegiuirea şi poftele lumeşti, ca să trăim în veacul de acum cu înţelepciune, cu dreptate şi cu evlavie” (Tit 2,11-12). Harul lui Dumnezeu ne aduce mântuirea, dar ne cere să renunţăm la cele lumeşti pentru a îmbrăţişa cele dumnezeieşti. A primi harul lui Dumnezeu este un act liber şi necondiţionat. Dar a rămâne în harul lui Dumnezeu presupune un răspuns din partea noastră. Acest răspuns este, pe de o parte, să spunem nu răului şi tentaţiei de a ne conduce vieţile după înclinaţiile egoiste, şi, pe de altă parte, să ne supunem lui Dumnezeu, să ne trăim vieţile în supunere faţă de voinţa Sa sfântă. Cu alte cuvinte, noi, cei care am primit harul botezului, trebuie să ne străduim să ne trăim promisiunile baptismale.

Celebrând astăzi Botezul Domnului nostru Isus Cristos în Iordan, să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru darul gratuit al mântuirii primit prin harul Botezului. Să îi cerem cu ardoare darul de a rămâne fideli promisiunilor de la Botez şi de a-i spune nu satanei şi promisiunilor lui false, spunând în schimb da lui Dumnezeu până în ceasul morţii.

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin

În cei doi ani anteriori, Sărbătoarea de astăzi ne-a prezentat ocazia de a reflecta serios asupra lui Cristos, care se manifestă popoarelor prin Biserică. Prin urmare o Epifanie, o manifestare de respiraţie universală: pe de o parte Cristos, de cealaltă parte lumea, iar în mijloc drept semn Biserica. Anul acesta vom aborda un aspect mai intim şi mai personal al sărbătorii referitor, să spunem aşa, la microcosmosul, nu la macrocosmosul credinţei: Cristos în noi, în inima noastră. Tema este aceasta: “Cristos se manifestă inimilor celor ce-L caută cu suflet curat şi sincer”. Aici ne va lămuri acel text luminos al Sfântului Paul care spune: “Dumnezeu, care a zis: ‘Să strălucească lumina din întuneric’, el însuşi a strălucit în inimile noastre pentru luminarea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos” (2Corinteni 4,6).

Nu este o temă străină de textele liturghiei de astăzi; dimpotrivă, este vorba de a pătrunde în miezul acestei sărbători. La începutul acestei liturghii ne-am rugat pentru ca Dumnezeu, care printr-o stea minunată a condus popoarele la Fiul lui Dumnezeu, prin credinţă să ne călăuzească şi pe noi la a contempla măreţia Slavei Sale. Este vorba despre a recupera semnificaţia autentică a episodului magilor: o lumină interioară şi personală i-a condus la Betleem spre a fi solidari şi tovarăşi în căutarea aceluiaşi adevăr. La vederea stelei ei au avut o mare bucurie: evident, Acela pe care-L căutau îi îndruma în căutarea lor; era cu ei, chiar dacă nu recunoscut pe deplin. Sfântul Augustin spune: “Nu M-aţi căuta dacă nu M-aţi fi aflat”.

Epifania pe care o sărbătorim în acest an este tocmai de acest fel: o Epifanie, adică o manifestare a lui Isus Cristos, ce are loc în inima noastră, care poate fi văzută cu ochii inimii, mai mult decât cu cei ai trupului sau chiar a minţii. O atare Epifanie, spune Paul, se realizează când Dumnezeu aprinde inima noastră şi face să lumineze în ea Slava Sa, asemenea Slavei lui Isus Cristos. Cu alte cuvinte, atunci când, printr-o misterioasă întâlnire dintre acţiunea lui Dumnezeu şi libertatea noastră, se aprinde în noi o lumină, în care îl recunoaştem pe Isus Cristos; îl vedem în slava Sa divină, aşa cum l-au văzut cei trei apostoli pe muntele Tabor, atunci când s-a schimbat la faţă. Numai că în cazul nostru totul se petrece în intimitatea credinţei, prin certitudinea că ne aflăm alături de Isus, experimentând fără urmă de îndoială că El este adevărul, speranţa şi mântuirea; El şi nimeni altul! O certitudine care nu vine de la noi, ci este suscitată de Duhul Sfânt: “Duhul Adevărului, care purcede de la Tatăl, el va da mărturie despre mine”.

Problema este ce anume ar trebui să facem pentru ca toate aceste lucruri să ni le însuşim şi noi? Cum să sărbătorim în duh şi în adevăr, nu numai dintr-o simplă dorinţă veleitară, această epifanie a inimii? Mai întâi de toate trebuie început cu lucrările mici; acea faimoasă lumină, care se poate numi fervoare, bucurie sau credinţă, de multe ori se aprinde sau se stinge când ne aşteptăm mai puţin. Trebuie să oferim Domnului ciuturile, chiar şi goale, ori pline numai cu apă, pentru ca El să ne poată reda vinul Său… Alteori, un creştin de bunăvoinţă îl află pe Isus în inima lui numai pentru că a ştiut să-şi impună o mică lipsă, ascultând de Evanghelie sau de conştiinţă, pentru că a început să se roage după atâta vreme, depăşind o puternică repugnanţă, pentru că a făcut un gest ascuns şi dezinteresat, de dragoste faţă de aproapele, pentru că a avut curajul unei reconcilieri. Acestea sunt scântei, pe care noi le provocăm bucuroşi, însă cu ele Dumnezeu poate aprinde un foc mare.

Această epifanie spirituală, care include toate momentele vieţii, trebuie să îşi afle apogeul în Liturghie. Sfântul Ambrozie scrie: “O, Doamne, Isuse Cristoase, Tu mi te-ai arătat mie, faţă în faţă. Eu te-am întâlnit în Sfintele Sacramente!” A participa cu credinţă la un sacrament înseamnă a asista la o manifestare a lui Isus Cristos; aici în chip cu totul deosebit, slava lui Cristos străluceşte în inimile noastre. Prin sacrament se actualizează ceea ce s-a actualizat prin întrupare: Dumnezeu se manifestă ascunzându-se. Trupul primit de către Cuvânt, atunci când s-a născut, a fost pentru El ca un văl: pe de o parte îi acoperea şi îi ascundea divinitatea, iar pe de altă parte îi manifesta şi îi făcea vizibilă prezenţa. Nici un om în această viaţă nu îl poate vedea pe Dumnezeu, aşa cum este El, dar nici pe Cristos înviat aşa cum este. Aşa ceva se poate vedea numai în cerurile cele noi, după marea Epifanie care va urma morţii.

De fapt, maiestatea lui Dumnezeu este de aşa natură, încât nu poate fi văzută cu ochii trupului şi a rămânea viu. Dumnezeu nu se poate manifesta altfel decât ascunzându-se. Acelaşi lucru se petrece şi în sacramente, mai ales în sacramentul prin excelenţă, care este Euharistia. În întrupare, vălul era trupul omenesc; aici este pâinea şi vinul: Isus ascuns pe care acum îl contemplu. Pâinea şi vinul ascund ochilor noştri realitatea pe care o conţin, însă conţin realitatea pe care o ascund, de aceea ni-l fac prezent şi accesibil nouă! Isus este prezent şi vizibil în pâine şi vin. Aşa cum în templul din Ierusalim Sfânta Sfintelor era ascunsă după catapeteasmă, tot aşa şi aici. Nu avem un zid, ci un văl, care poate fi şi chiar a fost înlăturat după moartea lui Isus: “Cristos a inaugurat o cale nouă pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinlăuntru, adică Trupul Său. Avem de-a face cu misterioasa putere a semnelor; tot ceea ce sugerează simbolurile, uimeşte şi înflăcărează inima omului cu mai multă putere decât însuşi adevărul lipsit de imagini, care vorbeşte numai minţii omului şi nu întregului om, trup şi suflet. Sensibilitatea noastră de a trece de la realitatea concretă la realitatea spirituală, de pildă de la apă la Duhul Sfânt, de la pâine la Trupul lui Cristos, primeşte viaţă şi se înflăcărează tot mai mult asemenea unei torţe în mişcare” (Sf. Augustin).

Aşa ceva s-a întâmplat la Emaus: ucenicii, care nu-l cunoscuseră pe Isus nici după ce le explicase Scripturile, l-au recunoscut la frângerea pâinii. Acel gest simbolic şi sacramental a tras vălul de pe ochii lor şi l-au recunoscut pe Domnul. Prin urmare, Euharistia este o Epifanie a lui Cristos, chiar cea mai mare dintre toate epifaniile. Ea nu ni-l arată numai pe Isus cel pământesc, pe care l-au văzut magii, om între oameni, ci pe Isus mort şi înviat, pe Isus Stăpânul glorios al universului. O lumină şi o forţă puternică se află în acele semne care nu sfârşesc niciodată să alimenteze întreaga viaţă a Bisericii, din trecut, din prezent şi din viitor. Toată lumina aici îşi are focarul.

Dacă Biserica este semnul lui Cristos printre popoare, ea însăşi este o epifanie, şi pentru că are la loc de cinste Euharistia, adevăratul “rug arzând”, ce arde dar nu se mistuie, un rug care luminează în mijlocul sărăciei omeneşti a Bisericii, ca un foc după cortină. Acest caracter epifanic al Euharistiei era trăit pe vremuri de Biserică într-o manieră forte; în acele vremi se credea în epifania cultuală a lui Cristos, adică în Cristos care se arată credincioşilor în desfăşurarea cultului euharistic. Dar Euharistia nu este întotdeauna şi pentru toţi o Epifanie a lui Cristos; pentru mulţi ea continuă a fi un conglomerat de gesturi moarte sau de lucruri care nu mai fac nici o impresie, ori pur şi simplu doar o impresie estetică. Pentru ce? Lipseşte ceva?… Da, lipseşte credinţa! Lipsesc ochii pentru a vedea faţa pe care o ascunde vălul! Steaua strălucea pe cerul Ierusalimului pentru toţi, dar numai trei au fost norocoşii care au văzut-o. Sacramentele nu sunt rituri magice, care activează oricum şi mereu, ci sunt ritualuri umane “pentru oameni”, care vorbesc voinţei, inimii şi trupului omului, deci numai cine are urechi de auzit aude, şi numai cine are ochi de văzut vede.

Îl recunoaşte pe Isus în Euharistie numai acela care îl recunoaşte în viaţă, numai cel ce îl întovărăşeşte pe calea pe care îl cheamă, acela care îl cheamă în casa lui, cel ce nu-şi reduce credinţa la o simplă haină pe care o îmbracă doar duminica, atunci când se duce la biserică, pentru ca, reîntors acasă, să o pună imediat la păstrare. La Euharistie trebuie să ajungem plini de dorinţă, pentru că numai aşa se va produce ruptura vălului, şi Îl vom putea recunoaşte, şi ni se vor înflăcăra inimile. Iată pentru ce am vorbit despre Epifania în viaţa cotidiană, mai înainte de a vorbi despre Epifania în cult; iată pentru ce am amintit rugăciunea, jertfa, dragostea, compătimirea, micile gesturi. Când există acest interes şi această căutare a lui Isus, Euharistia nu dezamăgeşte niciodată; El este prezent nu numai pe altar, ci şi în inimi.

Să punem la un loc toată credinţa, dorinţa şi căinţa de care suntem capabili pentru ca această Euharistie pe care o celebrăm să fie într-adevăr o Epifanie a lui Cristos între noi şi în fiecare dintre noi, pentru ca acel Dumnezeu care a spus la început: “Să strălucească lumina din întuneric”, să binevoiască a face să lumineze şi în inimile noastre slava divinităţii lui Cristos.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin

Epifania este o sărbătoare plină de imagini minunate. Avem steaua, magii, darurile lor, o mamă, un tată şi un copilaş. Există multe povestiri bazate pe această sărbătoare, povestiri care ne-au impresionat de-a lungul timpului. G. K. Chesterton are acea frumoasă povestire despre regii lumii care au dorit să intre în rai cu daruri materiale, dar au fost refuzaţi pentru că au uitat de copil.

Recent am găsit o altă istorisire. Se spune că cei trei înţelepţi, Gaspar, Balthasar şi Melchior, erau de vârste diferite. Gaspar era tânăr, Balthasar adult iar Melchior bătrân. Ei au găsit peştera în care se afla Cel Sfânt şi au intrat pe rând să îl salute. Melchior, fiind cel mai în vârstă, a intrat primul. A găsit înăuntru un bătrân ca el. Au depănat împreună amintiri. A urmat Balthasar. În peşteră a găsit un bărbat adult, vorbind amândoi cu pasiune despre cum să fii un lider şi despre responsabilitate. Tânărul Gaspar a intrat ultimul. A găsit un tânăr profet aşteptându-l. Au vorbit despre reforme şi vise îndrăzneţe. După aceea cei trei regi înţelepţi au început să povestească între ei despre întâlnirea cu Cristos, fiind uimiţi fiecare de povestea celuilalt. Au luat atunci aurul, smirna şi tămâia şi au intrat toţi trei în peşteră. Au găsit acolo un copilaş, pe pruncul Isus de doar douăsprezece zile.

Această istorioară are un mesaj profund. Isus se revelează tuturor oamenilor, de orice vârstă, evrei sau ne-evrei. Imaginile noastre religioase despre Isus sunt în principiu cele ale artiştilor europeni. Este bine, dar să nu uităm că Isus a fost un evreu din Orientul Mijlociu. Dacă mergem în Mexic, imaginea lui Isus este cea a unui mexican. La fel, în Asia este reprezentat ca un asiatic. În Africa Isus este reprezentat ca un negru. Este normal, deoarece Isus se revelează tuturor oamenilor din toate locurile. În a doua lectură, din Scrisoarea către Efeseni, Sfântul Paul spune că acesta este marele mister al lui Cristos: El a venit nu doar pentru evrei ci pentru toţi, evrei şi neamuri deopotrivă.

El ni se revelează nouă, creştinilor, pentru ca noi să le relevăm celorlalţi prezenţa Lui. Atâţia oameni din lumea întreagă umblă în întuneric. Vieţile lor sunt fie fără sens, fie frustrante. Caută lumina dar nu ştiu unde să o găsească. Noi, creştinii, am fost expuşi luminii şi iubirii. Ţine de noi să fim epifanii, oameni care le arată celorlalţi prezenţa Domnului. Pentru a face aceasta, trebuie cu toţii să urmăm o stea. Trebuie să o găsim singuri. Această stea se află în noi şi lângă noi. Steaua care ne conduce la Domnul este vocaţia noastră, chemarea pe care Dumnezeu ne-o dă fiecăruia, raţiunea pentru care existăm fiecare. Vocaţia noastră poate fi cea de soţ sau de soţie, de mamă sau de tată, de preot sau de celib. Circumstanţele vieţii prin care fiecare ne definim pe noi înşine sunt ele însele stelele noastre. Fiecare avem o stea. Fiecare avem o chemare unică de la Dumnezeu. Această stea se mişcă, pentru că Dumnezeu nu încetează niciodată să ne cheme. Trebuie să urmăm această chemare, să urmăm steaua pentru a-l găsi pe Cristos, lumina noastră, aşa după cum au făcut Magii.

Îl căutăm pe Domnul şi îl găsim, iar pasul următor este să le transmitem celorlalţi prezenţa sa prin cuvânt şi prin exemplul propriu. Perioada Crăciunului se încheie mâine, cu Botezul Domnului, dar solemnitatea Epifaniei este ultima mare celebrare de Crăciun. Scopul ei este să ne pregătească pentru timpul comun de peste an, pentru viaţa noastră comună. La Epifanie fiecare dintre noi este chemat să arunce propria lumină în colţul de umbră al lumii noastre. Suntem chemaţi să îl revelăm pe Cristos celorlalţi. Suntem chemaţi să fim epifanii ale Domnului.

pr. Joseph Pellegrino Ritul latin

“Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru din ceruri milostiv este” (Lc 6,36).

În fiecare zi avem posibilitatea de a vedea în jurul nostru oameni care, din diferite motive, duc lipsă de cele necesare unui trai decent. E de ajuns să păşim în stradă şi să vedem numărul destul de mare de cerşetori şi ne vom da seama de situaţia dificilă în care se zbat unii dintre semenii noştri. Şi dacă cerşetorii ar fi singurii copleşiţi de lipsuri, atunci am putea concluziona că sunt totuşi puţini cei care nu au mijloacele materiale minime de întreţinere a vieţii. Dar sunt mulţi, foarte mulţi chiar în timpurile noastre care, deşi sunt săraci, nu-şi etalează propriile lipsuri şi de aceea rămân în anonimat.

Care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de aceşti oameni? Nu cred că diferită de cea a sfântului Nicolae pe care îl sărbătorim astăzi. S-a născut la Patar, oraş al Lyciei, dintr-o familie bogată şi profund creştină. Deprinde de mic dragoste faţă de cei săraci şi dovedeşte acest lucru prin fapte concrete. Rămas orfan de la o vârstă destul de tânără, a dispus de toată averea părinţilor săi ajutându-i pe cei săraci. A ajuns episcop printr-o providenţială întâmplare. Murind episcopul locului, cei adunaţi pentru a-i alege un succesor nu au reuşit să se pună de accord asupra unei singure persoane şi, pentru a pune capăt neînţelegerilor, au hotărât că va fi episcop cel care va intra primul în biserică în ziua următoare. După obiceiul său, sfântul Nicolae vine dis-de-dimineaţă la biserică şi rămâne surprins de voinţa concetăţenilor săi de a-l alege episcop. Acceptă, însă cu umilinţă, dorinţa lor şi cât timp va fi episcop se va îngriji cu mare dragoste de “turma” sa.

Un exemplu de autentică dragoste creştină îl putem desprinde din viaţa sa. Se spune că în acelaşi oraş cu dânsul trăia un nobil care, ruinat fiind şi nemaiavând cu ce să le întreţină pe cele trei fiice ale sale, a hotărât să le prostitueze. Auzind de situaţia nefericitului tată, sfântul Nicolae, cuprins de milă, îi aruncă într-o seară o pungă cu bani printr-o fereastră rămasă deschisă. Nu se poate descrie bucuria tatălui care, văzându-se salvat din dificultăţile materiale, a renunţat cu bucurie la ideea de a-şi prostitua propriile fiice. Reuşeşte chiar, cu aceşti bani să o mărite pe cea mai mare dintre fiice. Dar timpul trece şi tatăl se găseşte în aceeaşi dificultate când trebuie să o mărite pe cea de-a doua fiică. Sfântul Nicolae îl ajută aruncându-i încă o pungă cu bani cu care acesta îşi acoperă noile cheltuieli. Dorind să-l cunoască personal pe binefăcătorul său, a aşteptat până când, pentru a treia oară, sfântul îşi repetă gestul său de caritate. Descoperindu-l, se aruncă în genunchi în faţa lui şi îi mulţumeşte pentru gestul său.

În faţa situaţiei nefericitului tată o inimă şi o minte fatalistă ar putea spune că avem de a face cu victima unui destin potrivnic şi neîndurător. Concluzia care se desprinde până la urmă dintr-o astfel de apreciere este resemnare şi pasivitate. Dar o inimă şi o minte creştină nu poate privi lucrurile în felul acesta. Ea vede în cel aflat în dificultate o victimă a egoismului semenilor şi a lipsei de iubire faţă de aproapele. Situaţia lui critică nu este consecinţa unui destin rău, ci rodul păcatului, împotriva căruia trebuie să lupţi cu arma carităţii.

În ordinea carităţii a acţionat şi sfântul Nicolae atunci când, experiind în inima sa sentimentul milei, trece la acţiune. Mila, ca efect al dragostei, care ar trebui să ne caracterizeze pe noi creştinii, presupune un raport personal cu cel care suferă. Este un simţământ ce nu se poate ivi decât în fiinţa capabilă să înţeleagă o altă fiinţă, şi înseamnă a i se substitui, a participa la durerea ei nu din afară, ci dintr-o perspectivă identică ei. Mila este, desigur, o ieşire din sine, operaţie pe care Cristos o recomandă cu atâta insistenţă discipolilor, ascultătorilor şi interlocutorilor săi. Mila, ne spune Nicolae Steindhardt în una din cărţile sale, transcende dreptatea care este logică, matematică, cantitativă şi raţională. Ba o şi sfidează, neţinând cont de ea şi nici de raţiunea practică ori teoretică. Mila este contrariul contabilităţii care este rigidă şi fixă, mila, opusul ei, este mereu gata să uite, să ierte, să ajute, deoarece ea izvorăşte din dragoste faţă de aproapele. Nu este nici măcar o simplă activitate condescendentă faţă de ceilalţi, ci o luptă în care trebuie depăşit firescul şi în care crucea, adică renunţarea şi jertfirea a ceea ce ne este propriu, are rolul principal.

Atunci când Isus spune: “Fiţi milostivi, după cum Tatăl vostru din ceruri, milostiv este” (Lc 6,36), o arată ca fiind dincolo de limitele lumii şi că cel care şi-o însuşeşte îşi arată calitatea de fiu al lui Dumnezeu. Caritatea faţă de aproapele devine semn clar al iubirii noastre faţă de Dumnezeu “căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede?” (In 4,20) ne învaţă sfântul Ioan în prima sa scrisoare. Nici un om nu este scutit de datoria carităţii. Nici un om nu are dreptul de a trăi numai pentru sine, de a se gândi numai la mântuirea sa şi de a fi dezinteresat de mântuirea, de suferinţele şi trebuinţele aproapelui său. Isus însuşi ni se oferă ca model al dragostei faţă de aproapele prin cuvintele: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit şi eu pe voi” (In 13,34). În viaţa creştină, toate faptele bune îşi au izvorul în dragostea infinită, eternă şi universală a lui Dumnezeu faţă de lume, deoarece, în cadrul iubirii, noi îl iubim pe Dumnezeu pentru că el ne-a iubit mai întâi, iar iubirea lui Dumnezeu devine motiv al iubirii noastre şi imperativ de a ne deschide faţă de semenii noştri cu o egală iubire cu care am fost şi suntem iubiţi de Dumnezeu.

Imperativul zilei ne cere apostolatul faptelor creştineşti. Este timpul să nu mai iubim “cu vorba, ci cu fapta”, după îndemnul sfântului Ioan. Desigur, cuvântul poate determina salturi calitative în viaţa spirituală. Dar dacă el nu este urmat de fapte concrete, îşi pierde din puterea lui de convingere. De aceea, în viaţa zilnică trebuie să trăim în aşa fel ca în tot ceea ce facem, în gând, în vorbă şi faptă, să oglindim influenţa binefăcătoare a dragostei lui Dumnezeu asupra noastră, conformându-ne exigenţei pe care Isus le-o cere apostolilor înainte de trimiterea lor în lume: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre bune să-l preamărească pe Tatăl vostru din ceruri”. De conduita creştinilor depinde, aşadar, ca Dumnezeu să fie preamărit şi adorat. Stilul nostru creştin de viaţă, modul de a lucra, de a gândi şi a vorbi, toate influenţează pe cei din jur. La fel dragostea faţă de aproapele, asistenţa lui, îngăduinţa, răbdarea, împlinirea conştiincioasă a datoriilor care ne revin în orice situaţie, sunt cartea de vizită a trăirii noastre creştine.

În modul acesta vom afirma concret eterna actualitate a evangheliei în viaţa omenirii şi vom revela misiunea Bisericii în lume, deoarece, trăirea conform poruncilor lui Cristos are puterea de a converti mai mult decât cuvintele frumoase trădate prin atitudini inconsecvente. Desigur că, apostolatul faptelor creştineşti este un ideal înalt şi implică o luptă eroică încordată, plină de răbdare şi perseverenţă împotriva răului din noi şi din lume. În acest scop, trebuie să avem o conştiinţă trează ca şi sfântul Nicolae, că misiunea noastră vine de sus şi o îndeplinim în numele lui Cristos. Drept urmare nu putem renunţa la ea fără a ne face vinovaţi de trădarea chemării noastre de creştini.

Astăzi, când mulţi dintre semenii noştri au nevoie de sprijin material şi sufletesc, cuvintele lui Isus adresate învăţătorului legii, căruia îi fusese prezentată parabola samariteanului milostiv, sunt o invitaţie la acţiune concretă: “Du-te şi fă şi tu la fel”.

Sebastian BILBOC

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

“Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15).

Acesta este mesajul principal transmis nouă de Cristos în evanghelia de astăzi, mesaj ce este în actualitate şi foarte binevenit acum la începutul timpului Adventului, timp caracterizat de tensiunea aşteptării, aşteptare a împlinirii celor făgăduite de Dumnezeu. Acest mesaj, Biserica îl reactualizează şi ni-l readuce aminte, astăzi, când îl sărbătorim pe patronul misionarilor, Francisc Xaveriu, patron al misionarilor pentru că este unul din exemplele cele mai grăitoare de dăruire pentru răspândirea mesajului lui Cristos.

Am auzit şi vom mai auzi: vestiţi evanghelia, predicaţi evanghelia, credeţi în evanghelie şi poate ne întrebăm: ce este evanghelia? În literatura clasică însemna un mesaj aducător de bucurie, un mesaj al succesului, al victoriei. Şi pentru noi trebuie să fie un mesaj de bucurie, bucuria împlinirii celor făgăduite de Dumnezeu. Evanghelia este Vestea cea Bună că Dumnezeu şi-a îndeplinit promisiunile sale făcute lui Israel. Evanghelia nu este contrară Vechiului Testament, ci este împlinirea promisiunilor făcute de Dumnezeu în acesta; Evanghelia este Vestea cea Bună că a fost deschisă calea mântuirii pentru toţi oamenii.

Sfântul Francisc pe care-l comemorăm astăzi este un exemplu în propovăduirea evangheliei. S-a născut la 7 aprilie 1506, într-o regiune din nordul Spaniei şi a trăit într-o perioadă zbuciumată din istoria Bisericii, spre sfârşitul Renaşterii, perioadă de luptă pentru apărarea credinţei, atât prin luptă armată împotriva pericolului turcesc, cât şi prin lupta cuvintelor împotriva scindării credinţei referitor la reforma protestantă care lua proporţii.

Situaţia materială a familiei îi permite să facă studii strălucite la Paris. Aici Providenţa a făcut ca el să locuiască în aceeaşi cameră cu un alt spaniol, Ignaţiu din Loyola (întemeietorul Ordinului Iezuit), care era deja la un nivel înalt de spiritualitate. Acesta îl influenţează foarte mult pe Francisc care, la rândul său, va decide să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu. Ignaţiu îl caracterizează astfel pe Francisc: “Inimă mare şi un suflet nobil ce nu poate fi mulţumit cu trecătoarele onoruri pământeşti”, onoruri pe care le-ar fi putut obţine desigur foarte uşor, dacă avem în vedere situaţia familiei. Împreună cu alţi colegi, se va consacra lui Dumnezeu şi va declara ascultare necondiţionată Sfântului Părinte.

Se hotărăşte să plece ca misionar în Ţara Sfântă. Porneşte într-acolo oprindu-se pe drum prin spitale şi biserici pentru a ajuta acolo unde era nevoie şi pentru a câştiga şi ceva hrană. Adesea însă îşi impunea penitenţe mari. Războiul dintre veneţieni şi turci îl împiedică să-şi ducă planul la îndeplinire şi de aceea îşi continuă activitatea de ajutorare a celor nevoiaşi în diferite activităţi pastorale şi colaborează de asemenea la redactarea Constituţiilor Societăţii lui Isus.

Când este solicitat să plece spre ţările de misiune, răspunde acestei chemări din toată inima, cuvintele sale rămânând celebre: “Ei bine, iată-mă aici!” Pleacă fără a-şi lua rămas bun de la familie, toată atenţia sa fiind îndreptată doar spre grânele rămase fără secerători, spre îndeplinirea voinţei lui Cristos. Pe drum nu ezită să-i ajute la cele mai umile activităţi pe cei de pe vas, fiind frate şi păstor sufletesc pentru toţi.

Activitatea sa misionară a durat 10 ani şi cuprinde o arie foarte întinsă: India, Insulele Malassa şi Molusce. Aici cuvântul său înflăcărat era însoţit de semne minunate, adesea repetându-se minunea din ziua Rusaliilor, deoarece toţi cei care-l ascultau îl înţelegeau, deşi vorbeau limbi diferite. A predicat de asemenea în Japonia unde a întemeiat o comunitate creştină foarte puternică care a rezistat chiar fără misionari trei secole, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când a fost redescoperită. Francisc a dorit să intre şi în China pentru a-l vesti şi acolo pe Cristos, dar a murit la porţile ei, pe data de 3 decembrie 1552, la 46 de ani. A predicat Evanghelia cu înflăcărare, evanghelie făgăduită odinioară prin profeţi şi împlinită de Cristos, dându-şi seama că nu există o altă învăţătură mai bună, mai de preţ şi mai minunată decât aceasta, împlinind cu fidelitate îndemnul lui Cristos: “Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). Şi Domnul a fost mereu cu el, întărindu-i cuvintele prin semnele minunate pe care le făcea prin el.

Observăm că Francisc a urmat îndemnurile sfântului apostol Paul, care în lectura de astăzi ne spune cum trebuie să procedăm în predicarea evangheliei; ne dă exemplu, făcându-se servitorul tuturor; predicarea evangheliei nu trebuie să fie motiv de laudă, ci o datorie. Avem în sfântul Francisc un exemplu de vestire a evangheliei, fără a aştepta ceva în schimb pe acest pământ, un exemplu de renunţare la bunurile şi onorurile pe care am putea să le primim, pentru a face doar ceea ce este necesar: urmarea şi vestirea lui Cristos. Sfântul Francisc procedează după îndemnurile sfântului Paul, făcând toate pentru evanghelie, pentru a avea parte de ea.

Propovăduirea misionară are scopul de a trezi credinţa, credinţă în Isus care este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, iar credinţa ne dă viaţa şi numele lui, pentru a avea parte cu el în împărăţia Tatălui ceresc. Iar anul acesta liturgic (1998-1999), al treilea în pregătirea pentru Marele Jubileu al anului 2000, când îl cinstim în mod deosebit pe Dumnezeu Tatăl, trebuie să ardem de această dorinţă de a-l vesti pe Cristos, Evanghelia Tatălui, tuturor celor din jurul nostru. Şi “cei care vor crede, vor fi botezaţi şi se vor mântui, iar cei care nu vor crede, se vor osîndi” (Mc 16,16).

Dar bineînţeles că nu toţi avem chemarea de fi misionari, de a predica evanghelia pe alte teritorii. Cu toate acestea, toţi trebuie să fim misionari. Biserica toată, din natura ei este misionară. Trebuie să fim misionari între noi, nu pe alte teritorii. Acest lucru îl accentuează Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Redemptoris missio. Totuşi chiar dacă încurajează misionarismul local, evidenţiază totodată că acesta nu exclude misionarismul în toată lumea (cf. RM 32). Este vorba de noua evanghelizare, re-evanghelizarea. Căci misiunea profetică pe care fiecare botezat o are, este împlinită prin evanghelizare, adică prin vestirea lui Cristos, prin mărturia vieţii şi prin cuvânt. Nu poate fi înţeleasă şi trăită misiunea dacă nu se face referinţă la Cristos, cel trimis ca să evanghelizeze (cf. RM 88).

Trăim evanghelia şi o predicăm celor din jurul nostru, pentru că toţi avem nevoie de convertire, atunci când respectăm poruncile, când venim la Biserică şi atunci când participăm la sfintele Sacramente; când dăm mărturie despre credinţa noastră prin fapte şi cuvinte, când sperăm cele spuse de Domnul, când îl iubim pe aproapele nostru şi când ne rugăm; în serviciile de caritate, în viaţa spirituală, în celebrarea liturgică etc. Aşadar nu trebuie să facem lucruri peste puterile noastre pentru a vesti evanghelia, pentru a-l predica pe Cristos cel Înviat. Este suficient să ne facem corect datoria de creştini în familie, la serviciu şi pretutindeni acolo unde suntem. Iar aşteptarea de care am vorbit la început, să nu fie moartă, pasivă, ci activă, să aşteptăm veghind şi îndeplinindu-ne cu fidelitate îndatoririle de oameni şi creştini.

Cu siguranţă adesea ne simţim inapţi, incapabili de a-l vesti pe Cristos; poate spunem chiar precum profetul Ieremia: “Doamne, Dumnezeule, eu nu ştiu să vorbesc, sunt încă tânăr” (Ier 1,6). Însă să nu uităm că Dumnezeu este cu noi, ne întăreşte şi ne susţine. Duhul Sfânt ne ajută şi ne dă puterea de a-l vesti pe Cristos, dacă suntem disponibili şi ne încredem în el. Trebuie să facem şi să spunem ceea ce a făcut şi a spus Cristos. Centrul evangheliei să fie pentru noi Isus Cristos. El singur să fie modelul nostru.

Aşadar, evanghelia predicată de Isus Cristos este anunţarea venirii împărăţiei lui Dumnezeu; acest mesaj al venirii împărăţiei lui Dumnezeu cere din partea noastră credinţă şi pocăinţă, iar de răspunsul dat acestei Veşti Bune a lui Cristos depinde viaţa noastră veşnică.

Să ascultăm şi să punem în practică mesajul lui Cristos, să cerem ajutorul său în rugăciunile noastre pentru a-l putea mărturisi oricând, în orice împrejurare, întărindu-ne astăzi în trăirea credinţei prin observarea exemplului sfântului Francisc Xaveriu.

Gabriel BUCUR

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

După cum o ştim cu toţii, calendarul creştin catolic menţionează pentru fiecare zi a anului cel puţin numele unui sfânt. Sfinţii, pe lângă faptul că sunt mijlocitorii noştri, participând astfel la unica mijlocire a lui Cristos (1Tim 2,5), ne mai sunt propuşi şi pentru că sunt modele grăitoare pentru noi.

Pentru ziua de azi, calendarul ni-l propune ca exemplu pe sfântul apostol Andrei, a cărui viaţă, vă invit să ne-o amintim în continuare.

Împreună cu fratele său Simon şi cu tatăl lui, Iona, se ocupau cu pescuitul şi locuiau pe malul lacului Genezaret, în oraşul Cafarnaum. Se stabiliseră cu toţii aici, venind din Betsaida.

Când s-a răspândit vestea că pe malul de jos al Iordanului a apărut un profet care predica şi boteza, cerând tuturor o schimbare a vieţii, Andrei i-a lăsat pe ai săi şi a coborât în jos, dornic să afle dacă nu cumva începuse să se împlinească spusele profeţilor de demult. Aici l-a întâlnit pe Ioan, fiul lui Zebedeu, un alt pescar, mai tânăr decât el, necăsătorit, şi amândoi şi-au propus să rămână mai multă vreme aproape de profetul tânăr şi înflăcărat.

Însă spre uimirea lor, Ioan Botezătorul într-una din zile le-a atras atenţia asupra unui străin care se apropia de dânşii, spunându-le: “Iată Mielul lui Dumnezeu, iată pe acela care ia asupra sa păcatele lumii” (In 1,35). Evanghelia ne spune că Isus umbla să-şi caute ucenici. Dar Isus umbla atunci, după cum umblă şi astăzi, şi după cum va umbla în toate timpurile cât vor trăi oameni pe pământ. Isus este într-o necontenită căutare de ucenici, pentru că el îşi alege ucenicii. Credinţa noastră în Isus Cristos este răspunsul la alegerea şi la urmarea lui. Cei doi prieteni l-au urmat pe străin şi l-au rugat să le arate locuinţa lui, ca să ştie unde-l pot afla când vor dori să-l mai vadă. Era pe la ceasul al zecelea, după cum precizează sfântul apostol Ioan. Şi Isus i-a reţinut la dânsul toată după-amiaza, stând de vorbă cu ei până seara târziu.

El ne invită şi pe noi să-l vizităm în toate Bisericile din lumea întreagă, unde se află prezent zi şi noapte în preasfântul Sacrament. Aici este casa, locuinţa lui, aici el doreşte să vorbească cu fiecare dintre noi, nu numai cu preoţii sau cu persoanele consacrate, ci cu toţi oamenii.

Cum a vorbit cu ucenicii, aşa vorbeşte şi cu noi, de la inimă la inimă. Vrea ca să-i încredinţăm grijile, problemele, suferinţele noastre zilnice pentru a ne uşura această povară a crucii noastre, care deşi este mult mai uşoară decât a lui, nouă ni se pare de multe ori insuportabilă. Cu toate acestea, el este dispus să ne ajute, să poarte împreună cu noi crucea noastră, pe care noi o facem să fie mai grea decât este.

Andrei şi Ioan s-au ataşat cu toată inima de Isus; au înţeles că el este cel vestit de Scripturi şi au început să împărtăşească bucuria lor celor cu care se întâlneau. Primul pe care l-a întâlnit Andrei a fost fratele său Simon şi are meritul de a-l fi convins că, într-adevăr Mesia se află între oameni; iar Simon are meritul de a fi crezut cel dintâi mărturiei date de un om despre Mesia.

Andrei şi Petru s-au reîntors la activitatea lor de pescari, la familiile şi la viaţa lor obişnuită. Isus însuşi, după întemniţarea lui Ioan Botezătorul, a părăsit Nazaretul şi a venit la Cafarnaum, probabil împreună cu Sfânta Fecioară Maria, având ocazia să se întâlnească şi să discute de mai multe ori cu prietenii săi de pe malul Iordanului, pe care în cele din urmă, i-a chemat să i se alăture: “Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt 4,20). Andrei şi Simon au pornit cu dragoste şi încredere pe drumul care îi va duce prin multe ţări străine, să anunţe oamenilor Vestea cea Bună.

După înălţarea la cer a Domnului, numai tradiţia şi scrierile apocrife mai vorbesc despre sfântul Andrei. După istoricul Eusebiu din Cezarea, sfântul Andrei şi-a desfăşurat activitatea apostolică în ţinuturile din jurul Mării Negre şi a murit în Grecia la Patras, unde a fost răstignit pe o cruce în formă de X. Astfel dorinţa sfântului Andrei a fost împlinită; acea dorinţă de a fi asemenea lui Cristos, chiar şi în moarte, dându-şi viaţa pe cruce ca şi Învăţătorul său.

Pornind de la cuvintele greceşti: aner, andros – bărbat; andreios, a, on – curajos, vedem că numele Andrei exprimă calitatea unui om energic şi curajos, bărbat vrednic. Aşa a fost şi apostolul pe care îl sărbătorim astăzi care, din moment ce l-a aflat pe Mesia, l-a urmat fără încetare, nu ca tânărul bogat din evanghelie. Sfântul Andrei a dus mesajul evanghelic pretutindeni pe unde mergea. Scriitorul William Temple, scriind despre prima misiune a sfântului Andrei, preciza: “poate că este pentru Biserică un serviciu mai mare decât ar fi făcut oricare alt om”.

Sfântul apostol Andrei l-a urmat pe Isus fără şovăire, dându-şi viaţa pentru el. Să ne întrebăm, de ce oare Isus nu şi-a ales ucenicii dintre cei mari ai lumii? După ce a fost ispitit în pustiu, s-a dus în Ierusalim unde i-a văzut în primul rând pe preoţi: pe arhiereul cel mare al poporului lui Israel, pe fariseii cunoscători ai legii, pe atâţia alţii care erau vrednici după felul de a gândi al oamenilor. Dar Isus nu se opreşte cu privirea lui asupra niciunuia dintre aceştia, ci abia când ajunge pe pământul Galileii îşi alege ucenicii din rândurile celor simpli. De aceea ne întrebăm, după ce criterii judecă Domnul? Răspunsul este foarte simplu: atunci când un rege viteaz vrea să înceapă un război mare cu care să cucerească întreg pământul pentru împărăţia lui, el nu se va uita la haina ostaşilor săi, ci se va uita la inima lor, la disponibilitatea lor, se va uita la curajul lor, la vitejia lor, la focul dragostei lor pentru el şi pentru ţinta luptei lui. Aceşti sărmani şi simpli pescari purtau în inima lor germenii împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum ghinda poartă în ea fiinţa stejarului. Aceşti pescari erau gata să jertfească totul, numai ca să-l urmeze pe Isus. Dar oare Isus astăzi caută altfel de oameni? Nicidecum. Isus şi astăzi tot astfel de oameni îşi caută, pentru că învăţătura sa va dura veşnic.

Dar ce vrea Isus să facă din ucenicii lui?

Un preot este chemat la un bătrân bolnav, care nu era încă botezat. Îi vorbeşte despre Isus, despre naşterea misterioasă şi despre toată viaţa şi minunile lui, cât de mult a iubit lumea, că şi-a dat şi viaţa pentru ea. Când a vrut să plece, bătrânul îl cheamă înapoi şi îi zise: “Mai spune-mi încă o dată numele acelui om”. “Isus”, îi răspunse preotul. “O, bune Isuse, ce păcat că aşa de târziu te-am cunoscut. Dacă te-aş fi cunoscut mai degrabă, te-aş fi iubit mai mult”.

Prima condiţie pentru fiecare dintre noi este aceea de a-l cunoaşte pe Isus pentru a-l putea iubi. Isus ne cheamă să devenim ucenici lui. Să nu rămânem muţi. Numai peştii pe care îi pescuiau ucenicii erau muţi. Căci a fi ucenic al lui Cristos înseamnă să primeşti grai dumnezeiesc pentru a putea vorbi inimilor. A-l urma pe Isus înseamnă a vedea totul în Isus. A lăsa totul înseamnă a lăsa deşertăciunile acestei lumi, pentru a primi totul, adică veşnicia. Să dea bunul Dumnezeu ca fiecare dintre noi să răspundem lui Isus cu toată voinţa noastră, cu toată fiinţa noastră, aşa cum au răspuns pescarii cei smeriţi de pe ţărmul Mării Galileii, căci tu Isuse eşti totul pentru noi şi noi voim să fim cu totul ai tăi.

Andrei VARGA

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin