Predici

“Vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18,13).

Involuntar, gândul ne duce la Evanghelia de săptămâna trecută. Era vorba de asemenea despre un vameş – Zaheu. Am văzut cum Domnul i-a schimbat sufletul. Am văzut cum, după o viaţă întreagă în păcat, s-a pocăit; şi cum a fost gata să dea jumătate din averea sa săracilor, şi să dea înapoi împătrit tuturor celor pe care i-a nedreptăţit. Şi fără îndoială a făcut acest lucru. Involuntar, Zaheu şi vameşul din Evanghelia de astăzi se contopesc într-o singură imagine, într-o singură persoană. În fond, amândoi erau vameşi, oameni păcătoşi, şi amândoi s-au pocăit. Dacă acceptăm că Evanghelia de astăzi este continuarea Evangheliei de duminica trecută, că vameşul de astăzi, bătându-şi pieptul, este cu adevărat Zaheu, cel puţin din punct de vedere psihologic, atunci ni se va dezvălui un mare adevăr, o mare lecţie în viaţa celui care se pocăieşte. Vedeţi, noi toţi trebuie să ne pocăim.

Toată nedreptatea pe care a făcut-o Zaheu, a făcut-o pentru câştig, pentru a domina. Şi atunci când această dominaţie a avut loc, şi el se considera un om puternic – chiar în acel moment a venit Adevărul lui Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu ne spune că dacă o persoană stă în pântecele mamei timp de nouă luni, stă apoi în pântecele pământului, dacă este în putere, optzeci de ani, ceea ce este peste aceştia fiind osteneală şi durere (Psalmul 89,10). Şi în final, prin moarte omul trece pentru totdeauna în pântecele vieţii veşnice.

Zaheu a văzut acum toate acestea: a înţeles toată nebunia lui, drumul lui greşit în viaţă. Şi atunci a început să caute o cale de scăpare. În această stare se afla el când a trecut Cristos pe acolo. Pentru el, acesta era un rabin. Nu putea să meargă pur şi simplu la El, şi nici nu dorea. Mai întâi a dorit să afle ce fel de rabin era. Vedem sicomorul şi apoi îl vedem în sicomor pe Zaheu, pe acest om care era practic un demnitar al poporului evreu. Şi vedem mulţimea. Să ne imaginăm prin ce trecea acest om mândru. Însă Cristos s-a apropiat şi a spus: Astăzi vom fi împreună, voi intra în casa ta. Şi când Cristos a fost în casa lui, El i-a revelat acea putere care i-a umplut imediat inima. Atunci Zaheu i-a spus: Dau averea mea săracilor, şi celui pe care l-am înşelat îi dau înapoi împătrit (cf. Luca 19,1-10). Şi a făcut toate acestea.

Dar ce se întâmplă acum? Stă în templu şi îşi bate pieptul, spunând: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Împreună cu el se mai află cineva în templu, poate egalul său în societate – un fariseu. El stă acolo şi, în contrast cu el, cu totală satisfacţie spune: Am făcut totul, am făcut asta şi asta, am… De ce nu a spus vameşul: Şi eu am făcut aceasta. Am dat jumătate din averea mea. La cutare i-am dat înapoi împătrit. De ce nu a spus aceasta? Dimpotrivă, el a spus: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”

Ideea este că Domnul l-a înzestrat cu un dar – i-a deschis inima. Dar când şi-a reluat viaţa activă, s-a întâmplat o tragedie: obişnuinţa… obişnuinţa. Omul lui interior era sclavul obişnuinţei; şi această obişnuinţă era o forţă teribilă. Involuntar, au apărut gânduri de zgârcenie şi setea de a câştiga tot mai mult. Privirile lui se aflau sub ispita care venea din gânduri. Inima care a fost eliberată de Cristos a redevenit deodată murdară. Şi el a simţit toate acestea. “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Ce să facă?

Astăzi Biserica ne aduce în faţă toată forţa acestui moment psihologic, toată forţa acestei întrebări: ce trebuie să facem? Şi cu o forţă similară, ne dă răspunsul la această întrebare prin învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De fapt Sfinţii noştri Părinţi ne arată cu exactitate ce se petrecea în sufletul vameşului. Deoarece conştiinţa lui era acum liberă, eliberată de Cristos, inima lui era deschisă, avea pace în inima lui. Voinţa lui era de asemenea liberă, şi libertatea era în Dumnezeu. Însă distanţa dintre inimă şi Dumnezeu este păcatul. Şi iată că vameşului i s-a întâmplat să îi apară umbre în inimă, şi a început să strige după ajutorul Domnului.

Cum vin aceste umbre? Ne explică Episcopul Teofan Pustnicul într-una dintre scrisorile sale. Gândul vine, şi dacă nu pune stăpânire pe sentimentele inimii, atunci încă nu este păcat. Vine şi, aşa cum zăpada de astăzi mâine se topeşte, nici el nu va mai exista, şi inima rămâne curată. Şi chiar dacă gândul pune stăpânire pe inimă, şi intră în inimă – nici atunci nu este încă o nenorocire; mai există un moment în care poţi striga: “Doamne, fii milostiv mie!”, şi inima va fi curată. Dar când gândul a intrat deja în inimă, şi când ai spus deja: “Doresc”, atunci apare umbra. Prin simplul fapt că a intrat umbra, are loc acceptarea şi acţiunea. Atunci vine căderea. Gândul a devenit acţiune, şi s-a produs căderea. Şi odată ce ai căzut din punct de vedere spiritual, păcatul a intrat în inimă, o faptă a fost realizată, persoana s-a îndepărtat de Dumnezeu şi a început să sufere, aşa cum se întâmplă în cazul unui om care a căzut fizic. Ştim ce mare tragedie o reprezintă suferinţa spirituală. Mândria, lăcomia, ambiţia, toate felurile de pofte îl macină pe om şi îl chinuie. Inima unui astfel de om se împietreşte.

Acest lucru s-a întâmplat după ce Zaheu vameşul şi-a recunoscut păcatul şi s-a căit. Cristos i-a iertat păcatul. Conştiinţa lui a devenit liberă. Însă acum trebuia să se întoarcă la munca lui, la viaţa lui; şi atunci au apărut gândurile, şi din gânduri s-au născut sentimentele. Ce să facă? El a strigat: “Doamne, fii milostiv mie, păcătosului; nu lăsa să se întâmple acest lucru”. Şi Domnul a dat Harul ca acest lucru să nu se întâmple, şi l-a salvat pe păcătos. Ce trebuie să facem noi pentru a primi acest Har? Este nevoie de un exerciţiu activ al voinţei. Duminica următoare Sfânta Biserică ne va învăţa cum să îl dobândim.

IPS Andrei Rymarenko Ritul bizantin

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Ier 1,4-5.17-19)

Chemarea lui Ieremia ca să fie profet în Israel are loc într-un moment tragic, mai exact când începe declinul lui Iuda. Profetul are misiunea ingrată de face acuze poporului care trăieşte într-o decădere morală şi religioasă deosebită, fapt pentru care viaţa profetului va fi o continuă luptă cu puternicii Israelului. Versetele 4 şi urm. ni-l prezintă pe omul Ieremia care este ales şi destinat la o misiune precisă, aceea de a fi “profet pentru popoare“. Iar dacă pentru misiunea aceasta Dumnezeu îi cere profetului curaj (v. 17), acelaşi Dumnezeu asigură alesului său susţinerea şi certitudinea de a rezista minciunilor şi suferinţelor prin forţa prezenţei Sale (v. 19). Domnul îi cere lui Ieremia ascultare deplină, disponibilitate şi intimitate cu El; altfel profetul va fi expus la umiliri şi temeri în faţa oamenilor.

Vocaţia profetului Ieremia, spre deosebire de cea a lui Isaia sau Ezechiel, prezintă unele elemente specifice, cum ar fi faptul că este destinat la o misiune mare “încă din sânul mamei sale“, chiar dacă acest lucru va înflori pe parcursul întregii sale vieţi. Această soartă comportă o “constantă şi o progresivă intimitate cu Dumnezeu“, lucru care aduce cu sine momente, în sine, tragice, ce-i vor da posibilitatea să se abandoneze Domnului chemării sale, ca şi persecuţii din partea oamenilor. Forţa chemării profetului, în ciuda ambientului ostil şi al abandonării, va sta numai în promisiunea lu Dumnezeu: “Eu sunt cu tine pentru a te salva” (v. 19).

Lectura a II-a (1Cor 12,31-13,13)

Comunitatea din Corint a fost pentru Paul motiv de multe griji/îngrijorări. Însă motivaţia care a stat la baza activităţilor Apostolului de educare şi formare a membrilor comunităţii creştine, – plecând de la problemele concrete ale vieţii pe care Paul trebuie să le abordeze – se poate rezuma într-un cuvânt: el a fost pentru toţi un mărturisitor al iubirii lui Cristos faţă de toţi. Iar corintenilor, care tind la carismele cele mai vizibile şi dătătoare de faimă umană, Paul le răspunde provocându-i (arătându-le) să urmeze calea cea mai bună, aceea a carismei celei mai mari, iubirea (agape).

Elementul cel mai incisiv al acestui imn paulin al iubirii stă în relativizarea oricărei forme de ascetism sau metodă spirituală – lucruri bune şi valabile. Paul, cu acest text, ne conduce la esenţa mesajului creştin, care este porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Această cale este unica în stare să ghideze omenirea să înveţe şi să instaureze civilizaţia iubirii fără margini. Creştinul care se simte chemat la această misiune şi trăieşte această iubire are carisma cea mai mare, care conduce la dobândirea vieţii adevărate, depline (In 10,10), deci la experienţa/experimentarea lui Dumnezeu-iubire. Această iubire este un dar care întrece orice alt dar sau carismă. Iar Paul clarifică în textul nostru ceea ce el înţelege prin iubire: nu eros-ul, adică iubirea posesivă, ci agape, caritas, adică iubirea care se dăruieşte, care nu-şi aparţine.

Evanghelia (Lc 4,21-30)

Suntem în faţa discursului programatic pe care Isus îl pronunţă după modelul marilor profeţi ai lui Israel: “Astăzi s-a împlinit această Scriptură pe care voi aţi auzit-o cu urechile voastre” (v. 21). Atunci când Isus proclamă că astăzi se împlineşte Scriptura, de fapt anunţă că se concretizează mântuirea definitivă, în care El se revelează ca şi Acela în care se împlinesc toate profeţiile făcute conform voinţei şi planului lui Dumnezeu. Cuvântul de eliberare, de mântuire pe care Isus îl revelează nu trezeşte entuziasm, ci scepticism şi chiar refuz, “opoziţie” din partea consătenilor săi. Ei ar fi vrut nu o veste a unei eliberări şi o chemare de convertire la o viaţă nouă, ci să vadă dovezi concrete ale puterii lui Isus: ar fi vrut să vadă minuni sau semne extraordinare.

Isus răspunde alor săi, care îl recunosc ca şi “fiul lui Iosif“, prin exemplul vechilor profeţi: aşa cum lui Ilie şi lui Elizeu nu le-a fost dat să facă fapte măreţe în mijlocul consătenilor lor, tot astfel nici Isus nu împlineşte pentru compatrioţii săi nici o minune, nici un semn ieşit din comun. Adevărul pe care Isus îl anunţă este un altul: a aduce eliberarea prizonierilor, vestea cea bună celor săraci şi prigoniţi, lucru care culminează în dăruirea întregii sale vieţi, din iubire, pentru toată omenirea. Isus nu caută propriile interese omeneşti, aşa cum deseori fac oamenii, ci El caută – în misiunea sa – să aducă, să dăruiască omului adevărata libertate şi, mai ales, să-l dăruiască pe Duhul dătător de viaţă, care-şi are izvorul în Dumnezeu.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin

Cele trei lecturi biblice ale Liturghiei de astăzi sunt astfel aranjate încât toate să se orienteze spre cuvintele lui Isus pe care le ascultăm în Evanghelie. Aceasta pentru a evidenţia că tot cuvântul lui Dumnezeu îşi află aici culmea desăvârşirii sale. Cu atât mai bine este să urmărim şi o altă ordine a lecturii, cea cronologică, care descrie concret revelaţia şi istoria mântuirii. După această ordine, Evanghelia nu se află la sfârşitul ci în centrul atenţiei. Înainte de Evanghelie avem lectura din Vechiul Testament, care reprezintă pregătirea la Evanghelie şi apoi lectura din Scrisoarea Sfântului Pavel (sau a altui apostol) ce reprezintă realizarea Evangheliei. Prin urmare, cele trei lecturi ne permit duminică de duminică să parcurgem istoria mântuirii în cele trei faze ale ei: Epoca lui Israel, Epoca lui Isus şi Epoca Bisericii.

Vechiul Testament ne prezintă astăzi cel mai măreţ dintre toate aspectele posibile: profeţia şi profetul. Prima lectură începe cu pericopa în care Ieremia povesteşte chemarea sa profetică. Este un dialog plin de gingăşie şi de sinceritate, din care apar două adevăruri luminoase: fragilitatea omului şi forţa creatoare a lui Dumnezeu. Ieremia este unul dintre acei oameni care nu ştie să vorbească frumos, cu toate că este încă tânăr, însă Dumnezeu care l-a ales chiar din sânul maicii sale, îi transmite cuvântul Său şi odată cu cuvântul îi transmite şi Duhul Său. El devine ca un zid de bronz, capabil ca în numele lui Dumnezeu să stea în faţa regilor, a preoţilor şi a poporului, fără a se teme de nimeni şi fără a tăcea. Acesta este profetul: un om care, în numele lui Dumnezeu, se prezintă în faţa lumii, pentru a-i transmite cuvintele şi judecăţile lui Dumnezeu, un maestru al istoriei, un semn pentru popor, unul care dezrădăcinează şi demolează, însă numai pentru a răsădi şi a clădi. Unul, care este umil chiar şi atunci când se luptă.

Ieremia va învăţa pe pielea lui proprie ce înseamnă pentru un om a intra în acel foc mistuitor, care este sfera de atracţie a lui Dumnezeu. Nu va fi scutit nici de o vorbă proastă, acuză ori ameninţare, din partea acelora care se simt atinşi de acest cuvânt; i se spune printre altele că ar fi un defetist, un agitator al poporului, unul care îndeamnă la răscoală. Chiar dintru început, tradiţia creştină a văzut în drama lui Ieremia o figură, un simbol al dramei Patimii lui Cristos: “Eu [eram] ca un miel blând, dus la junghiere, nici nu ştiam că ei urzesc gânduri rele împotriva mea”.

În pericopa evanghelică a lui Luca, Isus vine ca un profet în patria Sa, printre rude şi cunoscuţi, însă aceştia nu-l primesc. Pentru ce nu este primit bine nici un profet în patria lui? Pentru că binele pe care îl vrea profetul pentru ai săi este binele pe care îl vrea Dumnezeu, din care cauză el nu măguleşte pe nimeni, şi nici nu îi îmbată pe oameni cu asigurări mincinoase sau cu minuni, ci este exigent, cheamă la decizii concrete şi la convertire; este tocmai ceea ce vrea Tatăl, iar Tatăl nu doreşte răul creaturii Sale, pentru că o vrea dezvoltată normal şi robustă. Luca a transformat povestirea reîntoarcerii lui Isus la Nazaret şi a plasat-o la începutul misiunii publice a lui Isus, tocmai pentru a evidenţia acest adevăr. A jertfit istoria faptului pentru a reliefa faptul istoric, adică un fapt mai profund şi mai important, pe care evanghelistul Ioan îl introduce la începutul Evangheliei sale: “A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit”.

Cu toate acestea, un lucru nu trebuie trecut cu vederea, şi anume că Isus este profet. El însuşi, prin cuvintele pe care le adresează concetăţenilor Săi, se plasează pe linia marilor profeţi: Isaia, Ilie, Eliseu. Mai ştim că şi poporul îl considera de profet, socotindu-l chiar profetul aşteptat, de la Moise încoace, de întregul popor al lui Israel. Mai târziu, ucenicii nu s-au mai folosit de acest titlu, pentru a spune că El era mai mult, mai mare decât un profet, era Fiul lui Dumnezeu: “După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul”. Isus este împlinirea profeţiei, pentru că asupra lui s-a coborât Duhul Domnului. El nu este transmiţătorul cuvântului lui Dumnezeu, ci este chiar Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare un cuvânt care îşi păstrează toată puterea şi caracteristicile profeţilor; este judecata lui Dumnezeu asupra oamenilor, care distruge minciuna şi împărăţia abuzivă a satanei, pentru a edifica împărăţia lui Dumnezeu, care este împărăţia dragostei şi a adevărului. Evanghelia este profeţia vie şi veşnică, contestarea oricărui idol mincinos şi a toată puterea care nu se bazează pe Dumnezeu, şi ca atare este forţa care propulsează istoria spre escatologie.

Să revenim acum la vremurile Bisericii, la care se referă, aşa cum spuneam, lectura din Scrisoarea Sfântului Pavel. Aici, profeţia pare a trece pe un al doilea plan, cedând locul unui mai mare şi mai desăvârşit dar, care este iubirea. “Şi dacă aş avea darul profeţiei… dacă n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic… Iubirea nu încetează niciodată. Profeţiile vor dispărea…”. Da, este adevărat că iubirea este mai mare decât profeţia. Însă cel care a spus pentru prima dată acest lucru nu este Paul, ci Isus Cristos! Profeţia l-a dus pe Isus la moarte, însă măreţia acestei morţi nu stă în faptul că este o moarte profetică, cât mai degrabă în faptul că este o moarte din iubire. “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are…”. Isus l-a depăşit pe Ieremia şi pe toţi profeţii dinaintea Lui. Ieremia chema “răzbunarea lui Dumnezeu” asupra acelora ce refuzau profeţia; Isus invocă iertarea: “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac…”.

Prin urmare, de acum înainte profeţia este subordonată iubirii. Ce înseamnă oare aceasta? Că profetul creştin va trebui să tacă, ori de câte ori cuvântul lui nu va plăcea unuia sau altuia (aşa ca pe vremea lui Ieremia) fie aceştia chiar preoţi ai templului? Nu. Nicidecum! Paul s-a proclamat pe sine însuşi profet şi a spus că profeţia le este de trebuinţă credincioşilor. El a deschis gura şi nu a tăcut, nici chiar atunci când cuvintele sale creau neînţelegeri şi tonul lor părea oarecum revoluţionar – de pildă atunci când vorbea despre libertatea legii, sau cu privire la necesitatea de a merge printre păgâni. Într-adevăr, spunea că profeţia va înceta, însă a specificat că va dispare numai odată cu sfârşitul lumii, şi nu mai repede.

Soluţia nu se află în renunţarea la profeţie sau la dragoste, ci în concilierea între una şi cealaltă. Modelul acestei concilieri îl aflăm pentru fiecare ucenic aici, în Evanghelie; modelul nu este altul decât Isus Cristos. Crucea pe care a fost înălţat El este suprema profeţie în istoria omului şi totodată iubirea supremă. De fapt, ea este în acelaşi timp refuzul cel mai puternic ce a fost dat vreodată păcatului, şi cea mai mare acceptare acordată păcătosului.

Astăzi trebuie să ne aducem aminte despre acest aspect al Bisericii. Nu este profeţie adevărată aceea care nu este însufleţită de iubire, de comuniune şi de ascultare, ci numai o critică rece sau un resentiment, după cum nu există iubire adevărată dacă nu este pătrunsă de duhul profeţiei. Prin urmare, nu ajută cu nimic ca profeţii să acuze instituţia de lipsă de profeţie, şi instituţia (sau ierarhia) să le impute lipsa lor de dragoste şi de comuniune. Fiecare trebuie să vorbească plecând de la cruce, nu numai de la Crucea lui Cristos, ci chiar de la crucea lui proprie. Acest lucru este valabil nu numai în raporturile intraeclesiale, ci chiar şi în raporturile dintre Biserică şi lume. Creştinul nu este profet prin simplul fapt că se împotriveşte răului care se află în lume, ci numai dacă face aceasta cu iubire. Creştinul trebuie să strige cu toată puterea împotriva oricăror samavolnicii şi nedreptăţi, dar nu pe un ton de condamnare, ci de iubire şi să îi ajute pe fraţii săi să poată ieşi din impas prin depăşirea acelei stări de criză, aşa cum a făcut Isus cu femeia adulteră şi cu tâlharul de pe cruce.

Mai cu seamă, profetul nu trebuie să uite niciodată că şi el este un păcătos: aceasta îl va împiedica să devină un acuzator neînduplecat şi aspru, faţă de toţi şi de toate, un fel de “mare inchizitor”. Dacă Biserica merge agale şi şovăind, poate că şi el este vinovat de această încetineală a Bisericii. Un profet al vremurilor noastre a scris în legătură cu aceasta: “Doamne, sunt trupul Tău, bolnav şi bicisnic! Cred că simţi toată greutatea mea, adică a acestui trup beteag, şi pentru a nu mă lăsa să cad, mi-ai luat şi sarcina pe care o aveam pe spate, şi acum, mergi şi Tu cum poţi! Şi printre cei pe care Tu îi porţi în spate mai există câte unul care Te acuză că nu mergi după anumite reguli. Unii ca aceştia acuză de mers incorect chiar şi Biserica Ta, uitând că grea cum este zgura omenească, pe care nu vrea să o arunce în mare, îi duce şi ea aşa cum poate spre a ajunge la portul mântuirii” (don Primo Mazzolari). Acestea sunt cuvinte în care profeţia se îmbrăţişează cu iubirea.

Aşadar, profeţi, însă din iubire, cu iubire. Iar profeţii dragostei, această dificilă vocaţie, ne cheamă în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie, spunându-le oamenilor, şi mai ales celor păcătoşi, că Dumnezeu îi iubeşte! Aceasta este cea mai nobilă obligaţie a profetului creştin.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin

Unul dintre primii Episcopi indigeni din Nigeria s-a întors în oraşul lui natal pentru o recepţie la puţin timp după ce fusese consacrat. Majoritatea oamenilor din oraş, deşi nu aveau o idee clară despre ce înseamnă credinţa creştină sau ce rol are un Episcop, au venit la recepţie pentru ca să fie cât mai grandioasă. În discursul de întâmpinare a fiului oraşului ajuns Episcop, oamenii şi-au exprimat fericirea că unul dintre ei a ajuns în acea poziţie care permite accesul direct la Dumnezeu. I-au promis că vor trece cu toţii la creştin, dacă el, ca Episcop, îşi va folosi puterile primite odată cu funcţia, pentru a suprima una dintre cele Zece Porunci, doar pentru ei. Înainte să spună la care Poruncă se referă, tânărul Episcop le-a explicat – spre marea lor surprindere – că cele Zece Porunci nu sunt stabilite de oameni ci de Dumnezeu, şi deci nu pot fi schimbate. Atmosfera de la recepţie a devenit imediat una de dezamăgire, iar Episcopul a trebuit să plece rapid. Isus, în Evanghelia de astăzi, a avut o experienţă similară.

Asemenea Episcopului, Isus se întorcea acasă la puţin timp după botezul Său, când Duhul Sfânt a coborât asupra Sa, iar Dumnezeu l-a recunoscut ca Fiul al Său. Asemenea Episcopului, oamenii din oraşul său l-au primit la început cu uimire şi lăudându-l: “Toţi dădeau mărturie în favoarea lui şi se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura lui şi spuneau: Nu este acesta fiul lui Iosif?” (Luca 4,22). Asemenea Episcopului, lumea de aştepta de la Isus să îşi folosească puterile şi să facă ceva special şi pentru ei. La urma urmelor, Isus dintre ei plecase, era unul de-al lor! Şi din nou, ca în cazul Episcopului, când Isus le-a spus adevărul că Dumnezeu nu are favoriţi ci îi tratează pe toţi la fel, mulţimea s-a întors împotriva Lui, dezamăgită, forţându-l să plece de acolo.

Isus anticipase dezamăgirea oamenilor deoarece îşi înţelegea misiunea profetică. În termeni biblici, profetul nu este doar cel care prevesteşte viitorul. Un profet, în esenţa lui, este cineva care vorbeşte pentru Dumnezeu, un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu. Recunoaştem profetul după “semnătura” sa: “Astfel spune Domnul…” Profetul se concentrează în primul rând pe a exprima cu claritate cuvântul lui Dumnezeu. Că acesta este bine primit ori nu de către oameni nu este problema lui. Profeţii spun adevăruri care întristează şi de aici problemele pe care şi le atrag. Ce adevăr spune Isus oamenilor din oraşul Său în Evanghelia de astăzi, adevăr care îi creează probleme?

Isus le spune concitadinilor adevărul despre universalitatea harului lui Dumnezeu. Oamenii din Nazaret, asemenea majorităţii poporului “ales” al lui Dumnezeu din vremea lui Isus, au ajuns să creadă într-un Dumnezeu făcut după chipul şi asemănarea lor. Credeau într-un Dumnezeu părtinitor: “dacă Dumnezeu este cu noi, atunci trebuie să fie împotriva lor”. Credeau într-un Dumnezeu de ale cărui beneficii se puteau bucura doar poporul “ales”. Isus le spune că un astfel de Dumnezeu nu există. Adevăratul Dumnezeu este în mod egal la dispoziţia omenirii – atâta timp cât oamenii se apropie de El cu credinţă şi încredere. Pentru a ilustra aceasta, Isus aminteşte de cazurile profeţilor Ilie şi Elizeu, care au făcut mari miracole pentru oamenii care se aflau în afara limitelor poporului “ales”. Oamenii credeau în mod greşit, iar Isus a încercat să le ofere adevărul:

“Adevărat vă spun că multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când cerul a fost închis timp de trei ani şi şase luni, încât s-a făcut mare foamete pe tot pământul, dar Ilie nu a fost trimis la nici una dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat decât doar Naaman Sirianul” (Luca 4,25-27). Oamenii nu puteau să accepte adevărul deoarece contravenea convingerilor lor formate timp de secole despre superioritatea lor, care îi făcea să se simtă foarte bine în pielea lor.

Poporul lui Dumnezeu va avea mereu două feluri de învăţători. Sunt învăţătorii profetici, cei care caută înainte de toate să placă lui Dumnezeu; care vorbesc adevărul lui Dumnezeu chiar şi când aceasta îi face nepopulari şi duce la pierderea sprijinului din partea oamenilor. Apoi sunt învăţătorii populişti, care caută înainte de toate să placă oamenilor, care le spun acestora ceea ce ei vor să audă şi care le confirmă prejudecăţile. Scriptura ne avertizează că “va veni timpul când oamenii nu vor mai primi învăţătura sănătoasă, ci, după propriile pofte, se vor înconjura de o mulţime de învăţători care să le delecteze auzul” (2Timotei 4,3).

Cea mai mare dintre toate virtuţile este iubirea universală şi necondiţionată (vezi a doua lectură). Iar această iubire agape începe de la recunoaşterea faptului că există un singur popor ales al lui Dumnezeu, o singură rasă aleasă: rasa umană.

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin

“Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,1-10).

Aceste cuvinte le-a spus Isus celor care au început să murmure împotriva acţiunilor Sale. Dar de ce protestau şi murmurau oare? Ce rău a făcut Isus? Nu a păcătuit niciodată, nici nu a ieşit vreodată vreun cuvânt urât sau rău din gura Sa. Care erau motivele lor? Pur şi simplu pentru că Isus a vizitat casa unui vameş numit Zaheu. Toţi cei care au văzut aceasta au început să murmure: “Acest om a intrat ca oaspete în casa unui om păcătos”.

Fraţilor, Socrate, această strălucită minte a lumii antice, obişnuia să spună că pentru ca un om să fie fericit pe pământ, acesta trebuie să cunoască “virtutea”. El nu doar a considerat adevărata cunoaştere ca fiind un element indispensabil al unei acţiuni corecte, ci şi credea şi insista că fără o cunoaştere corectă a virtuţii, nu poate exista nu numai virtutea perfectă, ci nici un alt fel de virtute. Acţiunea corectă este în mod inevitabil rezultatul “cunoaşterii adevărate”. Cu alte cuvinte, canonul (regula) lui Socrate era cunoaşterea. Dacă omul cunoaşte ce este virtutea, el va fi capabil să îşi practice această cunoaştere corectă a sa. Intenţia noastră nu este aceea de a cenzura filozofia lui Socrate, însă trebuie să recunoaştem că nu suntem de acord, deoarece experienţa ne spune că cunoaşterea este una şi virtutea (practica) alta. Există o mare distanţă între cele două. Mulţi oameni ştiu foarte bine ce este bine şi corect, dar fac ceea ce este rău şi incorect. Aşadar, cunoaşterea ideală a lui Socrate nu poate aduce fericire lumii.

De la Socrate facem un salt mare şi ajungem la un alt filozof, din secolul XIX, tragicul Nietzsche, fiu de preot. Ce spunea el? El dorea să înalţe puterea omului, să fie un supraom. Moralitatea nu depinde de mărinimie şi bunătate, ci de puterea celui mai tare. Astfel scopul final al omului şi al societăţii nu este acela de a-l face pe fiecare fericit, ci doar pe câţiva, pe cei mai puternici. Iubirea nu este o virtute, ci slăbiciune. Atunci când omul iubeşte, el nu poate lua hotărâri mari şi serioase deoarece este influenţat de iubire, care, examinată în sine, este considerată rea. Ce este binele? A fi curajos este bine. A avea un scop în viaţă, a fi dur cu ceilalţi pentru a-ţi atinge scopul. Trebuie să calci pe ceilalţi pentru a urca tot mai sus. Astfel Nietzsche spera că puterea şi supraoamenii vor realiza o nouă lume plină de fericire şi prosperitate. Poporul german a fost hrănit şi educat cu aceste învăţături ale lui Nietzsche la începutul secolului XX. Ei credeau că sunt “supraoameni”. Că doar ei au dreptul să stăpânească şi să conducă alte popoare. Unele rezultate sunt foarte binecunoscute, cum a fost Zidul Berlinului. Multe secole vor trece până când urmaşii vor reuşi să spele ruşinea strămoşilor lor. Cuptoarele şi crematoriile în care milioane de oameni au ars ca lumânările vor rămâne să dea mărturie despre influenţa şi impactul filozofului lor, al “supraomului”.

Să revenim la Învăţătorul nostru, săracul Isus din Nazaret. El a spus că “Iubirea” va face să renască întreaga omenire, întreaga lume. Va face o nouă generaţie, o nouă plămadă. Va aduce lumea mai aproape de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Iubire. Aceasta este definiţia perfectă şi completă pe care a dat-o Ioan, “discipolul iubit”. El a spus: “Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul… Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (1Ioan 4,7.16). Iubirea îndepărtează teama, despărţirea şi ura. Nu există teamă în iubire: iubirea perfectă alungă orice teamă. Aşadar, iubirea nu este perfectă în cel care se teme, deoarece teama este legată de pedeapsă.

Aceasta este învăţătura centrală a Evangheliei – Iubirea care a început cu Dumnezeu este dată omului. Dumnezeu, din iubire, a devenit om pentru a-l transforma pe om într-un mic Dumnezeu. Sf. Grigore Teologul, în predica sa la Naşterea lui Cristos, admiră misterul întrupării şi mărturiseşte incapacitatea spiritului uman de a pătrunde în profunzimile misterelor precum şi în cunoaşterea esenţei divine a lui Dumnezeu: “Natura divină este nemărginită şi greu de înţeles; şi tot ceea ce putem înţelege despre El este nemărginirea Lui”. Cel fără trup se întrupează şi Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Omului şi coboară din slava pe care o avea când era la Tatăl. “Preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17,5). Isus coboară şi intră în casa unui păcătos, a vameşului Zaheu, pentru a frânge pâinea împreună cu el şi a mântui un suflet. Într-adevăr, mare este misterul, şi semnificaţia lui depăşeşte limitele înţelegerii umane.

Fraţilor, Cristos este Iubire, şi El trece prin faţa voastră şi doreşte să intre în casa voastră, pe care poate că aţi demolat-o, şi în care trebuie să predomine fericirea familiei, dar acum dansează Satana cu toţi cei care îl urmează. Cristos trece pe la locul vostru de muncă, unde vă dedicaţi toate capacităţile voastre, naturale şi spirituale. Nu vedeţi ceva mai înalt şi mai important decât a aştepta ora în care vă puteţi număra banii. Cristos trece de asemenea pe toate drumurile şi străzile, bate la uşi şi le cere oamenilor să îi asculte glasul şi să îi deschidă.

Pentru a-l putea vedea pe Cristos, trebuie să vă luptaţi, aşa cum a făcut-o Zaheu. El s-a urcat într-un sicomor pentru a-l vedea pe Cristos. Voi ce faceţi? Poate urmaţi curentul maselor imense ale timpurilor noastre, aşa cum au făcut-o oamenii înainte de Potop, despre care Isus ne spune: “precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi” (Matei 24,38-39).

Conştiinţa dreaptă a lui Zaheu, care a fost acoperită de ruinele distrugerii, s-a trezit şi cu o voce sinceră i-a mărturisit lui Isus: “Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Să îi spunem lui Cristos: “De acum voi deveni un discipol al iubirii Tale. Dau tot ceea ce am. Doresc un singur lucru în viaţă, şi acela eşti Tu”. Există mulţi oameni care şi-au sacrificat iubirile lor, visele lor seculare, viziunea, viaţa prosperă sau proprietăţile pentru iubirea lui Cristos. Aceştia sunt sfinţii Bisericii noastre.

Cristos le-a spus oamenilor: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam”. Fraţilor, trebuie să luaţi o decizie mică şi rapidă în viaţa voastră. Făcând un pas înainte, sau la dreapta, sau la stânga, îl veţi întâlni pe Cristos. El vrea să îi deschideţi uşa casei voastre şi să luaţi masa cu El. Veţi deschide sau nu uşa? Răspunde-ţi. “Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.”

pr. George Dimopoulos Ritul bizantin

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Ne 8,2-4a.5-6.8-10)

Suntem în anul 444 a.C şi la Ierusalim, pentru prima dată după exil (terminat în 538), poporul lui Israel s-a adunat pentru a celebra împreună o liturgie a Cuvântului, urmată de o masă, tot împreună. În textul considerat, care vorbeşte despre promulgarea legii de către preotul şi învăţatul Ezdra, avem structura tradiţională a unei adunări liturgice. Cu bucurie se celebrează alianţa, cu privirea însă îndreptată spre viitor: poporul înalţă laude lui Dumnezeu (v. 6), apoi Ezdra, de pe podiumul pe care era, deschide Cartea Legii şi nişte lectori aleşi proclamă texte din cartea Deuteronomului în faţa întregii adunări liturgice care ascultă în tăcere. După terminarea citirii textelor urmează explicarea lor prin actualizarea lor în ceea ce priveşte observarea religioasă a alianţei (v. 4 şi urm.). Poporul, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu care solicită angajamentul personal, se deschide la convertire – îşi plânge păcatul şi trădările faţă de alianţă (v. 9). Ezdra intervine atunci şi, recunoscând căinţa sinceră a poporului, îi invită pe toţi la bucurie, la sărbătoare şi la masa în cinstea Domnului, “fiindcă această zi este consacrată Domnului” (v. 10). Trebuie renunţat la orice doliu sau plânset deoarece Dumnezeu a iertat toate păcatele şi a avut milă de poporul său.

Lectura a II-a (1Cor 12,12-31a)

Textul paulin descrie comunitatea creştină ca şi Trup al lui Cristos. Densitatea ecleziologică este surprinzătoare. Iată unele detalii caracteristice.

Trupul este “UNUL”, deşi în el există o bogată pluralitate şi diversitate de membre. Fundamentul trupului rămâne numai Cristos: “tot astfel şi Cristos” (v. 12). Astfel, Apostolul ne conduce imediat la esenţial: comunitatea creştină nu este doar “ca şi” un trup, ci este TRUPUL lui Cristos. Înainte de a dezvolta comparaţia, Paul indică toate motivele care fac ca noi să fim Trupul lui Cristos: botezul şi darul Duhului Sfânt (v. 13). Deci, pe primul loc este comuniunea cu Domnul: acesta este esenţialul care motivează atât diversitatea cât şi multitudinea membrelor. În al treilea rând, Paul ne spune că diferenţele sociale (a fi sclav sau liber) sau cele religioase (a fi evrei sau păgâni) îşi pierd importanţa şi sunt abrogate. Apoi afirmă că celelalte diferenţe se crează pe alte baze: noile diferenţe prezente în comunitate sunt slujiri, misiuni, nu demnităţi sau/şi motive de dezbinare.

Originalitatea fiecărui credincios nu este aşadar spre avantajul personal, ci al întregii comunităţi: diferenţele sunt necesare. Trupul nu ar fi ceea ce este dacă nu ar fi compus din membre diferite; tot astfel şi comunitatea creştină: în Biserică fiecare îşi are rolul imposibil de înlocuit, asemenea fiecărei celule din trupul uman. Adevărata ameninţare împotriva unităţii Bisericii, deci, nu vine din diversitatea darurilor Duhului, ci din încercarea unuia dintre daruri de a fi deasupra celorlalte sau din refuzul aceluiaşi dar de a sluji sau de a nu avea nevoie de celelalte: «Ochiul nu poate spune mâinii: “nu am nevoie de tine”; nici capul picioarelor: “nu am nevoie de voi» (v. 21).

Evanghelia (Lc 1,1-4; 4,14-21)

Luca, după ce a expus scopul evangheliei sale – ca un scriitor serios şi demn de crezare – narează episodul de la Nazaret. Evanghelistul situează discursul în sinagogă la începutul activităţii publice a lui Isus, făcând din el discursul inaugural şi programator al Mesiei. Cristos citeşte textul din Is 61,1 (şi urm.) modificându-i însă sensul: face textului profetic o lectură actualiza(n)tă care accentuează lucrarea de eliberare a mântuirii: “Astăzi s-a împlinit această Scriptură pe care voi aţi auzit-o cu urechile voastre” (v. 21). Isus, fără a face aplicaţii morale/moraliste, atrage atenţia asupra evenimentului pe care el îl împlineşte: venirea sa împlineşte aşteptările profetului. Astfel El se proclamă Mesia, se identifică cu aşteptarea aceluiaşi, aşteptare care se împlineşte “astăzi” în persoana sa.

“Astăzi”-ul este noutatea lui Isus. Cu El au început “timpurile cele din urmă” care se continuă în Biserica timpurilor noastre. Iar misiunea pe care Isus o inaugurează este îndreptată în special către cei săraci, către cei din urmă (ultimii). Aşa cum spune Isaia, Isus îndreaptă “vestea cea bună” păcătoşilor, celor marginalizaţi şi persecutaţi, în orice condiţie socială ar fi ei, deoarece Dumnezeu îi iubeşte pe oameni fără a face diferenţe. Pentru Cristos fiecare om este preţios: nu există în faţa lui Dumnezeu marginalizaţi; din contră, pentru dânsul cei din urmă sunt primii care intră în posesia împărăţiei cerului şi, deci, a vieţii adevărate. Doar “vestea” lui Isus poate să mişte inima omului (re)dându-i demnitatea şi capacitatea de a spera: acestea mai ales celor din urmă, marginalizaţi.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin

Ne-am pregătit la ascultarea acestei pericope evanghelice repetând refrenul psalmului responsorial, acel act de credinţă: “Cuvintele Tale, Doamne, sunt Duh şi viaţă”. Din aclamaţia Evangheliei, Liturghia a desprins câteva cuvinte, propunându-ni-le ca temă de reflecţie: “Domnul m-a uns să duc săracilor vestea cea bună”. Aici este vorba despre profeţia lui Isaia, profetul pe care Isus şi-L aplică Lui însuşi. Aşa cum ne spune evanghelistul Luca, Isus a rostit aceste cuvinte în sinagoga din Nazaret, la începutul misiunii Sale publice, şi conţin oarecum un titlu la începutul întregii Evanghelii: “Aceasta este misiunea Mea – pare a spune Isus – şi aceştia sunt destinatarii!” Importanţa unor astfel de cuvinte pentru a înţelege spiritul Evangheliei este aşadar imensă, pentru că de aceasta depinde în mod direct înţelegerea Fericirilor: “Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor”.

Aici va trebui să ne punem câteva întrebări: Ce este Evanghelia care se vesteşte? Cine sunt săracii cărora li se vesteşte? Pe buzele lui Isaia, care le spunea acele cuvinte conaţionalilor săi deportaţi în Babilonia, Vestea cea Bună era asigurarea că Iahve, Dumnezeul lor, va lua în mâna Sa soarta poporului Său, aşa cum a făcut în Egipt, când l-a izbăvit de robia Faraonului; Ierusalimul, Cetatea Sfântă, va fi reconstruită; toţi cei robiţi se vor reîntoarce cu aceeaşi bucurie cu care copilul se avântă spre sânul mamei sale, şi, reîntorşi în cetate, vor fi mângâiaţi. După reîntoarcere, aşteptarea nu a încetat, ci s-a dilatat spre un orizont şi spre o realitate mai mare şi mai misterioasă, adică spre o suveranitate a lui Dumnezeu exercitată de aproape, personal, pe pământ.

Atunci când Isus, în sinagoga din Nazaret, a închis sulul cărţii şi a spus: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre”, a fost ca şi cum ar fi spus direct: “Făgăduinţa cea de demult a lui Dumnezeu a ajuns la împlinire; astăzi, prin Mine, se realizează acea Nouă Stăpânire a lui Dumnezeu pe pământ”. Cu alte cuvinte, El îşi repeta chemarea: “Pocăiţi-vă pentru că împărăţia lui Dumnezeu a ajuns la voi”.

Această împărăţie înseamnă acceptarea Stăpânirii Domnului care nu se exprimă prin dominare, prin impunerea legilor, ci mai degrabă prin eliberarea de toate de toate sclaviile; se exprimă prin pacea şi bucuria duhului, aşa cum spune Sfântul Pavel. Pentru cei săraci acesta este un mesaj al bucuriei, întrucât într-o împărăţie a lui Dumnezeu vor fi abrogate acele legi riguroase şi neomenoase care să mai permită celor bogaţi şi puternici să aibă întotdeauna dreptate, să-l mai jecmănească pe cel slab şi neajutorat, dar cu toate acestea să pretindă şi titlul onorific de “binefăcători”. În noua Împărăţie raporturile vor fi răsturnate: cei de pe urmă vor fi întâi iar primii vor fi ultimii, şi aceasta nu în sensul că cei bogaţi vor fi lipsiţi de averile lor, iar din mulţimea săracilor se va ridica o nouă aristocraţie privilegiată, ci în sensul că s-a schimbat în favoarea celor săraci şi asupriţi dimensiunea evaluării: munca acum este valoarea, nu puterea omului, nu averea.

Şi acum o altă întrebare, adică a doua: “Cine sunt săracii cărora li se vesteşte Evanghelia?” Cu alte cuvinte, ce fel de sărăcie este aceea care aici, ca şi în restul Evangheliei, este declarată fericită? Unii răspund că aceasta ar fi o stare socială, adică pur şi simplu a nu avea bunuri, a fi la cheremul altora (adică oprimaţi, exploataţi) aşa cum era Lazăr din parabolă; sentimentele şi meritele personale nu contează deloc; ceea ce contează este că Dumnezeu este suveran drept, şi ca orice suveran drept (cel puţin în mentalitatea Orientului Antic), El trebuie să ia apărarea celor lipsiţi de apărare (J. Dupont).

Alţii spun: “Este o atitudine spirituală, un fel de sărăcie, care presupune sărăcia de fapt însă nu necesară, şi oricum nu poate fi identificată cu ea” (A. Gelin). Noi luăm şi una şi alta de bune şi vom spune că este o atitudine interioară bazată pe o stare de fapt sau tinde spre aceasta: este sărăcia fără nici un fel de adăugiri la textul Fericirilor din Evanghelia lui Luca, şi a sărăciei în duh din Evanghelia lui Matei, luate împreună.

Sărăcia evanghelică nu poate fi primită în toată greutatea ei decât privind cu ambii ochi. Cei doi evanghelişti au evidenţiat în ambele cazuri un aspect real al sărăciei pe care o înţelegea Isus; întregul trebuie recuperat alăturând cele două părţi ale concepţiei despre sărăcie: a lui Luca şi a lui Matei. O sărăcie “numai cu duhul” nu ar da dreptate concretizării atâtor insistenţe ale lui Isus care pune împărăţia lui Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, şi dacă este nevoie, cere renunţarea la ceea ce are omul. Nu dă dreptate faptului că Isus îi preferă pe săraci, pe cei slabi şi bolnavi, după cum nu lămureşte nici pentru ce anume tocmai cei săraci au fost primii care au primit Vestea cea Bună a lui Isus, şi au fost primele mădulare ale Bisericii. Însă o sărăcie care ar fi “numai de fapt” ar exclude chiar mai multe lucruri din Evanghelie. De pildă, ce ar însemna îndemnul de a deveni ca pruncii, atât de aproape de Fericirea Sărăciei? Pentru ce “Magnificat” îi pune faţă-n faţă pe cei puternici cu cei umiliţi şi nu cu cei săraci? Pentru ce Isus îi pune faţă-n faţă pe cei mici cu cei înţelepţi şi nu cu cei bogaţi?

Isaia, la care a recurs Isus pentru a-şi exprima misiunea Sa, ne ajută să descoperim săracii din Evanghelie. Aceştia sunt săracii lui Iahve, cei săraci “în faţa lui Dumnezeu”, care în întristarea şi în sărăcia lor îşi amintesc de El, în care îşi pun toată încrederea şi nădejdea; aceia care nu se încred în carele lor de luptă şi în puterea cailor, şi nici în faptele lor de dreptate. Această sărăcie înseamnă a putea sta cu faţa senină înaintea lui Dumnezeu, a păstra acea conduită a vameşului din templu, a avea aceleaşi dispoziţii spirituale cu Maria, sau ca prima comunitate creştină de după Paşti: “smeriţi sub Mâna puternică a lui Dumnezeu”. Sărăcia evanghelică nu poate fi separată de umilinţă. Sfântul Francisc din Assisi, marele cântăreţ al Doamnei Sărăcii, a înţeles aceasta foarte bine.

Poate că astăzi nu este mai puţin important să ne îndreptăm atenţia asupra acestei sărăcii smerite decât asupra sărăciei materiale. În viaţa Bisericii există situaţii sau momente de sărăcie. Prima lectură ne-a prezentat tocmai unul dintre aceste momente. O mână de oameni, “rămăşiţa lui Israel”, împreună cu Ezdra şi cu Neemia, s-au reîntors în Ierusalim din robia babilonică; s-au adunat într-o piaţă în jurul căreia nu se aflau decât ruine şi dărâmături. Totul trebuie luat de la capăt, în mijlocul unor popoare ostile care nu privesc cu ochi buni această comunitate ce se încăpăţâna a se adapta obiceiurilor tuturor. Cât de îndepărtată este splendoarea vremurilor lui David şi Solomon! … Ei ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi încep a plânge cu hohote! … Iată, aceasta este situaţia sărăciei în istoria lui Israel, mai apropiată Bisericii de astăzi decât s-ar părea. Marea cultură, minunata ştiinţă (sau mai bine spus ceea ce se crede ca atare), au întors spatele Bisericii şi s-au instalat pe jilţul de judecată. Pe zi ce trece creştinii devin tot mai mult o minoritate, şi nu arareori sunt ridiculizaţi, cedând în faţa anumitor aberaţii! … Cât de mult ne-am îndepărtat de fastul unui adevărat creştinism!

Trăirea acestei situaţii de sărăcie înseamnă a ne încrede numai în Domnul şi mai cu seamă a iubi şi a ierta, aşa cum făceau primii creştini, care au fost mult mai izolaţi şi mai persecutaţi decât noi, despre care s-a scris că îi scuzau pe toţi şi nu acuzau pe nimeni, ba chiar se rugau pentru călăii lor (Eusebiu: Istoria Bisericii). Împotrivirea lor faţă de compromis şi apostazie nu făcea altceva decât să apară şi mai luminoasă această împotrivire a lor faţă de ură şi de resentiment.

Înfăşurând sulul cărţii, în ziua aceea Isus a spus: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta”. Acum şi noi să închidem Cartea Evangheliei din care am citit toate acestea, însă nu cu gândul de a se sfârşi toate aici, ci într-un oarecare sens de a începe totul din acest moment: “Dacă ştiţi toate aceste lucruri (că împărăţia lui Dumnezeu aparţine săracilor), fericiţi veţi fi dacă le veţi pune în practică”. Cuvântul lui Dumnezeu se reînnoieşte ori de câte ori cineva îl ascultă şi îl pune în practică. Astăzi, acel Cuvânt pronunţat de El în acea zi se prelungeşte în Biserică şi mai durează încă. Cu alte cuvinte, trebuie să ştim că şi noi suntem crainicii trimişi spre a vesti săracilor mesajul fericirii.

Sfânta Împărtăşanie, pe care o vom primi peste câteva minute, să facă în aşa fel încât Duhul Domnului, adică Duhul lui Isus din Nazaret, să coboare asupra noastră spre a putea împlini şi noi – aşa ca El – această Scriptură.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin

Într-o zi, la un curs de biblic, unul dintre participanţi a întrebat: “De ce există patru Evanghelii în loc să fie una singură?” Cu siguranţă, lucrurile ar fi mult mai simple cu o singură Evanghelie. Tot ce am citi din acea singură Evanghelie ar fi adevăr clar. Dar cu patru Evanghelii, care adesea diferă semnificativ între ele, situaţia poate fi chiar generatoare de confuzie. Dacă ne gândim mai bine, ne dăm totuşi seama că lucrurile ar fi fost mai triste dacă am fi avut o singură Evanghelie. Cu una singură ar fi fost ca şi cum ar exista un singur mod de a-l înţelege pe Isus. Având însă patru Evanghelii, fiecare spunându-ne într-o versiune proprie povestea vieţii lui Isus şi a misiunii Lui, devine mai uşor pentru noi să vedem că nici o relatare despre Isus nu poate să exprime exhaustiv întregul adevăr despre cine este El. Ca fiinţe umane limitate, noi putem spune doar o parte despre Dumnezeu.

Aceasta ne aminteşte de povestea celor şase orbi care s-au hotărât să afle cum este elefantul. Primul bărbat a pus mâna pe laterala elefantului şi a spus că este asemenea unui zid. Al doilea a pus mâna pe un fildeş şi a spus că este ca o suliţă. Al treilea a atins trompa şi a spus că este ca un şarpe. Al patrulea piciorul şi a spus că e ca un copac. Al cincilea urechea şi a spus că e ca un evantai. Al şaselea coada şi a spus că e ca o frânghie. Vă puteţi imagina cearta care a pornit între ei când au început să discute despre cum arată un elefant. Fiecare dintre ei a insistat că celălalt greşeşte. Dar adevărul este altul: da, şi unul are dreptate, dar şi ceilalţi au dreptate. Fiecare dintre ei a atins cu adevărat elefantul, dar nici unul nu cunoaşte realitatea totală a acestui animal. Şi chiar dacă ai pune la un loc cele şase “imagini” percepute de orbi tot nu ai putea forma din ele o imagine reală a ceea ce este elefantul.

După Conciliul Vatican al II-lea, lecturile evanghelice de duminica au fost împărţite într-un ciclu de trei ani: anul A pentru Evanghelia lui Matei, anul B pentru Marcu şi anul C pentru Luca. Evanghelia lui Ioan este citită în anumite duminici de-a lungul celor trei ani, cum ar fi duminicile din perioada pascală. Acum suntem în anul C, anul lui Luca. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem anul acesta este: ce aspect al misterului lui Cristos îl subliniază Luca, diferit de celelalte Evanghelii? Un biblist sublinia cu un cuvânt aspectul pe care îl subliniază, relativ la Cristos, fiecare Evanghelie. Matei subliniază măreţia lui Cristos (care vindecă cu cuvântul, nu îi atinge pe oameni, nu îi este foame niciodată, nu se enervează niciodată…). Marcu subliniază puterea lui Cristos (care dovedeşte că este Mesia prin actele sale de putere şi autoritate asupra forţelor naturale şi demonice). Luca subliniază milostivirea lui Cristos (care iese înaintea mulţimilor, a celor abandonaţi, a străinilor şi a femeilor). Iar Ioan subliniază misterul lui Cristos (care a fost cu Tatăl din veşnicie şi a venit în lume pentru a revela acest mister, adevărul care conduce la viaţă).

Astăzi începem lectura din Evanghelia lui Luca. La început (1,1-4), Luca ne spune de ce a scris Evanghelia: pentru a-i explica lui Teofil, probabil un oficial roman, ce înseamnă creştinismul. Aţi încercat vreodată să îi explicaţi cuiva ce înseamnă creştinismul? Mulţi cred că creştinismul înseamnă păcat şi judecată, rai şi iad; şi că Dumnezeu este un poliţist ceresc care ne monitorizează constant mişcările, notând păcatele noastre în cartea Sa şi aşteptând să ne arunce în focul iadului imediat ce vom trece “dincolo”. Luca vede altfel lucrurile. Pentru el, creştinismul are de-a face mai degrabă cu iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu decât cu pedeapsa.

De aceea, vorbindu-i lui Teofil despre credinţa creştină, Luca găseşte întâmplarea din sinagoga din Nazaret ca fiind foarte elocvent. În această întâmplare, pe care o găsim doar în Evanghelia lui Luca, Isus face o declaraţie solemnă despre misiunea Sa în lume. Am putea să îi spunem Manifestul lui Isus. Oamenii care vor să pornească o revoluţie încep de regulă prin a-şi declara un manifest. Karl Marx a început cu publicarea manifestului comunist. Martin Luther a început cu publicarea celor 95 de teze ale sale. Isus a început o revoluţie a îndurării şi iubirii. Iar în Evanghelia de astăzi El şi-a publicat manifestul creştin:

Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de îndurare al Domnului (4,18-19).

În aceste foarte puţine cuvinte vedem cum îşi înţelege Isus misiunea în lume, potrivit lui Luca. Care este sarcina lui Isus? Este “să ducă săracilor vestea cea bună; să proclame celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redea libertatea celor asupriţi, să vestească un an de îndurare al Domnului”.

În Evanghelia lui Matei, Isus vorbeşte despre “săracii în duh”, dar Luca spune simplu: “săraci”. Isus, în Evanghelia lui Luca, este interesat nu doar de aspectele spirituale ale vieţii umane, ci şi de aspectele materiale şi sociale. Aici vedem iubirea şi îndurarea lui Isus întinzându-se la toţi cei care au nevoie. După Învăţător, la fel trebuie să facă şi discipolii. Noi, cei care purtăm numele lui Cristos – numindu-ne creştini – trebuie să trăim după manifestul lui Cristos. Este misiunea noastră, ca persoane dar şi ca o comunitate, să ducem Vestea Bună săracilor din societatea noastră. Evanghelia de astăzi ne provoacă să ne întindem mâinile în solidaritate practică cu cei din jurul nostru care sunt vizibil dezavantajaţi. Creştini fiind, noi trebuie să fim interesaţi nu doar de salvarea sufletelor oamenilor ci şi de salvarea trupurilor lor, a sănătăţii lor, a caselor şi slujbelor lor. Vestea Bună nu este doar pentru suflet, ci şi pentru trup. Vestea Bună este pentru fiecare persoană şi pentru întreaga persoană, trup şi suflet.

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin

Enunţarea şi încadrarea

Timpul Crăciunului, marcat de tandreţea şi bucuria naşterii pruncului Isus, s-a încheiat. Viaţa merge mai departe şi îşi urmează cursul. Suntem în Duminica a II-a din Timpul de peste an. În următoarele duminici ni se vor propune câteva secvenţe de la începutul celei de-a treia Evanghelii[1] şi ultimele capitole din prima scrisoare către Corinteni[2] În prag de nou timp liturgic, dar şi de an, în această duminica, însă, şi aceasta se verifică în toţi anii liturgici, Biserica ne prezintă prima “minune” pe care Isus a făcut-o la începutul activităţii sale publice.

Evenimentul nunţii din Cana, pe care ni l-a prezentat apostolul Ioan, în Evanghelia acestei duminici, nu este nicidecum un simplu “semn“[3]. Ioan a participat la aceasta nuntă şi este garantul istoricităţii evenimentului pe care ni-l prezintă. Cu siguranţă, însă, el nu are intenţia de a ne prezenta o nuntă de la ţară, din acel timp. Nunta la care participase în tinereţe, împreună cu Isus şi cu ceilalţi apostoli, a fost subiectul unei meditaţii continue timp de cincizeci sau şaizeci de ani, până când evanghelistul l-a cristalizat în Evanghelia pe care a redactat-o.

Putem spune că Evanghelistul Ioan ne prezintă astăzi o cateheză minunată. El ne invită să depăşim aspectul anecdotic al relatării pentru a pătrunde în interpretarea simbolică, profundă, a evenimentului pe care ni-l descrie. Acest eveniment este un “semn”, este o minune, este o “teofanie” care cuprinde o semnificaţie bogată. Ne vom referi în special la sfânta euharistie şi la sacramentul căsătoriei.

Prezentarea

La prima vedere, nunta relatată este destul de neobişnuită: nu se vorbeşte de mireasă…, mirele abia este menţionat, sunt semnalate anumite lipsuri în organizare, lipsuri care pot influenţa negativ bucuria sărbătorii, se apelează în ultimul moment la intervenţia lui Isus, care specifică faptul că încă nu a venit “ceasul” său, nunul rămâne uimit de cele întâmplate.

În realitate, însă, suntem în faţa unei adevărate liturgii care se desfăşoară. Ziua nunţii, “a treia zi“, în limbajul primilor creştini evocă ziua “gloriei” lui Isus[4] iar “ora“, “ceasul” lui Isus, de asemenea, este o expresie pascală care se identifică tot cu “gloria” sa[5]. Specificarea cronologică are şi un sens teologic, deoarece se referă la săptămâna inaugurată de revelarea lui Isus Cristos[6]. Astfel, Isus, fiul tâmplarului din Nazaret, chemat să participe la o nuntă din satul vecin, ne invită să descoperim, prin intermediul cuvintelor şi al gesturilor, care este “fiinţa” sa.

În Evanghelia sa, Ioan nu o menţionează pe Sfânta Fecioară Maria decât la început, la nunta de la Cana, şi apoi la sfârşit, la picioarele crucii…, fără a-i prezenta numele de Maria. El o descrie însă în legătura sa specială pe care o avea cu Isus: “mama sa“. Sfânta Fecioară observă lipsa din organizarea nunţii. Asemenea faraonului, care a recunoscut în Iosif înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu, şi care îi trimitea pe egipteni la Iosif ca să le dea pâine[7], cu o grijă deosebită, Maria se retrage din faţa fiului ei şi îl arată ca fiind personajul principal, spunând: “Faceţi tot ce vă va spune“.

Evanghelia ne prezintă apoi o serie întreagă de detalii semnificative. Cei din antichitate ţineau mult la simbolismul numerelor: dacă şapte era cifra perfecţiunii, atunci şase poate fi înţeles ca o imagine a imperfecţiunii. Cele şase vase de piatră folosite pentru spălările rituale ale evreilor sunt semnul unei situaţii învechite şi ieşite din uz, al unei practici religioase depăşite. Servitorii umplu vasele “cu vârf“, ca semn al abundanţei, şi primesc misiunea de a duce mai întâi nunului. Isus înfăptuieşte minunea. Ce surpriză pentru nun: 600 de litri de vin bun! Atât de uimit este încât se înşeală şi îl confundă pe mire cu Isus! De fapt, evanghelistul Ioan va afirma explicit că adevăratul “mire” este Isus[8] şi ne oferă şi interpretarea acestui eveniment: Isus şi-a revelat identitatea iar ucenicii au început să creadă în el.

Interpretarea şi actualizarea

Dacă duminica trecută, când am sărbătorit Botezul Domnului, am văzut că Dumnezeu l-a confirmat pe Isus ca Mesia şi ca Fiul său preaiubit, astăzi, Isus însuşi ne arata că Gloria lui Yahveh este asupra lui şi lucrează prin el. Gestul săvârşit de Isus la Cana este o “epifanie” mesianică. Acesta nu este numai primul dintre semne, ci este modelul tuturor minunilor pe care Isus le va face şi cuprinde un simbolism multiplu: cristologic, marian şi eclesial.

Isus ne sugerează mai întâi că nu a venit ceasul său, însă ne asigură că va veni.

Este semnificativă această imagine în care Dumnezeu însuşi, izvorul oricărei iubiri, este prezent în persoana lui Isus, ca invitat, la celebrarea acestei nunţi. Din nefericire, mai sunt şi lipsuri. “Mama lui Isus” observă că lipseşte vinul, expune fiului ei situaţia şi se încrede în el. Nu ştie ce va face Isus, însă ştie ceea ce îi lipseşte lui Israel. De aceea nu se adresează nunului, ci unicului care poate să găsească o soluţie: îi cere lui Isus să anticipe “ora” manifestării sale. Nu era suficient vin, sau poate, cine ştie, lipsea chiar iubirea… Atenţia şi grija maternă a Mariei observă orice lipsă. Maria observă o lipsă profundă: în simbologia Vechiului Testament vinul reprezenta plinătatea bucuriei şi a iubirii dintre mire şi mireasă[9]. Maria se situează astfel între vechea şi noua alianţă iar prima “manifestare” a gloriei lui Isus trece prin “mama sa“.

Lipsa vinului poate fi simbolul tuturor carenţelor noastre profunde. Există destule situaţii în care parcă nimic nu mai merge: uneori apare o lipsă continuă, nu se întrevede nici-o soluţie la situaţia în care ne aflăm. În acest caz, trebuie să apelăm la altcineva, la Cel Atotputernic, la cel care ne poate salva. Să fim atenţi, să auzim şi să ascultăm de cuvintele “mamei lui Isus“: “Faceţi tot ceea ce vă va spune“.

Isus transformă apa în vin. Şi ce cantitate: 600 de litri! Vinul devine astfel semnul bogăţiei bunurilor mesianice pe care Isus le inaugurează cu această primă minune. De fapt, timpurile mesianice prevestiseră imaginea banchetului în care trebuia să curgă vin din belşug[10]. Să nu uităm nicicum că Ioan scrie Evanghelia într-o perioadă în care deja de ani de zile comunitatea creştină se aduna pentru a celebra un banchet în cadrul căruia curgea un “vin” tainic. Cu siguranţă, banchetul lui Isus de la nunta din Cana evoca pentru primii creştini ultima sa cină pe care o luase împreună cu ucenicii săi, Cina cea de taină, în care Isus transformase vinul în sângele său… în aşteptarea banchetului definitiv pe care Isus îl anunţase deja:”De acum înainte nu voi mai bea din fructul viţei de vie până în ziua în care voi bea un vin nou în Împărăţia Tatălui meu“.

Cât de frumos ar fi ca atunci când bem un vin bun să ne gândim că Dumnezeu a făcut din acesta un “semn” al prezenţei sale! Dumnezeu doreşte să ne împărtăşească bucuria sa. Dumnezeu nu vrea să ne lipsească iubirea sa. Fiecare liturghie este semnul şi sacramentul bucuriei şi al iubirii lui Dumnezeu. La fiecare liturghie este oferit sângele lui Isus, semnul iubirii sale. Fericiţi sunt toţi cei invitaţi la ospăţul Domnului!

Isus, mirele de la nunta din Cana, ne oferă cheia interpretării esenţiale a minunii pe care o realizează: “De acum înainte acesta este vinul pentru banchetul de nuntă, acesta este potirul noii alianţe încheiate în sângele meu“. Oare de ce aceste cuvinte pe care le cunoaştem atât de bine nu îşi găsesc suficient spaţiu în viaţa noastră, atât de agitată? Ar trebui barem să ne oprim din când în când din iureşul acestei lumi şi cel puţin în ziua Domnului să vedem că Liturghia este misterul iubirii.

O lungă şi admirabilă tradiţie specifică Vechiului Testament îl prezenta pe Dumnezeu ca mirele omenirii. În prima lectură a acestei duminici l-am ascultat pe Isaia cum ne-a prezentat arzătoarea “declaraţie de iubire” a Domnului: “De acum nu te vor mai numi «cea părăsită», ci te vor numi «Bucuria mea», «Mireasa mea». După cum se uneşte în căsătorie tânărul cu fecioara, la fel cel care te-a zidit se va uni cu tine. Şi după cum mireasa este bucuria mirelui, la fel tu vei fi bucuria Dumnezeului tău“[11].

Noul Testament a preluat această imagine. De altfel, aşa cum am remarcat, nu suntem la o nuntă obişnuită, iar mirele nici nu este menţionat. Şi cum adevăratul mire este Isus, adevărata mireasă este această “femeie“, căruia Isus îi atribuie un simbolism profund. Mireasa lui Dumnezeu este Israel, care aşteaptă o nouă Alianţă. Acest nou Israel, acest popor logodit cu Dumnezeu în noua Alianţă, este acum Biserica. Iar Maria reprezintă pe amândoi: ea este atât “fiică a lui Israel“, cât şi “imagine a Bisericii“. Putem spune că mireasa nemenţionată de la această nuntă suntem noi. Cât de mult ne iubeşte Dumnezeu! În persoana lui Isus Cristos, Dumnezeu s-a logodit cu omenirea… atât la bine, cât şi la greu.

Cum nu ne copleşeşte iubirea divină! Misterul lui Cristos, istoria mântuirii, realitatea sacramentală a Bisericii au fost rânduite de Dumnezeu în realităţi simple, existenţiale, care fac parte din ţesutul obişnuit al vieţii şi care sunt suportul vizitei şi prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul nostru. A mărturisi credinţa în Cristos, a trăi credinţa în Biserică, înseamnă a trăi ca mirii, în bucurie şi siguranţă. Şi aceasta pentru că mirele, Isus, este fidel; pentru că mireasa, Biserica, este întotdeauna frumoasă, împodobită cu toate darurile necesare, cu toate carismele, cum ne spune sfântul Paul în cea de-a doua lectura, daruri pe care Duhul Sfânt le distribuie nu pentru privilegiul unuia, ci pentru binele tuturor; pentru că chiar dacă începe să lipsească “vinul” există cel care să transforme în vin până şi apa.

Ne ducem traiul într-o perioadă în care sacramentul căsătoriei este asaltat de multe probleme. Nu în zadar ni se propune în această duminică Ziua Mondială a Migrantului şi a Refugiatului, cu tema: “Familia migrantă“. Mesajul papei Benedict al XVI-lea, dat la 28 octombrie 2006 pentru această zi, face o paralelă între Familia sfântă de la Nazaret şi creştinii de astăzi. În mesajul său, Sfântul Părinte se adresează atât de clar şi direct familiilor de astăzi, care sunt asaltate de atâtea şi atâtea provocări, venite din partea unei lumi care nu doreşte să-l recunoască pe Dumnezeu ca mire. Pe situl Diecezei de Iaşi am citit reflecţia pe care profesorul Vincenţiu Ciocan a prezentat-o la Traian, judeţul Neamţ, despre familiile migranţilor, pe care le invită fie să emigreze împreună cu Dumnezeu, fie să rămână acasă şi să caute soluţii la problemele zilnice. Vă sugerez să citiţi această prezentare. Cred că poate să înfioreze şi să neliniştească pe oricine. Însă nu este suficient. Îndemnul monseniorului Piergiorgio Saviola, directorul general pentru migranţi, cred că este cât se poate de potrivit şi adaptat pentru această situaţie: ar fi josnic să arătăm cu degetul, în semn de denunţ, spre familiile migranţilor; înainte de toate ar trebui să ne întrebam asupra modului în care ne apropiem de aceste familii prin gesturi de simpatie şi de solidaritate; mai mult, să fim atenţi, asemenea Mariei din Evanghelia de astăzi, care intervine cu eficacitate în favoarea noii familii de la Cana.

Asemenea Mariei, care este imaginea Bisericii, suntem chemaţi şi astăzi să facem la fel: să observăm lipsurile celui care suferă, ale celui care ar vrea să benchetuiască întotdeauna şi încheie prin a consuma totul, dar fără ca să se sature; să ştim să ne interesăm de toate, nu numai de ceea ce este indispensabil pentru a supravieţui, ci de ceea ce ne ajută să trăim după voinţa lui Dumnezeu, fără a ne ascunde şi fără a risipi; să învăţăm să privim împreună, cu acea privire contemplativă care ne permite să ne adresăm Celui care poate să facă ceea ce la oameni este imposibil, să ne încredem în el, să aşteptăm. Să nu ne pierdem! De fapt aceasta este privirea celui credincios care nu se îndoieşte de fidelitatea lui Dumnezeu, care nu se preocupă numai de sine, de locul său de muncă si de propriul câştig, ci înţelege şi se interesează de “setea de vin” a atâtor confraţi de-ai săi, care poate au pierdut gustul vieţii. Da, mai este privirea celui care nu îl arată cu degetul pe cel vinovat, nu acuză, nu apostrofează pe unul şi pe altul, nu se răscoală împotriva providenţei.

Mărturie

Duminica trecută mergeam cu maşina să celebrez pentru a cincia oară sfânta liturghie la San Cesareo, pentru comunitatea de români. Îmi calculasem cu minuţiozitate timpul. Îmi propusesem să ajung cu 30 de minute înainte. Mai aveam vreo cinci kilometri până la biserică. Tocmai când am ajuns în dreptul unei staţii de autobuz, pe dreapta, mi s-a părut că recunosc un bărbat pe care-l mai întâlnisem la liturghiile din biserica spre care mă îndreptam. Am încercat să mă uit în spate, nu vedeam mare lucru şi am avut o mică ezitare… Mi-am continuat drumul şi la prima posibilitate, am întors şi m-am îndreptat spre staţia de autobuz. Era Valentin. S-a bucurat că l-am recunoscut. De două ore plecase de acasă pentru ca să parcurgă cei aproximativ 9 kilometri pe care-i avea până la biserică. Îşi calculase şi el bine timpul. Soţia plecase înaintea lui cam cu o oră şi îmi spunea că ar fi trebuit să ajungă deja. El a mai întârziat… Prin burniţa deasă, pe marginea şoselei strâmte, fără acostament şi destul de aglomerate, a mers cam patru kilometri pe jos, iar acum spera să vină un autobuz. M-am ruşinat de ezitarea mea. Nu am mai avut cuvinte şi cred că nu mi-aş fi iertat uşor faptul de a nu mă fi întors şi să verific. Printre credincioşii români care erau în biserică, aveam să-l caut cu privirea. Era împreună cu soţia lui. Mi-au dat o lecţie şi mi-au transmis, fără să-mi rostească, prin fapte şi nu prin vorbe, că duminica jertfesc şase ore din timpul lor pentru a participa la sfânta Liturghie. În acea zi mi-au oferit o mărturie vie a credinţei şi a dorinţei lor de a răspunde împreună, soţ şi soţie, la invitaţia lui Cristos de a participa la ospăţul euharistic şi de a se împărtăşi din “vinul” său.

Îndemn final

Câte familii de astăzi oare nu constată în mod dureros că “nu mai au vin“? Poate ca suntem chiar şi noi în această situaţie. Dacă da, iubirea este cea care ne lipseşte! Isus este cel care ne-o poate dărui! La această liturghie, Isus ne invită pe toţi să se împărtăşim din potirul său, să bem “vinul” său, care este “sângele” său, să ne apropiem cu încredere de izvorul iubirii sale, “iubire care s-a dăruit cu totul până la sfârşit“[12].

Pr. Mihai Roca

(Roma, 14 ianuarie 2007)

Bibliografie:

· Masini, Mario (coord.), 1988, Ascolta la Parola, Messaggero, Padova, p. 167-191.

Quesson, Noël, 1991, Parole de Dieu pour chaque dimanche, Droguet & Ardant, Navarra,
p. 149-154.

---

[1] Luca 4,14-6,45

[2] 1 Corntenii 12,4-15,58

[3] Pentru evanghelistul Ioan, transformarea apei în vin este prezentată ca un „semn”, mai mult, ca „începutul celor şapte semne”, ca prototipul semnelor înfăptuite de Mesia. Această minune este un „semn” pentru că descoperă „gloria” lui Isus. Sinopticii folosesc termeni ca „forţă”, „putere”, atunci când prezintă minunile lui Isus. Ioan, însă, vorbeşte de semne care arată natura divină a lui Isus, care dezvăluie că el este cu adevărat Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

[4] Matei 16,22;17,23;20,19; Luca 9,22;18,33;24,7; Fapte 10,40

[5] Ioan 7, 30;8,20;17,1.5

[6] „Săptămâna” descoperiri lui Cristos începe cu întâlnirea dintre Ioan şi cei trimişi de către iudei (In 1,19 ş.u.), continuă cu mărturia lui Ioan care îl arată pe Mielul lui Dumnezeu (In 1,29 ş.u.), primii doi ucenici (In 1,35 ş.u.), chemarea lui Filip, întâlnirea cu Natanael (In 1,43 ş.u.) şi culminează cu participarea la nunta din Cana în „cea de-a treia zi” (In 2,1).

[7] Geneză 41,55: „Mergeţi la Iosif şi faceţi tot ceea ce el vă va spune”

[8] Ioan 3, 29

[9] Cântarea Cântărilor 1,2 („Iubirea ta este mai bună decât vinul”); 7,10 („Gura ta este un vin generos”)

[10] Isaia 25,6; Amos 9,14; Osea 2,16; Ioel 4,18; Ieremia 31,12

[11] Isaia 62,1.5; Osea 2,21; Ezechiel 16,8

[12] Ioan 13,1

Diverşi alţi autori Ritul latin

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 62,1-5)

Suntem pe timpul edictului lui Cirus, împăratul care permite evreilor să se întoarcă în patria natală şi să reconstruiască cetatea Ierusalimului (538 a.C). Textul prezintă viziunea profetului cât priveşte cetatea sfântă, învăluită de iubirea lui Dumnezeu, însă descrisă prin intermediul unei terminologii tipice ambientului nupţial. E o veste de mângâiere şi de speranţă: Dumnezeu este fidel, iartă şi îl reprimeşte pe poporul său, chiar dacă e păcătos şi departe de pactul alianţei.

Întâlnirea Domnului cu Ierusalimul este “dreptate”, adică semnul acţiunii mântuitoare a lui Dumnezeu; e “slavă”, semn al prezenţei sale iubitoare în mijlocul poporului său; e “mântuire”, întrucât şi-a amintit de “restul” lui Israel şi a manifestat fidelitatea iubirii sale (cf. Os 2,15-25).

Textul din Isaia considerat are anumite sintonii cu evanghelia (In 2,1-12). Mai întâi, motivul alianţei descrise prin intermediul imaginii nupţiale: “vei fi o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o diademă regală în mâna Dumnezeu tău” (v. 3). Apoi motivul slavei, al faimei: “popoarele vor vedea dreptatea ta şi toţi regii mărirea ta” (v. 2). Aceste două motive, prezente de altfel şi în textul evanghelic, sunt aplicate de către liturgie lui Cristos.

Lectura a II-a (1Cor 12,4-11)

Biserica din Corint era o comunitate vie, carismatică, însă risca două pericole: primul, acela al iluziei că prezenţa Duhului era suficientă să garanteze fidelitatea faţă de tradiţie, corectitudinea morală şi unitatea comunitară; celălalt, acela de a supraevalua pe nedrept unele carisme (cum era carisma glosolaliei, aceea a “vorbirii diferitelor limbi”) în dauna altor carisme (cum sunt carismele de slujire). Paul, intervenind în această situaţie, face comunităţii din Corint o afirmaţie fundamentală, valabilă oricărei comunităţi creştine: toate carismele vin de la Duhul Sfânt, care, bogat fiind în astfel de “iniţiative”, poate să se manifesteze nu doar într-un mod (carismă), ci aşa cum vrea el (cf. In 3).

După aceasta, Paul face o a doua afirmaţie fundamentală: multitudinea carismelor, pentru ca să fie semnul Duhului, trebuie să realizeze condiţia: “edificarea comunităţii” – trebuie să urmărească binele întregii comunităţi, deci a fiecărui membru în parte. În spatele varietăţii carismelor fiecăruia este carisma iubirii, carismă dăruită tuturor şi fiecăruia în parte. Numai îndeplinită această condiţie se poate vorbi de prezenţa Duhului în comunitatea creştină. Dragostea este capacitatea creştinilor de a colabora unii cu alţii; este iubire faţă de Cristos, mai întâi de toate (chiar şi înainte de iubirea faţă de aproapele); este “uşă” deschizătoare spre acorduri dinamice, de convertire, nu de atitudini statice, de blazare, de descurajare sau resemnare. “Caritas Christi urget nos” (cf. 2Cor 5,14), iubirea lui Cristos ne “constrânge” la acţiune.

Evanghelia (In 2,1-12)

Gestul făcut de Isus la Cana este un gest de manifestare mesianică, o epifanie prin care Isus însuşi se manifestă, diferit de Botezul în Iordan, unde Tatăl descoperă misterul profund al lui Cristos. Episodul de la Cana are o mare importanţă în evanghelia după Ioan întrucât este primul şi modelul tuturor semnelor, cel care înglobează sensul diferitelor gesturi ale lui Isus. Dublul sens al semnului este indicat în finalul naraţiunii: manifestă slava lui Cristos şi conduce la credinţă (v. 11).

În această manifestare a lui Isus la Cana, unele detalii (cum sunt abundenţa vinului, calitatea sa specială, faptul că înlocuieşte apa pregătită pentru spălările rituale) sunt semne mesianice care îl arată pe Isus ca şi Mesia, cel care inaugurează Noua Alianţă şi (deci) Noua Lege. Până şi contextul unei nunţi (cu tot fastul unei astfel de ocazii) unde se realizează minunea, îl pune în evidenţă pe Isus ca fiind Mirele mesianic care celebrează nunta mesianică cu mireasa sa, Biserica, simbolizată de Maria, femeia adevăratei credinţe.

Această nuntă mesianică “priveşte”, tinde spre “ceasul” crucii şi al învierii: numai din această prospectivă se poate înţelege identitatea slavei, a măririi care se manifestă la Cana. Pentru Ioan, pe cruce se manifestă mărirea lui Isus, care nu este altceva decât strălucirea şi puterea iubirii lui Dumnezeu care se dăruieşte în totalitate (fără rezerve) oamenilor. Pe această bază, pentru ucenic, a se abandona lui Isus înseamnă a se abandona logicii iubirii trăite până la consecinţele cele mai radicale, după exemplul Mariei care acceptă aparentul refuz (şi aparentul reproş) pentru a se lăsa condusă spre ţeluri superioare imposibil de imaginat sau de calculat oamenilor.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin