Pomenirea tuturor credincioșilor răposați

January 1st, 2007

Pe măsură ce toamna înaintează, iar verdele naturii ce ne-a încântat pe noi și a susținut speranța mai bine de jumătate de an, mulțumit parcă de a-și fi împlinit rostul, de acum obosit, urmărește nostalgic policromia arborilor care, zi de zi, dispare în graba frunzelor căzătoare. Trăind și noi în compania naturii înconjurătoare, vrând-nevrând, ești antrenat parcă în melancolia despuierii ei, obligat cumva să-i ții hangul și să repeți refrenul care ți se potrivește: Memento mori (Adu-ți aminte că vei muri, omule).

Îngândurați, doritori de a-i înțelege lecția tăcută, socoți că ți-ar prinde bine, în serile tot mai lungi ce te întâmpină, să parcurgi vreun capitol din Sfânta Scriptură, ca de exemplu, capitolul 40 din Înțelepciunea lui Ben Sirah: O, moarte! Cât de amară este amintirea ta pentru omul care trăiește fericit întru avuțiile sale (Sir 1, 1).

Chiar dacă omul nu reușește, totuși, să se gândească prea des la ceea ce va urma după scurta sa viață, unele momente venite din afară îl ajută la o astfel de reflecție.

Dacă ne uităm atenți în calendar vedem că în prima zi a lunii noiembrie este Sărbătoarea Tuturor Sfinților. Aceștia, după ce au murit pentru lume și pentru păcat au ajuns deja în glorie în adevărata și statornica viață. Astăzi, pe 2 noiembrie, suntem invitați să ne aducem aminte de cei care au mers înaintea noastră cu semnul credinței, dar de a căror mântuire nu suntem siguri. În această zi se pomenesc toți credincioșii răposați: rude, prieteni, cunoscuți sau necunoscți care parcă strigă mereu: Aveți milă de noi, ne bazăm pe voi! Fericirea sfinților, precum și apelul răposaților se îngemănează pe tot parcursul lunii noiembrie (nu numai) în obsedantul și salvatorul: Memento mori!

Respectul pentru cei răposați face parte din cele mai vechi timpuri din religia omenirii. Găsim la toate popoarele preocuparea de a se îngriji de trupurile celor morți. Biserica, încă de la început, văzând în trupurile credincioșilor temple ale Duhului Sfânt, destinate învierii, a împărtășit aceleași sentimente. La cei vechi, pentru a arăta respect pentru cei răposați, trupurile lor erau stropite cu balsam. La multe din lespezile vechilor sarcofage pot fi văzute găuri cu mici tuburi metalice care serveau la introducerea balsamului după înmormântare.

Se cunosc și superstițiile care circulau în trecut cu privire la grija pentru cei răposați. Cu privire la necesitatea înmormântării, era o condiție absolută pentru ca sufletul să-și găsească dincolo odihna. Prin urmare, dacă trupul cuiva ar fi rămas neînmormântat, sau, mai rău, dacă rămășițele pământești ar fi fost distruse sau împrăștiate, se credea că sufletul e condamnat să rătăcească veșnic, fără odihnă. E ceea ce ne prezintă Sadoveanu în romanul său Baltagul; această credință o determină pe Vitoria Lipan să pornească în căutarea soțului ei care nu s-a mai întors acasă.

Așa cum spune unul din documentele Conciliului al II-lea din Vatican, “conștientă de comuniunea întregului Corp Mistic al lui Cristos, Biserica celor aflați pe cale, încă din primele timpuri ale religiei creștine, a venerat cu mare pietate amintirea celor răposați” (LG 50).

Rugăciunea pentru cei morți, așadar, urcă până la originile Bisericii. Dar urmele unei comemorări colective a credincioșilor răposați le găsim mult mai târziu. Regula monachorum atribuită sfântului Isidor de Sevilla (636) prescrie ca în ziua de luni după Rusalii să se celebreze Sfânta Jertfă pentru toți morții. Această comemorare a tuturor morților a apărut, probabil, ca o replică a sărbătorii Tuturor Sfinților care în multe regiuni ale Occidentului se celebra după exemplul grecilor, în prima duminică după Rusalii. La început se constată pretutindeni tendința de a alege pentru comemorarea tuturor morților o zi care urma după o solemnitate însemnată, cum ar fi Epifania, Rusaliile, fondatorul unei biserici etc. Astfel, la Fulda, în Germania, comemorarea tuturor credincioșilor răposați se ținea la 17 decembrie, aniversarul morții sfântul Sturme, fondatorul mănăstirii. Dar adevăratul întemeietor al pomenirii tuturor credincioșilor răposați trebuie considerat sfântul Odillon, abatele de Cluny (904-1048). În anul 998, abatele mănăstirii dispune ca la 2 noiembrie să fie comemorați toți călugării răposați. Practica aceasta s-a generalizat în toată Europa imediat prin cele o mie de mănăstiri benedictine, abația de la Cluny devenind principala forță spirituală a Occidentului; astfel, în 1311, Roma stabilește oficial ca pomenirea tuturor credincioșilor răposați să se celebreze la 2 noiembrie. Mai târziu, spre sfârșitul secolului al XV-lea, călugării dominicani din Spania au introdus obiceiul de a celebra la ziua morților trei liturghii ca și la Crăciun.

Comemorarea tuturor credincioșilor răposați ne poartă, în mod logic, să medităm despre moarte, acest fapt misterios și îngrijorător pe care toți îl știm bine, dar care de multe ori ne forțează să ne mișcăm orizontul conștiinței noastre, crezând că vom duce în acest mod o viață mai senină. Este adevărat că moartea este și rămâne un fapt negativ, la care natura noastră se răzvrătește; cu toate acestea, Cristos a știut să facă din moarte un act de dăruire, de iubire, de răscumpărare, de eliberare. Acceptând în mod creștin moartea, noi o învingem pentru totdeauna.

De fapt, tematica acestei celebrări este credința în învierea lui Isus Cristos, în existența purgatoriului și a comuniunii sfinților – mistere ce se îmbină între ele.

Biserica învață că, după moartea trupului, sufletul uman poate subzista într-una din aceste trei ipostaze: prima – care este o stare total fericită prin vederea lui Dumnezeu în cer, dacă sufletul este cu desăvârșire curat; a doua este o stare de nefericire totală, cauzată de refuzul conștient dat lui Dumnezeu, stare identificată cu iadul. În aceste două stări nu există posibilitate de schimbare, întrucât timpul, ca și condiționare ontologică, dispare. A treia stare este cea identificată cu purgatoriul. Este o stare tranzitorie și, într-un fel, o stare de bucurie. Sufletul aflat în această stare se știe salvat și, pentru că voința sa este de-acum conformă cu cea a lui Dumnezeu, acceptă cu bucurie purificarea necesară. Este și o stare de suferință, născută din dorința sa intensă de a intra în împărăția lui Dumnezeu, dorință cu atât mai dureroasă cu cât a dobândit o conștiință limpede asupra sfințeniei lui Dumnezeu și asupra gravității păcatelor proprii. Este și o stare de speranță, căci sufletul are certitudinea că va intra cândva în viziunea beatifică la care aspiră.

Iată, cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificați, deși sunt siguri de mântuirea veșnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfințenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Se va îndeplini ceea ce am auzit azi în lectura întâi: Domnul Dumnezeu va șterge lacrimile de pe fețele tuturor. Iată de ce Biserica ne invită în această lună, în chip special să ne rugăm și să ajutăm sufletele din purgator. Dar aceasta să o facem din toată inima? Deseori, trebuie să o recunoaștem, suntem foarte superficiali: facem un semn al crucii, murmurăm o rugă (cu gândul cine știe pe unde), intonăm un psalm, păstrăm un moment de tăcere și atât. Cât este de puțin! Sau uităm că va veni un moment unic în care noi vom fi cei care vom dormi sub o simplă lespede de piatră, într-un cimitir dintre atâtea din lumea aceasta. Vom dormi sub o lespede rece care va atrage sau nu atenția trecătorilor la fel de indiferenți ca și noi cei de azi. Și din acel moment, noi vom fi cei care vom aștepta ca un suflet binevoitor de pe pământ să-și împreuneze mâinile într-o rugă scurtă: Doamne, odihnește-l.

Să-i ajutăm pe cei răposați prin metoda cea mai eficientă care este jertfa Sfintei Liturghii. Fiind vorba de meritele lui Cristos suntem siguri că Dumnezeu ne va asculta, întrucât Isus Cristos este Fiul său preaiubit. A-i cere lui Dumnezeu ceva în numele lui Isus înseamnă a-l forța să ne asculte. Un alt ajutor pentru cei din purgator poate fi rugăciunea noastră. Când ne rugăm pentru sufletele din purgator nu-i cerem lui Dumnezeu să-și retragă sentința pronunțată asupra lor, nici ca să facă să sufere mai puțin. Prin rugăciunea noastră cerem numai ca Dumnezeu să grăbească procesul de purificare a sufletelor, primindu-le cât mai repede în fericirea veșnică. Nimic altceva. De asemenea, la toate acestea să alăturăm și fragilele noastre merite pe care le-am câștigat prin faptele noastre bune. Așadar, în timp ce noi ne rugăm pentru sufletele din purgator, aici, pe pământ, sfinții din cer se roagă pentru noi. Se realizează, astfel, un circuit de merite și ajutoare de la un membru al Corpului Mistic la altul.

Această zi de 2 noiembrie, în care Biserica comemorează toți credincioșii răposați, se poate numi ziua speranței, pentru că sufletele credincioșilor răposați sunt iluminate de lumina speranței în fericirea eternă a celor salvați, adică a sfinților, care va deveni și pentru ei, mai devreme sau mai târziu, certitudine clară.

Vasilică PANĂ

volum colectiv Chemați la sfințenie Ritul latin

Sfântul Dumitru

January 1st, 2007

Ne-am adunat astăzi în jurul altarului pentru a sărbători în cadrul nostru familiar, la Sfânta Jertfă a Liturghiei, memoria unui mare mărturisitor al lui Cristos, sfântul Dumitru. Împreună cu frații ortodocși, care și ei îl comemorează, vrem să aducem astăzi laudă lui Dumnezeu pentru această prețioasă piatră din Biserica sa, care a știut să se lase zidită în planul său de mântuire spre edificarea și întărirea celorlalți frați în credință.

Trăind în secolul al III-lea, o perioadă în care istoria Bisericii atestă marile prigoane împotriva creștinilor, hagiografii nu au reușit să adune prea multe date despre sfântul Dumitru. Ceea ce se poate spune cu certitudine este faptul că s-a născut la Tesalonic din părinți nobili, a fost educat la școlile înalte ale acelei vremi și, după ce a profesat o scurtă perioadă de timp avocatura, s-a înrolat în armata împăratului. Aici, bătea puternic vântul încreștinării și ca urmare devine creștin. Dumitru se distinge în lupte ca un foarte bun strateg, motiv pentru care împăratul Maximilian îl îndrăgește și îl apreciază, și ca o dovadă a prețuirii sale îl va numi proconsul al întregii Grecii. Dar în anul 286, Maximilian va începe una dintre cele mai îndârjite persecuții împotriva creștinilor care va dura timp de zece ani. Acesteia îi va cădea victimă și Dumitru. El este arestat și aruncat în închisoare.

Pe când era în închisoare datorită credinței, a venit la Dumitru un creștin pe nume Nestor, care i-a cerut să se roage pentru el spre a fi întărit de Domnul în lupta cu uriașul Lie. Acest Lie era un soldat, un Goliat roman care, spre delectarea împăratului și a publicului, provoca creștinii orașului Tesalonic la luptă ucigându-i în arenă. Dumitru îl încurajează pe Nestor și-i prezice că “îl va ucide pe Lie spre slava lui Cristos, ca o mărturie a măreției lui”. Așa cum a spus Dumitru s-a și întâmplat. Nestor l-a omorât pe Lie, dar împăratul simțindu-se umilit a poruncit ca acesta să fie decapitat și să fie ucis și cel care l-a încurajat să lupte. Un soldat i-a străpuns lui Dumitru coasta de mai multe ori cu o suliță. Aceasta a fost moartea cu care Dumitru l-a preamărit pe Dumnezeu. Pe stâlpul de care era legat s-a pus o plăcuță pe care era scris: Hic est christianus – acesta este creștin.

Într-o perioadă deloc îndepărtată de noi, comuniștii au distrus un mare număr de biserici crezând că astfel vor distruge credința. De fapt, asemenea uriașului Lie care a distrus atâtea altare vii datorită credinței lor, comuniștii au distrus bisericile, dar nu și credința.

Pentru noi, creștinii, viața pământească privită în lumina Învierii lui Cristos, nu are decât o valoare tranzitorie. Astfel, cei care au prigonit și prigonesc în continuare Biserica sub diverse forme, nu fac altceva decât să dea dovadă de o mare îngustime a minții. Ei se aseamănă cu acel om care privindu-se în oglindă și văzându-și urâciunea, a spart-o crezând că astfel va scăpa de imaginea chipului său hidos. Pentru noi, oglinda în care ne vedem clar chipul în frumusețea lui este Cristos. De aceea, comportarea noastră trebuie să fie, ca și urmași ai lui Cristos, exemplară, o oglindă în care cei care-l disprețuiesc pe Domnul și crucea sa, să vadă monstruozitatea din sufletele lor malformate de păcat. Numai așa, edificând pe cei din jurul nostru printr-o comportare cârmuită în spirit și adevăr vom putea să ajungem buni creștini. Căci a fi creștin nu înseamnă doar a fi botezat și a merge eventual din inerție în fiecare duminică la biserică. Creștinismul nu e un titlu nobiliar sau o doctrină depășită. El e un mod de viață foarte dinamic și nu arareori dificil. De aceea, spunea sfântul Augustin: “A trăi creștinește și a observa preceptele evanghelice este tot una cu a suferi martiriul”.

Viața pe pământ este proba focului, a purificării prin care dovedim că, în ciuda tuturor obstacolelor, voim să-l adorăm și să-l cinstim pe Dumnezeu cu toată ființa noastră. Așa cum sportivii, pentru a cuceri medalia trebuie să treacă prin focul pregătirilor și al antrenamentelor celor mai diverse și mai grele, îndrumați de antrenorul lor, tot astfel și creștinul trebuie să accepte să sufere, mai mult sau mai puțin, îndrumat de Cristos care este cu el în toate zilele vieții lui, după cum ne spune Domnul în evanghelie.

În acest sens, sfântul Dumitru este un model demn de luat în seamă. El a știut să fie statornic în credință și să nu se clatine. Încrezător în Dumnezeu nu s-a dat înapoi la amenințările împăratului Maximilian, iar de dragul lui Cristos a renunțat chiar și la postul de proconsul al Greciei, care nu era, trebuie să recunoaștem, o funcție oarecare.

Nu seamănă aceasta cu nebunia Crucii? Câți dintre noi ar fi capabili ca ajungând într-un post de conducere să renunțe la el pentru cauza lui Cristos? Nu cumva am încerca mai degrabă prin diferite mașinații să împăcăm și capra și varza riscând de fapt să nu împăcăm pe nici una? Iată ce ne învață astăzi Biserica prin exemplul sfântului Dumitru: să fim statornici în credință, să ne purtăm cu demnitate numele de creștini, chiar cu prețul vieții.

În pericopa evangheliei de astăzi, am auzit că Isus îi trimite pe apostoli în lume pentru a face ucenici, mărturisitori din toate neamurile învățându-i să păzească tot ceea ce Mântuitorul le-a poruncit.

Primind credința la botez, noi avem datoria de a o mărturisi și celor care nu au beneficiat de bogățiile conținute de ea. Credința noastră nu merită să fie doar un mărgăritar de preț pe care să-l păstrăm spre a ne bucura doar noi, privindu-l în întunericul egoismului nostru, dar fără ca bucuria să molipsească și pe alții. El trebuie scos la lumină pentru a se bucura de frumusețea lui toată lumea. Credința presupune comuniunea cu toți oamenii. Chiar dacă pe unii lumina dată de credință îi deranjează datorită slăbiciunii provocate de traiul în întuneric și ar vrea să o distrugă, ea trebuie păzită și pusă în valoare de cei ce au beneficiat de bogăția sa.

Sfântul Dumitru a fost, prin viața sa, un păzitor al credinței curate. Dar noi mai putem păstra astăzi credința nealterată între atâtea idei care mai de care mai îmbietoare, dar care sub aparența limbajului își ascund colții contagioși? Ce ideală era lumea pe care o descria Marx în discursurile sale? O lume în care toți aveau drepturi egale. S-a văzut că de fapt singurii care au beneficiat de această egalitate erau membrii partidului și cei care îmbrățișau ideologia sa, restul fiind supus exterminării. Atunci o aplaudau. Câți nu condamnă azi efectele masacrelor produse de această ideologie și pe lângă ea câte altele nu sunt? Se mai poate păstra deci credința curată? Deși e greu, datorită vacarmului provocat de fel de fel de neajunsuri, se poate prin legătura constantă cu Biserica și cu sfintele sacramente, prin citirea cu umilință a Sfintei Scripturi care ne arată prin învățătura sa calea de urmat, dar și prin citirea documentelor magisteriului Bisericii care sub lumina Duhului Sfânt, e cel mai competent în a ne da răspunsuri la problemele pe care le ridică lumea de astăzi. Dar, probabil, e prea mult și e mai degrabă de datoria teologilor să consulte atâtea surse. Iată că Biserica ne simplifică situația și ne oferă un răspuns în viața sfântului Dumitru, care a mărturisit nu doar cu vorba, dar și cu fapta, și chiar cu viața credința primită.

Așa cum el a fost un soldat al credinței după cum îl prezintă chiar iconografia creștină, și noi trebuie să fim. Cum? Fiind exigenți astăzi cu persoanele ce monopolizează ideile și cerând de la ele competență, adică consecvența dintre cuvânt și faptă căci prea mulți sunt cei care, pentru a fi în asentimentul poporului, deși crezul lor e altul, au făcut pact cu Biserica spre a-și atinge scopurile lor meschine. Credința propune adevărul, dreptatea și nu minciuna și nedreptatea, de aceea imperativul liturgiei cuvântului de astăzi este să încercăm să mărturisim adevărul cu orice preț, începând cu noi. Numai așa vom putea spune cu psalmistul: “Frumusețea drepților se aseamănă cu frumusețea bisericilor, adică înalță sufletul la Dumnezeu”.

Emanuel DUMITRU

volum colectiv Chemați la sfințenie Ritul latin

Fecioara Maria, Regina Rozariului

January 1st, 2007

“Bucură-te, plină de har, Domnul este cu tine!” Cu aceste cuvinte îngerul salută Fecioara din Nazaret. Și tot cu aceste cuvinte noi am invocat-o pe Sfânta Fecioară Maria de multe ori în diverse momente ale vieții noastre.

În evul mediu, atunci când poporul și chiar o bună parte din călugări nu au mai cunoscut limba latină în care se recita Breviarul și nici nu au mai știut carte ca să poată citi cei 150 de psalmi ai Breviarului, psalmii au fost înlocuiți cu 150 de Tatăl nostru apoi 150 de Bucură-te Marie, servindu-se pentru a le număra de boabele înșirate zece câte zece pe o ață sau de nodurile făcute pe o sforicică. Aceasta este geneza formării rugăciunii Rozariului. Încetul cu încetul a luat forma actuală. Ea a devenit psaltirea, breviarul oamenilor simpli, iar astăzi este una din cele mai prețioase rugăciuni a Bisericii. Sfânta Fecioară cere la Fatima în 1917, ca între decade să se intercaleze rugăciunea: “O, Isuse iartă-ne păcatele…”. Rozarium este un cuvânt latin și poate fi tradus cu coroană de trandafiri sau cu grădină de trandafiri. Și așa cum într-o grădină de trandafiri găsim trandafiri de diferite culori, și în Rozariul Maicii Domnului găsim trei grupuri de câte cincizeci de trandafiri care exprimă bucuria, durerea, slava.

Comemorarea de astăzi a fost instituită de Sfântul Părinte Papa Pius al V-lea, pentru a aminti victoria obținută în 1571 la Lepanto, prin care au fost îndepărtate gravele amenințări la adresa credinței creștine din partea turcilor. Această victorie s-a datorat mijlocirii Sfintei Fecioare care era invocată la Roma și în toată lumea creștină prin rugăciunea sfântului Rozariu. De atunci această rugăciune a fost recomandată în mod constant de Pontifii Romani în mai bine de douăzeci de documente și enciclici.

În această lună, pe care Biserica o dedică cinstirii Maicii noastre cerești mai ales prin această devoțiune mariană, trebuie să ne întrebăm: iubim noi sfântul Rozariu? Face Rozariul parte din viața noastră? Cum contemplăm noi fiecare dintre mistere? În fața atâtor dificultăți în care ne zbatem adesea, în fața marii nevoi de ajutor pentru apostolat, pentru a duce înainte familia noastră și a o apropia mai mult de Dumnezeu, nu putem uita că la fel ca și în trecut și astăzi Rozariul trebuie să fie arma noastră puternică pentru a învinge în lupta interioară și pentru a ajuta toate sufletele.

Poate vă puneți întrebarea, de ce Rozariul este așa de important? Mulți spun că este lung și monoton și se întreabă: Oare nu se poate înlocui cu o altă rugăciune mai scurtă care să fie tot atât de eficientă? De ce este important? Pentru că este rugăciunea pe care o preferă Sfânta Fecioară Maria. În numeroasele sale apariții ea apare cu Rozariul în mână, se unește cu cei care îl recită și-i îndeamnă pe toți cu îngrijorare și preocupare maternă: rugați-vă în fiecare zi Rozariul!

Este importantă rugăciunea Rozariului, și totodată eficientă, pentru că este o rugăciune simplă, umilă ce ne formează în mod spiritual conducându-ne la modestie, la blândețe, la simplitatea inimii. Astăzi, Satana reușește să învingă prin spiritul de mândrie și de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și de aceea îi este groază de cei ce o urmează pe Maria pe calea modestiei și a umilinței. În timp ce această rugăciune este disprețuită de cei ce se cred mari și sunt mândri, ea este folosită cu multă iubire de cei mici ai Mariei: de cei săraci, de copii, de cei smeriți, de suferinzi, de foarte mulți credincioși care s-au încredințat Mamei cerești. Oamenii mici și simpli iubesc această rugăciune simplă, fiindcă o simt pe Maria aproape. Cei mici și umili văd în Maria tovarășa lor de viață, pe aceea care a străbătut ca și ei același drum presărat cu mici bucurii, cu mari suferințe și cu speranță de răsplată și slavă la sfârșitul vieții. Cei mândri și dornici să se dea în spectacol nu înțeleg această rugăciune, o disprețuiesc, considerând-o plictisitoare, monotonă. E posibil! Pentru cine nu o iubește pe Maria. Rozariul este semnul iubirii. Când e vorba de o iubire autentică nu mai putem vorbi de monotonie și plictiseală sau de ariditate sufletească. Cei care se iubesc cu adevărat nu se plictisesc să-și spună zilnic același lucru: Te iubesc!

Rozariul, apoi, este o rugăciune pe care noi o facem împreună cu Maria. Când o invocăm să se roage pentru noi Ea împlinește cererea noastră, unind rugăciunea sa cu rugăciunea noastră. Iar când cere Maria, obține întotdeauna pentru că Isus nu poate spune nu la ceea ce îi cere mama sa.

Nu în cele din urmă putem spune că Rozariul este o rugăciune biblică. Este de fapt o sinteză a evangheliei, un rezumat al istoriei mântuirii. În cele cincisprezece mistere se desfășoară, se derulează, lucrarea mântuirii noastre. Prin contemplarea misterelor sfântului Rozariu vom ajunge să înțelegem planul lui Isus ce se desfășoară în toată viața sa, de la Întrupare la Paștele său glorios; și astfel vom pătrunde tot mai mult în misterul mântuirii. Padre Pio un călugăr capucin ce a primit stigmatele Mântuitorului, răspundea odată la întrebarea: La ce trebuie să mă gândesc atunci când recit Rozariul? – pe care i-o adresase o creștină. Atenția, spunea Padre Pio, trebuie îndreptată spre Bucură-te Marie, adică spre salutul pe care îl adresezi Fecioarei, dar fără a pierde din vedere misterul pe care îl contempli. Ea a fost prezentă în toate misterele, a participat la toate cu iubire și durere. Ea participă în continuare la ele când recităm Rozariul. Într-adevăr, misterele de bucurie, de durere, de slavă pe care le-a trăit Maria, noi le contemplăm împreună cu ea atunci când ne rugăm Rozariul.

Astăzi, sărbătorind-o pe Maria ca Regină a Rozariului, Biserica vrea să ne reamintească importanța acestei rugăciuni și să ne îndemne să-l recităm cu o reînnoită fervoare și atenție pentru că Rozariul este ca un lanț uriaș de iubire și de salvare cu care putem înfășura persoane și situații și chiar să influențăm desfășurarea tuturor evenimentelor din timpul nostru.

Un tânăr a primit de la mama sa un rozariu pe crucifixul căruia era inscripționat numele său. Fiind un dar de la mama sa tânărul îl purta tot timpul cu el și nu era zi în care să nu mediteze misterele Rozariului. Dar într-o zi, fiind la o petrecere cu prietenii aceștia i-au descoperit rozariul și au început să râdă de el. De rușine tânărul l-a aruncat pe stradă. După câțiva ani un preot este chemat la căpătâiul unui bolnav ce era pe moarte într-un spital. Acel bolnav nu dorea să audă de preot dar acesta a insistat. Ajuns la bolnav îl găsește dormind și așteptând să se trezească începe să se roage Rozariul. Trezindu-se bolnavul și zărind rozariul în mâinile preotului îl întreabă: “De unde aveți acest rozariu? Preotul îi spune că l-a găsit acum câțiva ani în urmă pe stradă iar de atunci oferă în fiecare zi câte o decadă pentru mântuirea sufletului celui care l-a pierdut. Bolnavul a început să plângă, spunând preotului că lui i-a aparținut acel rozariu, povestind apoi cum l-a aruncat pe stradă și renunțând astfel la rugăciunea pe care el a învățat-o de mic și-a pierdut credința căzând apoi în noroiul păcatului și al viciului. După toate acestea bolnavul s-a împăcat cu Dumnezeu iar la scurt timp a murit fericit.

Iată un exemplu care ne arată puterea rugăciunii rozariului. Cu ea vom reuși să descoperim cursele Diavolului, să evităm multe din capcanele sale și putem să recuperăm întotdeauna de la el terenul pe care l-a cucerit; putem face să răsară germenii binelui în pustiul răului și al păcatului.

Să iubim această rugăciune, să o spunem zilnic fără întrerupere, toată viața și putem fi siguri că Diavolul nu va reuși niciodată să ne învingă.

Petru-Bogdan RĂCHITEANU

volum colectiv Chemați la sfințenie Ritul latin

Sfântul Francisc din Assisi

January 1st, 2007

Într-o perioadă în care luxul, setea de putere și decăderea morală a oamenilor Bisericii erau foarte mari, Dumnezeu a ridicat din rândul credincioșilor un mare sfânt care, prin viața sa trăită în conformitate cu evanghelia lui Cristos, a trezit în contemporanii săi o adevărată căință de păcate și o reînnoire profundă a vieții lor.

Același lucru continuă să-l facă și astăzi, dovadă fiind mulțimea imensă de franciscani care îl urmează prin trăirea sfaturilor evanghelice: sărăcie, curăție și ascultare, prin care ei își exprimă atașamentul absolut față de Cel care este mai presus de toate și prin care dau lumii mărturie despre speranța care se află în ei.

Sfântul Francisc s-a născut la Assisi, în 1182, având ca mamă o femeie evlavioasă, pe nume Pica, iar ca tată un bogat negustor de stofe, Pietro Bernardone. Încă din copilărie a dovedit că are o fire blândă și generoasă, știind să dea de pomană celor săraci. Ca tânăr a fost, însă, plin de orgoliu și însetat de putere. Risipea foarte ușor banii tatălui său și organiza petreceri pentru camarazii săi. Pentru acest din urmă fapt a fost proclamat de tineri ca “rege al petrecerilor și al tinerilor”. Dar sosește și clipa în care, atins de harul lui Dumnezeu, este copleșit de iubire față de Domnul și, simultan, este dezgustat de toată această viață destrăbălată. Observându-i schimbarea, prietenii au crezut că avea de gând să se însoare. “Soția pe care o voi alege – le-a răspuns el – este cea mai nobilă, cea mai bogată și cea mai frumoasă femeie din câte s-au văzut vreodată, căci le depășește pe toate în grație și înțelepciune”. Se referea la sărăcie.

În Biserica “Sfântul Damian” primește din partea Răstignitului o misiune deosebită: “Du-te, Francisc! Du-te și repară-mi casa pe care o vezi cum cade în ruină!”. Înțelegând ad litteram această poruncă, muncește la restaurarea acelei biserici, apoi a bisericii “Sfânta Maria a Îngerilor” din Porțiuncula, care va deveni curând leagănul Ordinului Fraților Minoriți. Nu peste mult timp însă, va înțelege că Domnul îi cerea să lucreze la însănătoșirea creștinătății, trăind în umilință și sărăcie și cerșindu-și pâinea. El se bucură de sărăcia sa mai mult decât se bucura odinioară de bogățiile sale. Înainte visa să devină un mare prinț, acum este mai mândru că a devenit “heraldul Marelui Rege”, cum o va proclama într-o zi în fața tâlharilor care-l atacaseră.

Sărăcia era pentru el “această Doamnă a popoarelor”, care a ajuns ca o văduvă mizerabilă și de toată lumea disprețuită, când, de fapt, ea este Regina tuturor virtuților, “această adevărată Doamna Noastră Sărăcia care ni se înfățișează plină de tristețe, alungată dintre noi”. Ea face ca “sufletul reținut încă pe pământ să stea de vorbă cu îngerii; ea l-a însoțit pe Cristos pe cruce, și a fost schingiuită împreună cu Cristos, și a înviat cu Cristos, și împreună cu Cristos s-a înălțat la cer”.

Într-o zi, auzind cuvintele evangheliei “nu luați nici aur, nici argint, nici monede de aramă…” (Mt 10,9), se dezbrăcă de hainele sale, îmbrăcă o rasă aspră și, încins cu o funie, plecă desculț să dea mărturie că Domnul este mai presus de toate, să predice pocăința, dorind să-i salveze pe aceia care stăteau departe de iubirea lui Dumnezeu. Astfel, sfântul Francisc devine apostolul sfintei sărăcii. Roadele predicii și exemplului său nu întârzie să apară: dispar dușmăniile, pomana dată săracilor este practicată cu generozitate; se formează în jurul lui un grup de ucenici, apoi o comunitate de frați care va lua numele de ordin și care va duce peste veacuri lucrarea și spiritul maestrului lor.

La baza acestei mari virtuți, aceea a sărăciei, se află o atitudine interioară de detașare de tot ceea ce înseamnă lucru creat, o atitudine de încredere totală în Providență. Această deschidere fundamentală față de Dumnezeu și față de aproapele nu poartă alt nume decât umilința. Iată un exemplu în care el și-a învins orgoliul. Se afla, nu departe de Assisi, o leprozerie pe lângă care, tânărul Francisc, când trecea, își închidea ochii și își astupa nările, pentru că nu putea suporta vederea și mirosul leproșilor. Plimbându-se călare prin apropiere, i s-a întâmplat ca una din aceste ființe sărmane să apară la cotitura unui drum ca să-i ceară de pomană. Împins de o forță irezistibilă, dar și cu spontaneitatea care-i era naturală, a descălecat, s-a apropiat de lepros și i-a dat de pomană, apoi i-a sărutat rănile, lucru pe care l-a făcut imediat și cu toți ceilalți bolnavi din leprozerie. “Când m-am retras din mijlocul lor – a spus el în ajunul morții sale – ceea ce mi-a părut că până atunci era amar s-a schimbat, în ceea ce mă privește, în dulce mângâiere a sufletului”.

Pentru umilința de care a dat dovadă Sărăcuțul din Assisi, Dante Alighieri, el însuși terțiar franciscan, îi plasează tronul în ceruri, foarte aproape de tronul lui Cristos.

Asemănarea sfântului Francisc cu Isus cel sărac și umil până la moarte este desăvârșită prin purtarea stigmatelor, a rănilor preasfinte ale Domnului, pe care le-a primit pe muntele Alverna, în ziua Înălțării Sfintei Cruci, la 14 septembrie 1224, pe când medita la patima și moartea lui Cristos. Începând din acea zi și până la moarte, viața sa nu a fost decât o agonie luminoasă. Din suferințele sale, pe care le-a acceptat din iubire față de Dumnezeu și pentru mântuirea oamenilor, compune imnuri de bucurie, dintre care cel mai cunoscut este “Cântarea creaturilor”. Și ca o dovadă a trăiniciei vieții sale spirituale, sfântul Francisc întâmpăină moartea cu aceste cuvinte demne de un copil al lui Dumnezeu și care merită să fie reținute de fiecare creștin, de fiecare dintre noi: “Fii binevenită, sora mea moarte! Fii binevenită!”

Și dacă fratele Francisc nu a acceptat în timpul vieții să fie numit sfânt, conștient fiind de propriile-i slăbiciuni, la numai doi ani de la moartea sa, în 1228, Papa Grigore al IX-lea îi recunoaște meritele, ridicându-l la cinstea altarelor.

Cea mai mare cinste pe care o poate aduce un creștin unui sfânt este, fără îndoială, imitarea virtuților lui. Deoarece sfântul Francisc din Assisi a practicat virtuțile creștine într-un mod eroic, sfințenia vieții sale este o provocare pentru toți membrii poporului lui Dumnezeu. De fapt, Cristos însuși, exemplul oricărei desăvârșiri, îi cheamă pe toți credincioșii, de orice stare sau condiție, la plinătatea vieții creștine și la desăvârșirea iubirii: “Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit” (Mt 5,48). Prin această sfințenie, care înseamnă conformarea propriei voințe cu voința lui Dumnezeu care îi iubește pe toți oamenii, inclusiv pe dușmani, se va ajunge la un mod de viață mai uman și în societatea pământească (LG 40). Este evident, totuși, că creștinii care trăiesc în lume au un mod de a trăi viața de sfințenie diferit de cel al sfântului Francisc și al călugărilor.

Trăim într-o lume care nu diferă mult de cea în care a trăit sărăcuțul din Assisi: o lume impregnată de materialism, consumism și individualism, o lume a războaielor și a urii și, nu în ultimul rând, o lume în care căutarea și satisfacerea plăcerii este cel mai important principiu de viață. Noi, creștinii, suntem invitați astăzi să ne întrebăm în ce măsură purtăm în noi înșine mentalitatea lumii și în ce măsură trăim în spiritul lui și al evangheliei sale. A sosit timpul să alegem între Cristos și lume. Dacă ne hotărâm să-l urmăm pe Cristos, să ne angajăm în mod personal și existențial în împlinirea acestei decizii. Concret, ce avem de făcut? Să renunțăm la orgoliu și la tot ce înseamnă egoism; să ne deschidem iubirii față de ceilalți, învățând să iertăm, să ajutăm pe cei aflați în lipsuri și nevoi, după propriile posibilități, să împărtășim viața, bucuriile și neliniștile celorlalți oameni, participând la aceleași activități, promovând binele material și spiritual al persoanelor și comunităților.

Conștienți de chemarea pe care am primit-o, aceea de a fi “sarea pământului” și “lumina lumii” (cf. Mt 5,13-14), dar conștienți și de slăbiciunile proprii și de dificultățile care vin din partea lumii, să cerem prin mijlocirea sfântului Francisc din Assisi ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea răspunde cu generozitate iubirii lui Cristos, care “nu a venit să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru cei mulți” (Mt 20,28).

Mihai BUJOR

volum colectiv Chemați la sfințenie Ritul latin

Sfinții Îngeri Păzitori

January 1st, 2007

“La început Dumnezeu a creat cerul și pământul” (Gen 1,1). Acestea sunt primele cuvinte cu care începe Sfânta Scriptură. În Biblie, expresia “cer și pământ” înseamnă tot ce există, creația în întregime. Dar dintre tot ce există, dintre toate ființele pe care le-a creat Dumnezeu, două categorii merită o atenție deosebită: îngerii, care sunt făpturile cele mai nobile ale cerului, ale lumii nevăzute și oamenii care sunt făpturile cele mai nobile ale pământului, ale lumii văzute. Dacă ieri am sărbătorit pe una din făpturile lumii văzute, pe sfânta Tereza a Pruncului Isus, iată că astăzi Biserica ne propune comemorarea făpturilor nevăzute, a Îngerilor Păzitori.

Sărbătoarea de astăzi, a fost înființată de către Papa Clement al X-lea, în secolul al XVII-lea. Aceasta nu înseamnă însă că doar de atunci există devoțiunea față de îngerii păzitori, dar această devoțiune a fost mărturisită încă din primele timpuri ale creștinismului. Sărbătoarea de astăzi este destinată să ne amintească o realitate pe care deseori în viață o neglijăm: Dumnezeu se îngrijește de noi oamenii, este în contact cu noi și realizează acest lucru prin creaturi intermediare, pe care Biblia le numește îngeri.

Ce reprezintă pentru noi un înger? Cuvântul “înger” indică un trimis și adesea îngerul este înfățișat ca un mesager, care poartă mesajul de la Dumnezeu și rugăciuni de la oameni. Un exemplu îl avem în vestitul vis al patriarhului Iacob la Betel, în care îngerii în calitatea lor de mesageri ai lui Dumnezeu “se urcau și coborau pe scară”(Gen 28,12).

În lectura din cartea Exodului, am auzit cum Domnul s-a adresat poporului israelit spunând: “Iată, eu trimit un înger înaintea ta ca să te ocrotească pe cale și să te conducă în locul pe care ți l-am pregătit”(Ex 23,20). Iar în Catehismul Bisericii Catolice, la numărul 336, găsim scrise următoarele cuvinte: “din copilărie până în ceasul morții, viața omului este înconjurată de ocrotirea și de mijlocirea îngerilor. Fiecare credincios are alături un înger ca apărător și păstor, care să-l îndemne la viață sfântă”. Biserica, pe baza mărturiilor biblice și ale tradiției, ne învață că orice creștin este încredințat de Dumnezeu unui înger, înger căruia i se dă misiunea de a-l păzi și de a-l conduce pe credincios pe calea binelui, de a-i insufla gânduri și sentimente nobile, de a-l sprijini în tot ceea ce întreprinde spre slava lui Dumnezeu și binele aproapelui. Acești îngeri care se îngrijesc de noi sunt numiți îngeri păzitori și sunt numiți astfel pentru că menirea lor este să ne păzească prin îndemnul susținut pe calea binelui.

Îngerul păzitor este cel care ne oferă mai întâi unele servicii sufletești. El își îndreaptă în mod special toată grija și paza lui pentru a ne ajuta să ne mântuim sufletul. Preocuparea lui este îndreptată în mod stăruitor spre a ne feri de păcat și a urmări împodobirea sufletului noastru cu virtuți alese. El ne vorbește în multe chipuri în inima noastră, ne stârnește dorul de viață sfântă, trezește în sufletele noastre remușcarea de conștiință și părerea de rău pentru păcatele săvârșite, ne luminează mintea și ne îndeamnă voința pentru atingerea scopului nostru, care este mântuirea sufletului. Îngerul păzitor ne face totodată și unele servicii trupești. Ne apără de primejdiile la care este expusă viața noastră, primejdii care ne amenință viața de la leagăn și până la mormânt. Astfel ne apără de boli și de atâtea accidente neprevăzute.

Unii s-ar putea întreba: dar noi nu ne putem păzi, de ce avem nevoie de îngerul păzitor? Avem nevoie de îngerul păzitor pentru că ne apără și de primejdiile în fața cărora vigilența noastră nu este capabilă de a ne apăra. Noi putem prevedea multe, ne putem feri de multe, dar niciodată nu vom prevedea tot ce ni s-ar putea întâmpla, toate primejdiile care s-ar putea abate asupra noastră. Astfel, îngerul păzitor ne ocrotește și ne apără și de primejdiile la care ne așteptăm mai puțin sau poate chiar deloc.

Alții s-ar putea întreba: dacă îngerul ne apără de primejdii, de ce ni se întâmplă atâtea nenorociri? De ce se întâmplă atâtea accidente, fie de circulație, fie la locul de muncă? Dacă lumea este amenințată de atâtea și atâtea primejdii, aceasta nu se datorează îngerului păzitor, căci el este mereu alături de noi și-și îndeplinește cu fidelitate misiunea încredințată de Dumnezeu, dar se datorează nouă oamenilor care n-am fost conștienți de prezența și de importanța misiunii îngerului păzitor, se datorează nouă oamenilor care poate l-am neglijat total pe acest fidel prieten al nostru și poate nu i-am mulțumit niciodată pentru binele pe care ni-l face zi de zi, nouă oamenilor care n-am știut să ascultăm de îndemnul lui la bine și am ascultat mai degrabă de îngerul cel rău, nouă oamenilor care n-am știut să-i cerem ajutorul și ocrotirea în primejdiile vieții.

Dacă nenorocirile care ni se întâmplă nouă astăzi, celor care-l neglijăm pe îngerul păzitor sau nu-i cerem ocrotirea, ni se datorează doar nouă, nu același lucru se întâmplă cu cei care au știut să-l cheme în momentele de primejdie. Astfel îngerul păzitor nu a întârziat să vină în ajutorul acestora. Avem mai multe exemple în viețile unor sfinți, care au fost ajutați de îngerul păzitor și uneori au fost chiar scăpați de la moarte. Un exemplu sugestiv îl întâlnim în viața sfîntului Filip Neri, despre care ni se relatează următorul fapt.

Într-o zi, pe când se îndrepta spre locuința unui om sărac, pentru a-l ajuta cu o anumită sumă de bani, a fost întâmpinat de o trăsură care trecea cu viteză mare. Sfântul Filip Neri speriat de zgomotul trăsurii și crezând că vine peste el, a vrut să se ferească. Însă această mișcare făcută de el era gata să-l prăbușească într-o groapă mare. În acel moment, un tânăr îl prinde. Acest tânăr nu era altul decât îngerul său păzitor.

Dacă îngerul nu l-ar fi salvat pe sfântul Filip Neri, acea căzătură l-ar fi costat viața. Dar și noi am fost deseori poate pe punctul de a ne prăbuși, de a ne prăbuși nu într-o groapă în care ne-ar fi costat doar viața trupului, ci într-o prăpastie care ne-ar fi costat pierderea fericirii veșnice. Dacă nu am căzut, aceasta se datorează și îngerului nostru păzitor care ne-a susținut și ne susține neîncetat pe drumul vieții noastre. Să avem și noi încredere în îngerul păzitor și să-i cerem ajutorul ori de câte ori ne aflăm în primejdie și cu siguranță ne va ajuta.

Acum, după ce am auzit cât de importantă este misiunea îngerului păzitor, să ne întrebăm care sunt datoriile noastre față de îngerul păzitor? Datoriile care ne revin sunt: de a-i fi recunoscători și de a-i mulțumi pentru grija pe care o are față de noi, de a-l asculta în tot ce ne inspiră pe calea binelui, de a-l imita, adică de a îndeplini cu fidelitate, asemenea lui, misiunea pe care ne-a încredințat-o Dumnezeu, și de a pune totodată în practică ceea ce îngerul păzitor ne inspiră.

Poate până acum nu am fost pe deplin conștienți de importanța misunii îngerului păzitor și l-am negllijat mai mult sau mai puțin, dar să ne exprimăm măcar de acum înainte cu toată credința și cu toată încrederea devoțiunea noastră față de îngerul păzitor, recitând deseori rugăciunea: “Îngerul lui Dumnezeu, care ești păzitorul meu, luminează-mă astăzi; păzește-mă, povățuiește-mă și ocârmuiește-mă pe mine, care-ți sunt încredințat ție, din bunătatea lui Dumnezeu”.

Petru BEȘLEAGĂ

volum colectiv Chemați la sfințenie Ritul latin

Sfânta Fecioară Maria Regină

January 1st, 2007

Pământul a cunoscut în decursul timpului, mulți conducători și stăpâni, mulți regi și regine. Aceste nume monarhice au ajuns până în zilele noastre. Poate suntem surprinși, dar astăzi, Biserica universală o sărbătorește pe Sfânta Fecoiară Maria cu titlu de regină. Această sărbătoare de dată recentă a fost orânduită de Papa Pius al XII-lea, la 31 mai 1954. Însă pietatea creștină i-a atribuit sfintei Fecioare titlul de regină încă din secolul al IV-lea, de aceea iconografia acestui secol o reprezintă pe Maria ca împărăteasă șezând pe tron, cu o coroană pe cap și ținându-l în brațe pe micuțul rege, pe Isus. Sărbătoarea de azi este de fapt completarea sărbătorii pe care am avut-o cu șapte zile în urmă, la 15 August, Adormirea Maicii Domnului. Maria a fost înălțată cu trupul și cu sufletul la cer și a fost încoronată ca regină a întregului univers. Maria regină. Dar ce fel de regină?

Titlul de regină pe care Biserica îl atribuie Mariei, nu este doar o figură de stil, nu este doar un simplu simbol sau o simplă metaforă, ci este exprimarea unei realități; Maria este cu adevărat regină, desigur nu în sensul politic al cuvântului, ci în sens biblic, la fel cum Fiul ei, Isus, a fost rege, nu rege politic – ca atunci când mulțimile doreau să-l prindă și să-l facă rege – și totuși rege, deoarece însuși Isus o spune în fața lui Pilat, atunci când acesta îl judecă. Regalitatea Mariei e strâns legată de regalitatea Fiului ei. Căci dacă Isus, Fiul lui Dumnezeu, este regele cerului și al pământului, Maria Mama Fiului lui Dumnezeu, nu poate fi decât regina cerului și a pământului. Cu alte cuvinte regalitatea Mariei derivă din maternitatea ei divină.

Titlul de regină dedicat Mariei este expresia cea mai curată și mai delicată de iubire față de Sfânta Fecioară. Pentru copiii care își iubesc părinții, mama este cea mai dragă, cea mai scumpă dintre regine. Pentru părinții care își iubesc copiii, acel copil este pentru ei ceea ce era sfânta Tereza a Pruncului Isus în copilărie, pentru tatăl ei: mica regină. Toate mamele în toate locurile și din toate timpurile, indiferent dacă la putere este monarhia, președinția sau o altă formă de guvernământ, își adorm seara copii cu povești în care intră împărătese, prințese și regine.

Regina, în conștința omenirii, este un simbol și în același timp un ideal; este simbolul femeii desăvârșite, al frumuseții, al bunătății, al milei, al duioșiei, al puterii puse în slujba binelui; pentru că regina este aceea care intervine întotdeauna în favoarea supușilor ei, a celor mici, săraci, bolnavi sau nedreptățiți.

Invocând-o pe Maria ca regină, noi nu facem altceava decât să exprimăm cu un singur cuvânt tot ceea ce este fermecător în ea: frumusețea, strălucirea, curăția și bunătatea ei, blândețea ei, maternitatea ei și grija pe care ea o poartă față de noi cei rămași în această vale de lacrimi, care implorăm ajutorul și ocrotirea ei, pentru ca într-o zi să contemplăm împreună cu ea strălucirea lui Dumnezeu.

Era în ajunul sărbătorii Ridicării cu trupul și cu sufletul la cer a Presfintei Fecioare Maria. În acel an 1608, fratele Ieremia se pregătise cu o fervoare deosebită pentru această sărbătoare. Și iată că în capela, în care se afla în rugăciune, a apărut Sfânta Fecioară, purtându-și Fiul în brațe, și care se revelă umilului frate în toată splendoarea și frumusețea ei. Era înveșmântată într-o mantie albă, presărată cu stele mari, strălucitoare, mai strălucitoare decât soarele; cu toate acestea ele nu-l orbeau pe fratele Ieremia care în genunchi cu brațele deschise, învăluit de atâta lumină, începu s-o privească cu deosebită venerație. Apoi cu o firească simplitate, îi spuse sfintei Fecioare: – Stăpâna mea, și Maică a lui Dumnezeu, Marie, tu ești regină și nu porți coroană pe cap?

Maria zâmbind și strângându-și cu dragoste copilul la piept răspunse: – Frate Ieremia, coroana mea nu este oare acest Fiu al meu!

Acest eveniment a marcat toată viața fratelui Ieremia. Datorită lui a înțeles că Maria este mare în Biserică prin Fiul său unic. El a înțeles că maternitatea divină n-o îndepărtează pe Maria, ci o apropie mai mult de cei umili, suferinzi și săraci. El a înțeles că Maria, deși era Mama Fiului lui Dumnezeu, nu încetează să fie slujitoarea acestuia și a celor umili. Mai mult, a înțeles că maternitatea ei divină era explicația maternității sale spirituale față de oameni.

De fapt, coroana de regină a Mariei este Fiul ei, Isus Cristos întreg, total; astfel încât Maria ne-ar putea spune și nouă azi, ceea ce spunea sfântul apostol Paul, atunci când scria creștinilor din Tesalonic: “Cine este speranța, bucuria, coroana noastră de slavă? Nu sunteți voi, înaintea Domnului nostru Isus Cristos la venirea lui ? Da, voi sunteți slava și bucuria noastră” (1Tes 2,19,20).

Fiecare dintre noi formăm o părticică prețioasă din această coroană. Fiecare dintre noi acționăm în conformitate cu Cristos, care este capul Trupului său mistic, adică Biserica sa, și în conformitate cu cei din jurul nostru, care tindem la același scop – mântuirea sufletului.

Primirea triumfală și încoronarea Mariei în cer ca regină a universului, tradiția creștină a ilustrat-o prin descrierea primirii triumfale pe care locuitorii Betuliei i-au făcut-o Iuditei, când aceasta se întorcea victorioasă, având în mână capul retezat a lui Holofern, generalul armatelor filistenilor. “Binecuvântată să fii tu de Dumnezeu cel atotputernic în veci! Tu ești mândria neamului lui Iacob! Tu ești faima neamului nostru!” Iudita a fost considerată din totdeauna ca fiind o imagine a Mariei.

Fără îndoială că aparița Mariei în cer și încoronarea ei a provocvat uimire și încântare. “În cer s-a arătat un semn mare: o femeie înveșmântată în soare, cu luna sub picioarele ei și cu o cunună de douăsprezece stele pe cap” (Ap 12,1). Așa o vede sfântul Ioan în Apocalips.

Maria este înveșmântată în soare. Strălucirea care radiază nu vine de la ea, dar de la Dumnezeu care este “lumina și izvorul oricărei lumini”, de la cel care este Soarele sfințeniei.

Luna de sub picioarele Mariei indică istoria umană, care este într-o permanentă schimbare. Luna de sub picioarele sale indică suveranitatea sa peste toată creația. Coroana Mariei, cu cele douăsprezece stele, este imaginea vechiului și noului Israel, care tinde spre împlinire, spre desăvârșire.

Ceea ce a văzut apostolul Ioan în femeia încoronată cu douăsprezece stele pe cap, avea să exprime mai clar Conciliul al II-lea din Vatican: “Mama lui Isus este chipul și pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul care va să vină” (LG 68).

Maria deși este regină, ea este și Mama noastră, care se poartă cu noi cu o adevărată delicatețe. Ea este cea care distribuie cu mâinile sale pline harul milostivirii Domnului. Pe ea o invocăm în fiecare zi și cerem protecția sa: mulți creștini au o devoțiune deosebită față de ea și o invocă în mod deosebit sâmbăta, lăudând-o prin cântece și rugăciuni, în mod deosebit prin rugăciunea Salve regina, Bucură-te regină.

Să reflectăm așadar la viața noastră și s-o rugăm pe buna noastră Mamă să ocrotească statele și libertatea oamenilor pentru ca împărăția Fiului său să se statornicească nu numai în inimile noastre, dar și în viața noastră externă. Și să spunem și noi împreună cu sfântul Alfons Maria de Liguori: “Bucură-te regină, Maica milei, viața, mângâierea și speranța noastră, bucură-te!”.

Iacob STOLNICU

volum colectiv Chemați la sfințenie Ritul latin

Schimbarea la față a Domnului

January 1st, 2007

“Acesta este Fiul meu preaiubit în care am binevoit; de el să ascultați” (Mt 17,5)

Făcând o retrospesctivă a istoriei umane, constatăm că numai în ultimele decenii lumea și-a format o fizionomie cu totul surprinzătoare. Ceea ce înainte era doar de domeniul iluziilor, al fantasticului, astăzi devine realitate. Știința și tehnica au progresat, au evoluat într-atâta încât au pus la dispoziția omului tot confortul și toate mijloacele de informare, de comunicare și de distracție pentru a-l face pe om fericit. Dar toate la un loc: vehiculele terestre ultrarapide, navele cos mice-supersonice, zborurile interplanetare, comunicarea prin radio și televiziune, care aduc în casă o întreagă lume necunoscută; toate aceste născociri ale minții umane, în continuă căutare după fericire au reușit să-l facă pe omul zilelor noastre mai fericit decât pe omul veacurilor trecute?

Există în lume atâta ură și egoism, mascate în lozinci ce propovăduiesc generozitatea, caritatea dezinteresată și acea. Se revendică și se liberalizează dreptul la avort, eutanasie și homosexualitate în acest veac al automatizării și al performanțelor tehnice. Dar în timp ce tehnica s-a perfecționat, ființa umană pe plan moral și spiritual a rămas mult în urma acesteia. A rămas sub dominația instinctelor, nerespectând uneori nici cele mai elementare norme de conduită și conviețuire socială și morală. Idealul, scopul vieții a devenit plăcerea, după vechea deviză hedonistă: “Manâncă, bea și te veselește căci după moarte nimic nu-i. Aici e totul: iad și rai”.

Întreaga creștinătate catolică comemorează astăzi evenimentul Schimbării la față a Domnului nostru Isus Cristos. Sărbătoarea își are originea în orientul creștin unde se celebra cel de-al doilea Paște “Transfigurarea Domnului” numit “Paștele de vară” și a devenit universală la șase august fiind prescrisă de papa Calixt al III-lea în evocarea victoriei repurtate de armatele creștine asupra turcilor la Belgrad. Lupta a avut loc la 22 iulie 1456, iar vestea victoriei a ajuns la Roma la șase august, anul următor, motiv pentru care sărbătorea a fost fixată la această dată.

Timpul când s-a petrecut evenimentul este între Rusaliile evreiești (șavuot) și sărbătoarea Corturilor (Sukkot), în al doilea an de viață publică a lui Isus, când s-a ocupat în mod special de formarea apostolilor. Este evidentă intenția lui Isus de a da apostolilor săi o dovadă prin care să le întărească convingerea despre dumnezeirea lui pentru ca atunci când vor experimenta încercarea grea a suferințelor și a condamnării lui la moarte să nu dispere; de a stabili în sufletul lor o relație între suferință și moarte pe de o parte, între inviere și slavă pe de altă parte. Isus vrea să arate celor trei apostoli cum se vor realiza profețiile mesianice veterotestamentare în persoana sa. Faptele și cuvintele lui Isus anticipă însă, în mod parțial și voalat deplina revelare a divinității sale. În schimb învierea glorioasă manifestă în mod plenar, clar și definitiv natura divină a persoanei sale și raporturile sale cu Tatăl.

Conform evangheliilor sinoptice evenimentul are loc la circa șase zile de la declarația solemnă a lui Petru despre identitatea personală a lui Cristos: “Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu” (Mt 16,17). Acestă profesiune de credință a lui, cât și a Bisericii actuale în dumnezeirea lui Cristos, reprezintă răspunsul la problema mântuirii, adică la sensul definitiv și radical al existenței omului și al lumii.

Lecturile proclamate la liturgia cuvântului de astăzi gravitează în jurul evenimentului taboric și-l descriu succint. Evanghelistul Luca relatează circumstanțele evenimentului transfigurării lui Isus care se desfășoară pe un munte, în prezența a trei apostoli: Petru, Iacob și Ioan, martori oculari aleși de Isus.

Muntele despre care Evanghelia nu ne dă alte indicații, este aproape unanim considerat a fi muntele Tabor, aflat în mijlocul Galileii și dominând câmpia din jur. Muntele izolat, în mentalitatea biblică era un loc privilegiat pentru teofanii, pentru alianțe dintre Iahve și poporul ales cât și pentru meditarea unor adevăruri divine într-o atmosferă silențioasă, solemnă, cu un aer rarefiat care tempera căldura verii. Într-un asemenea cadru sugestiv, vocea Tatălui care declară autoritatea și divinitatea lui Isus: “Acesta este Fiu meu preaiubit în care am binevoit. De el să ascultați!” (Mt 17,5), îi determină pe cei trei apostoli prezenți la eveniment să contemple cu anticipație un crămpei din manifestarea gloriei divine a lui Isus înviat.

Prin viziunea supranaturală de pe munte, Isus a confirmat și a întărit credința lui Petru în dumnezeirea sa: “Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!” (Mt 16,17). Acea clipă de mărire supranaturală era un semn și o garanție a strălucirii învierii: “Fiul Omului va veni în mărirea Tatălui său” (Mt 16,27). Subiectul conversației cu Moise și Ilie, două personalități veterotestamentare care reprezintă prezența Vechii Alianțe, Legea și Profeții cât și continuitatea istoriei mântuirii, era o confirmare a prevestirii exodului pe care îl avea de îndeplinit Isus la Ierusalim, reprezentat în mod tipic de eliberarea din Egipt a poporului ales.

De remarcat este și reacția apostolilor. Deși au trăit atâtea experiențe cu Isus, se înspăimântă în fața misterului divin, așa cum este și firesc, însă Isus îi consolează. Petru fiind mai îndrăzneț cere lui Isus să permanentizeze bucuria și fericirea la care participă: “Învățătorule ce bine ne este nouă aici. Să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise și una pentru Ilie” (Lc 9,33). Dar el nu pricepea că episodul taboric este învăluit în splendoarea misterului pascal și de aceea Isus nu putea rămâne pe munte. Abia după Înviere, apostolii vor înțelege experiențele trăite împreună cu Isus, importanța transfigurării sale și cine este Isus din Nazaret, dând mărturie despre cele văzute pe munte, despre persoana și opera sa răscumpărătoare.

Evanghelistul Luca descrie transfigurarea lui Cristos nu ca efectul copleșirii de către o lumină din exterior, însă ca o efuziune, ca o exteriorizare a strălucirii unei realități interioare: “aspectul Feței I s-a schimbat” (Lc 9,29).

Transfigurarea marchează o fază importantă în revelarea lui Isus ca Mesia și Fiul al lui Dumnezeu. Ea este o experiență similară cu botezul lui, unde gloria sa nu este revelată prin faptele sale, ci într-un mod mai personal. Gloria denotă universalitatea regalității mesianice a lui Isus care nu poate fi circumscrisă în dimensiunile spațio-temporale. Ea se extinde asupra întregului univers.

Multe din profețiile vetero-testamentare fac referință la viitorul Rege Mesia și la venirea împărăției sale, care este deja prezentă în mijlocul poporului său. Aceste profeții au un conținut escatologic și se pot distinge în două momente diferite: unul mai apropiat, care privește Întruparea și Nașterea feciorelnică, și altul mai îndepărtat, care vizează a doua parusie, în care va avea loc judecata universală.

Mesajul transfigurării lui Isus este exprimat destul de elocvent și de sfântul Leon cel Mare într-una din omiliile sale: “Scopul principal al Transfigurării este acela de a smulge din inima ucenicilor scandalul crucii și de a face ca umilirea patimii acceptate de bunăvoie să nu-i demoralizeze pe cei în prezența cărora avea să se manifeste gloria divină. Dar el nu se gândea mai puțin să pună temelia speranței Bisericii sale; astfel încât trupul mistic al lui Cristos cunoscând acea transformare care îi era rezervată, fiecare din membrele sale să poată avea speranța că va avea parte de mărirea de care Capul strălucise mai înainte”.

Așadar, Transfigurarea este un moment important în revelația împărăției lui Dumnezeu pentru că privește profețiile veterotestamentare pe care Cristos le împlinește, privește evenimentele mărețe care au avut loc pe cruce: moartea, învierea, înălțarea cât și a doua sa venire. Ea ne ajută să înțelegem nu numai destinul lui Cristos ci și destinul întregii Biserici. Cristos este cel dintâi iar noi îl vom putea urma în slava învierii dacă vom corespunde exigențelor și imperativelor evanghelice.

Dumnezeu, în planul său providențial, când a creat universul, a stabilit în natura fiecărei creaturi un scop bine determinat și o destinație precisă. Creația infraumană a fost orânduită slujirii destinului omului și scopului său ultim care este viziunea beatifică, sau mântuirea lui. Problema mântuirii omului a fost considerată întotdeauna vitală și capitală. Lumea contemporană este calificată drept secularizată, autosuficientă, antropocentristă și închisă absolutului transcendent, ceea ce de fapt exprimă starea ideologică a lumii actuale.

Este incontestabil faptul că o societate permisivistă cât și o lume cu cele mai mari performanțe tehnice înregistrate în istoria ei exercită o influență și o fascinație irezistibilă asupra omului însetat după fericire. Omul este ușor sedus de vanitățile acestei lumi, dar cu timpul constată că acestea nu oferă satisfacție deplină, că-i lasă amărăciune și neliniște în sufletul său, unde arsura unei însetări chinuitoare după fericire începe din nou să-i mistuie ființa. Este setea după absolut, după supranatural ce nu poate fi potolită decât cu posedarea acesteia, după cum spune și sfântul Augustin: “Ne-ai creat pentru tine Doamne și neliniștit este sufletul nostru până nu se va odihni în tine”. Este glasul lui Isus care vorbește fiecărui suflet și de care trebuie să ascultăm dacă vrem să fim cu adevărat fericiți, așa cum ne îndeamnă și vocea Tatălui din cer care a răsunat pe muntele Tabor: “De el să ascultați!” (Mt 17,5).

În discursul inaugural al fericirilor creștine, Isus intenționează o reconsiderare, o redescoperire a valorilor, condamnând ambiguitatea unei reprezentări pur terestre și efemere a fericirii. Destinatarii acestei fericiri sunt cei săraci, umili și flămânzi din cauza condiției lor umane, economice și sociale; sunt cei care printr-o atitudine interioară exprimă încrederea și speranța în Cristos și în venirea împărăției sale.

În timpul celui de-al doilea război mondial, într-un sanatoriu de boli epidemice din Răsărit, era o soră miloasă care îngrijea bolnavii de holeră. După un timp s-a molipsit și ea și acum zăcea grav bolnavă singura ei speranță, consolare și fericire fiind Cristos pe care-l întâlnea zilnic în Euharistie. În fiecare dimineață un preot îi aducea Sfânta Împărtășanie. Într-o dimineață părea să fie ațipită. Asistenta îi întinse brațul și spuse: “Iată Mântuitorul este aici”. Deodată bolnava se schimbă, își împreună mâinile, fața ei iradia de fericire, era total transfigurată și ochii ei se îndreptau spre sfânta Ostie ca și cum ar fi văzut cerul deschis.

Dacă vrem să fim transfigurați, transformați existențial, atunci să-l lăsăm pe Cristos prezent real în Sfânta Euharistie ca să-și facă lăcaș în inimile noastre. Să trăim viața în compania lui Cristos și să-l acceptăm de Stăpân Suprem al nostru.

Dacă vrem să fim cu adevărat fericiți, atunci să participăm la bucuria pascală din care au pregustat și cei trei apostoli pe muntele Tabor, să participăm la împărăția lui Cristos care se realizează prin “metanoia”, prin convertirea radicală a inimii, adică, printr-un act divino-uman.

Din perspectivă psihologică ea este o acțiune deliberată a omului, nu violentă sau impusă din partea lui Dumnezeu, ci aleasă în mod liber în urma unei reflexii. Totodată, într-un sens mai profund ea este inițiativa divină, lucrarea lui Dumnezeu în om. Omul acceptă noua sa condiție datorită intervenției harice a lui Dumnezeu în viața sa.

Această convertire la Cristos nu încetează odată cu inserarea noastră în împărăția sa, ci ea implică un proces de convertire continuă care constă în renunțarea la păcat, la plăcerile dezordonate ale acestei lumi; constă în asimilarea progresivă a experienței lui Cristos și fidelitatea față de Tatăl pentru a putea ajunge la scopul transfigurării noastre glorioase unde să contemplăm maiestatea divină și să exclamăm și noi alături de Petru: “Doamne, ce bine ne este nouă aici!” (Lc 9,33).

Carmil DUMA

volum colectiv Chemați la sfințenie Ritul latin

Sfinții Ioachim și Ana

January 1st, 2007

“Să-i lăudăm pe bărbații vestiți care sunt părinții noștri. Ei au fost oameni vrednici; faptele lor bune nu sunt date uitării” (Sir 44,1.10). Acestea sunt cuvintele prin care Liturgia Cuvântului îi caracterizează astăzi pe sfinții Ioachim și Ana. Într-adevăr, ziua de astăzi, 26 iulie, este ziua în care mai multe parohii ale diecezei noastre de Iași, precum și foarte multe alte parohii ale Bisericii Universale, parohii încredințate patronajului spiritual al Sfinților Ioachim și Ana, îmbracă haina de sărbătoare; este ziua în care întreaga Biserică îi comemorează, aducându-le cult liturgic, pe aceia care au fost părinții Preacuratei Fecioare Maria.

Multiple sunt motivele pentru care Biserica îi venerează pe acești doi sfinți. Noi vom aminti doar trei dintre ele, și anume: rolul deosebit pe care l-au avut în planul lui Dumnezeu; mijlocirea lor puternică în ceruri pentru noi; exemplul de viață pe care ni l-au dat.

Primul motiv și cu siguranță cel mai important dintre acestea, stă în faptul că ei au avut un rol deosebit în planul lui Dumnezeu. Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în omilia din 26 iulie 1983, spunea că sfinții Ioachim și Ana, în locul și în timpul în care au trăit, au reprezentat în lanțul momentelor planului divin un inel deosebit de prețios. Și e suficient să trecem în revistă doar marile momente ale acestui plan pentru a vedea că într-adevăr acești sfinți au avut un rol important. Știm din revelație că Dumnezeu a dorit ca viața divină care pulsează în interiorul Sfintei Treimi să o ofere și altora. Tocmai de aceea el a conceput un plan. A creat, conform acestui plan, tot ceea ce există. Culme și coroană a creației, omul a primit, pe lângă sufletul său rațional, spre deosebire de celelalte creaturi și darul vieții divine. Numai că prin păcat a pierdut acest dar. Însă planul lui Dumnezeu nu se blochează, deoarece Dumnezeu intervine din nou promițând un Mântuitor. Și întrucât omenirea nu era pregătită încă să-l primească pe Mântuitorul promis, urmează veacuri de așteptare, de pregătire, veacuri în care Dumnezeu este într-o continuă relație cu omul, încheie alianță cu Noe, cu Abraham, alege un popor, trimite profeți care să vestească venirea celui promis. La timpul cuvenit, el se folosește de două persoane cu viață sfântă, pentru a aduce pe lume, prin intermediul lor, pe aceea care este Mama Fiului lui Dumnezeu, Mama Mântuitorului promis. Iată marele rol pe care l-au avut sfinții Ioachim și Ana în planul lui Dumnezeu. Prin intermediul lor noi am primit binecuvântarea pe care într-o zi Dumnezeu a promis-o în paradisul pierdut protopărinților noștri, Adam și Eva. Prin intermediul lor noi l-am primit pe Salvatorul omenirii.

Al doilea motiv pentru care Biserica îi venerează pe Sfinții Ioachim și Ana este acela că ei sunt mijlocitori puternici pe lângă Dumnezeu pentru noi. Dacă Dumnezeu de-a lungul existenței lor pământești le-a oferit atâtea daruri, ascultându-le întotdeauna rugăciunile, cu cât mai mult nu-i va asculta acum, când ei sunt în ceruri și mijlocesc pentru noi? Privind asupra vieții lor vedem că, într-adevăr, Dumnezeu a avut o atenție deosebită pentru ei. Date prea multe despre ei nu avem. Sfânta Scriptură nu ne precizează nici măcar numele lor. Ceea ce știm însă ne este relatat în scrierile apocrife, scrieri pe care Biserica nu le-a încadrat în rândul celor sfinte deoarece ele mai conțin și unele adăugiri care nu concordă cu realitatea obiectivă. Dar, în general, ele ne prezintă informații prețioase. Aceste scrieri ne spun că sfinții Ioachim și Ana făceau parte din tribul lui David. Erau oameni cu o viață deosebit de sfântă. Se rugau mult, posteau mult, respectau toate preceptele legii mozaice. Erau de asemenea foarte bogați. Aveau însă o mare durere: nu aveau copii. După cum se știe, în mentalitatea iudaică de atunci, copilul era semnul binecuvântării divine. Cei care nu aveau copii erau considerați ca pedepsiți de Dumnezeu pentru păcatele pe care le-au săvârșit în trecut, fie ei, fie părinții lor. Uneori se întâmpla ca darurile pe care asemenea soți fără copii le aduceau la templu să fie refuzate tocmai din acest motiv. Deși s-au rugat mult pentru ca Dumnezeu să le îndepărteze această rușine, se părea că cerul nu vrea să-i asculte. Într-o zi, spun aceste scrieri mai departe, sfântul Ioachim a plecat cu turma la munte și nu s-a mai întors timp de cinci luni. După această perioadă, un înger trimis de Dumnezeu îi apare spunându-i să se reîntoarcă la Ierusalim. Același înger, trimis de data aceasta la sfânta Ana, o vestește că atunci când se va întoarce soțul ei, ea va deveni mamă. Ne putem da ușor seama de bucuria care a invadat sufletele lor atunci când s-au întâlnit la poarta orașului Ierusalim. După nașterea sfintei Fecioare, ca recunoștință, o duc pe aceasta, de la vârsta de trei ani, la templul din Ierusalim pentru a fi educată acolo. Din această privire asupra vieții soților Ioachim și Ana, vedem că Dumnezeu a intervenit într-un mod deosebit în viața lor, le-a oferit daruri deosebite, darul cel mai mare fiind însăși Sfânta Fecioară Maria. Și, cum spuneam, dacă în timpul vieții lor pământești Dumnezeu le-a oferit atâtea haruri, dacă nu le-a refuzat nici o rugăciune, cu atât mai mult nu-i refuză acum. Să alergăm, de aceea, și noi la mijlocirea lor puternică.

Al treilea motiv pentru care Biserica îi cinstește pe sfinții Ioachim și Ana stă în faptul că ei sunt exemple grăitoare pentru noi.Trăim astăzi timpuri deosebit de grele. Mulți dintre sociologi sunt de părere că timpurile pe care le traversăm sunt timpuri de criză. Se vorbește astăzi despre o criză economică, politică dar mai ales despre o criză religioasă. Cristos este astăzi abandonat de mulți, religia creștină pierzând parcă teren. Într-un astfel de climat este uneori destul de greu să trăiești mesajul creștin. Tocmai de aceea, Biserica, în pedagogia ei, ni-i propune pe sfinți ca modele, ca exemple care să ne impulsioneze în trăirea de zi cu zi a credinței. Și ce am putea învăța din exemplul vieții sfinților Ioachim și Ana? Învățăm, în primul rând, să recunoaștem prezența lui Dumnezeu în viața noastră și să-i mulțumim pentru aceasta. Dumnezeu a intervenit în viața lor. Dar Dumnezeu intervine și în viața noastră. Cu siguranță nu există nimeni dintre noi care să poată spune că nu a simțit niciodată mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu întinsă asupra lui. Iar dacă Dumnezeu este prezent în viața noastră, dacă ne oferă atâtea lucruri minunate, suntem la rândul nostru datori să mulțumim pentru tot ce am primit. În al doilea rând, învățăm de la Sfinții Ioachim și Ana să prețuim darul sacru al vieții. Deși nu aveau copii, ei s-au rugat pentru ca Dumnezeu să le dăruiască această binecuvântare. Ei au știut să primească darul vieții, în timp ce există astăzi atâtea mame care nu vor să respecte dreptul fiecărui copil la a se naște. Viața este un dar sacru și cu toții să învățăm astăzi să respectăm acest dar. În al treilea rând, învățăm de la Sfinții Ioachim și Ana să-i educăm creștinește pe copii. De la ei a învățat Sfânta Fecioară să se roage. Din gura lor a auzit despre promisiunile făcute casei lui David, despre promisiunea nașterii lui Mesia. De la ei a auzit despre locul unde avea să se nască Cristos. Având o educație religioasă profundă, la rândul ei Sfânta Fecioară a putut să-l educe pe Cristos. Ea l-a învățat pe Cristos zicătorile și proverbele populare atât de bogate în înțelepciune, pe care el mai târziu le va folosi în predicile sale. Ea l-a învățat pe Cristos rugăciunile pe care evreii le rostesc copiilor încă înainte ca aceștia să poată vorbi, pentru ca astfel să le învețe mai ușor. Dar pentru a-i educa pe copii din punct de vedere religios, suntem la rândul nostru obligați să ne pregătim religios, să citim literatură religioasă. Să nu lăsăm să ne treacă prin mână vreo revistă sau carte sfântă fără să le citim. Să ascultăm cu atenție în fiecare duminică și sărbătoare predicile care se fac în biserică. Mai putem învăța, în al patrulea rând, de la sfinții Ioachim și Ana să luptăm pentru unitatea familiei creștine. Astăzi, când am putea spune că se face publicitate divorțului, când divorțul este prezentat în filme ca o stare normală a omului, când personaje celebre sunt prezentate ca modele în timp ce sunt la a treia sau a patra căsătorie, exemplul sfinților Ioachim și Ana care au păstrat unitatea familiei și în momentele în care ea a trecut prin clipe grele este pentru noi unul elocvent. Pentru a putea păstra unitatea familiei să ne rugăm împreună cu copiii noștri. Să ne rugăm înainte și după masă, să ne rugăm dimineața și seara, cu cei mai mari să încercăm să citim zilnic câteva pasaje din Sfânta Scriptură, să nu lipsească din casele noastre rugăciunea sfântului Rozariu. Putem recita, eventual, o decadă din Rozariu în timpul unei călătorii sau într-un alt moment al orarului zilei. Multe analize psihologice susțin că rugăciunea cu copiii, în familie, îi ajută pe părinți să găsească mai ușor drumul spre inima copiilor.

Așadar, astăzi, când întreaga Biserică îi comemorează pe sfinții Ioachim și Ana, când suntem chemați să privim la rolul deosebit pe care ei l-au avut în planul lui Dumnezeu, când suntem chemați să-i rugăm să mijlocească pentru noi, când suntem chemați să-i imităm, să-i cerem bunului Dumnezeu ca exemplul lor să fie un imbold pentru noi în a trăi cu mai multă hotărâre și dăruire viața creștină.

Maricel Irinel MITITELU

volum colectiv Chemați la sfințenie Ritul latin

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

January 1st, 2007

Nașterea unei noi făpturi umane a lui Dumnezeu este pentru o familie creștină un motiv de bucurie și, în același timp, de laudă adusă Creatorului vieții. Liturgia de astăzi ne invită și pe noi să participăm la o astfel de bucurie, ne invită să celebrăm Nașterea sfântului Ioan Botezătorul, cel care a fost înainte-mergătorul lui Cristos. Poate ne întrebăm, de ce Biserica sărbătorește această naștere?

Această atenție particulară este justificată de ceea ce Isus afirmă despre el: “Adevăr vă spun: printre cei născuți din femeie nu s-a ridicat unul mai mare ca Ioan Botezătorul” (Mt 11,11). Ca un fel de comentariu la cuvintele lui Cristos, liturgia pare că vrea să celebreze în ziua nașterii sale, măreția Botezătorului, evocând figura sa profetică și participarea sa la istoria mântuirii. Lecturile pe care le-am ascultat, ne ajută să înțelegem mai bine caracterul și motivația acestei sărbători.

Fragmentul evanghelic de astăzi, relatează evenimentul acestei nașteri, subliniind bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu față de om. Elisabetei, o femeie credincioasă, Dumnezeu îi dăruiește un fiu, în ciuda vârstei sale înaintate și a sterilității ei. Este binecunoscut faptul că în Vechiul Testament, o femeie fără copii era semnul blestemului lui Dumnezeu, pe când cea care avea copii era semnul binecuvântării lui Dumnezeu. Prin această naștere minunată, Dumnezeu își arată puterea sa cea mare. Alături de Elisabeta, evanghelia ni-l prezintă și pe soțul ei, Zaharia, preot și slujitor în templu, care din cauza puținei sale credințe în această naștere, e pedepsit de Dumnezeu. După gândirea umană, necredința lui Zaharia este îndreptățită, deoarece la vârsta lui era imposibil să poată avea un copil, însă la Dumnezeu acest lucru nu era cu neputință. Când această naștere se adeverește, i se dezleagă limba și Zaharia îl laudă pe Dumnezeu.

Nașterea lui Ioan a însemnat pentru omenire o schimbare definitivă. Prin apariția sa, acest copil aduce bucurie părinților, rudelor și tuturor locuitorilor Iudeii. Dumnezeu îi dăruiește acestui copil o misiune foarte importantă: îl face crainicul și vestitorul său, cel care pregătește calea venirii lui Mesia. Nașterea sa este o manifestare a puterii lui Dumnezeu. Însuși numele lui exprimă identitatea sa misterioasă: “Dumnezeu dă har”. Cu acest om, de fapt, se proclamă lumii că a ajuns timpul harului, al blândeții, al iertării, al dragostei divine.

“Domnul m-a chemat din sânul mamei mele”, notează profetul Isaia în prima lectură, lectură pe care liturgia o referă la Botezător, aratând raportul lui cu divinul. Chemarea Botezătorului este dată din sânul matern, este în mod total har, dar și în mod total dăruire. Harul și răspunsul omului se împletesc într-un mic dialog de dragoste. Prin Ioan, Domnul provoacă poporul, îl cheamă la convertire și știe că va reuși. Însăși predica sa care era în perfectă armonie cu viața sa austeră și mortificată, începe cu aceste cuvinte: “Convertiți-vă, căci împărăția lui Dumnezeu este aproape”.

Tuturor celor care veneau la el, atrași de radicalitatea și forța mesajului său, Ioan le anunța că era timpul de a cere iertare de la Dumnezeu pentru păcatele lor și de a se converti, adică de a-și schimba felul de a trăi. Pe toți cei care se decideau să-și schimbe viața, să fie fideli legii lui Dumnezeu, Ioan îi boteza. Botezul său cu apă era semnul exterior al purificării interioare. Dar botezul lui Isus va fi acela al Duhului Sfânt care purifică asemenea focului. Dumnezeu vrea să readucă poporul la sine, vrea să-l convertească și să-l mântuiască. Și aceasta o face prin Ioan Botezătorul. El a fost pentru Israel și rămâne și astăzi pentru poporul creștin unul care luminează prin viața și învățătura sa chemându-l la mântuire, unul care netezește drumul Domnului.

Faptul că Ioan Botezătorul este mai mult decât un profet, o subliniază și lectura a doua de astăzi luată din Faptele Apostolilor. El este vestitorul care anunță că sosirea Mântuitorului este iminentă, îi pregătește calea în inimile oamenilor, arătând prezența lui Dumnezeu, pentru ca toți să-l poată recunoaște și primi. Ioan Botezătorul este un profet pentru cuvântul care este “spadă și săgeată”, adică o realitate care ia inițiativa. Între Ioan Botezătorul și Isus există un raport special cât privește viața monahală și de dăruire lui Dumnezeu. Ca și Isus el crește și se întărește în Duh. Ca și Isus el este trăiește în deșert, în singurătate, rugăciune și penitență. Ca și Isus el este sărac și detașat de lucruri. Ca și Isus are forța cuvântului lui Dumnezeu care îl susține și îl alimentează. Ca și Isus el se manifestă Israelului anunțând că împărăția lui Dumnezeu este aproape și convertirea este necesară.

Astăzi în solemnitatea nașterii sale, contemplând marea figură a Botezătorului, care și-a îndeplinit misiunea cu atâta fidelitate, ne putem întreba dacă și noi netezim drumul Domnului ca să intre în sufletele prietenilor și părinților și al celor care sunt încă departe de el. Creștinii sunt vestitorii lui Cristos în lumea de astăzi. Fericitul Jose Maria Escriva în cartea sa Forja spune: “Domnul se folosește de noi ca de torțe, ca această lumină să ilumineze… de noi depinde ca mulți să nu rămână în întuneric, dar să străbată drumul care duce la viața veșnică”.

Botezătorul ne demonstrează cât de prețioasă este oricare vocație. Misiunea fiecărui credincios este aceea de a fi ambasador și profet al Domnului, martor al unui cuvânt care nu este al său, martor fidel și autentic. Ioan Botezătorul este omul care se dăruiește Cuvântului, fără a căuta privilegii și avantaje, fără a căuta laude. El dă mărturie despre adevăr cu viața și cuvintele sale, fără lașitate față de cei care dețineau puterea, fără a ceda presiunii fariseilor. Și-a dat viața apărând legea lui Dumnezeu în fața oricărui avantaj uman. De acest lucru ne dăm seama când Ioan îi spune Tetrarhului Irod: “Nu-ți este îngăduit să ții soția fratelui tău” (Mc 6,18).

Ioan Botezătorul este la picioarele lui Isus, nedemn de a dezlega legăturile sandalelor sale. Motto-ul său ar trebui să devină emblema slujirii creștine: “Este nevoie ca el să crească și eu să mă micșorez” (In 3,30). Cine oare ar mai vorbi astfel? Care dintre oamenii care au trăit vreodată pe acest pământ ar spune despre sine că dorește să se micșoreze, să se umilească, în timp ce aproapelui său i s-ar cuveni să crească, să sporească? Raționamentul omului de azi este cu totul altul: să voiască a crește și a propăși el pe seama și în dauna celorlalți. Și totuși Ioan Botezătorul ne arată un cu totul alt comportament: se umilește pe sine pentru ca celălalt să crească, să se afirme. Prin smerenia sa absolută, prin iubirea sa totală față de un altul, respectiv de Cristos, Ioan Botezătorul ne este un frumos model și călăuzitor în drumul vieții noastre pe acest pământ.

Cristos este prezent în mijlocul nostru în Sfânta Euharistie, sub chipul pâinii și al vinului. Dar mai este prezent și sub chipul tuturor oamenilor asupriți, încercați, în suferințe, nevoi și nedreptăți. Iubindu-i și slujindu-i pe acești oameni ai săi, lui îi manifestăm dragostea noastră și pe el însuși îl slujim. Să reținem din viața și jertfa sfântului Ioan Botezătorul, acea capacitate omenească de a ieși din sine și de a iubi pe un altul. Atunci Cristos va umple viața noastră săracă, iar bucuria noastră va fi într-adevăr deplină.

Să privim la Botezător și să-i urmăm exemplul. Dumnezeu ne cere și nouă să trecem neobservați făcând binele, îndeplinindu-ne îndatoririle noastre. Dumnezeu ne cere să fim mesagerii săi, vestitorii tainelor Sale, purtători ai bucuriei și a evangheliei. Prin viața noastră, prin comportarea și cuvintele noastre să-l arătăm pe Cristos acolo unde se desfășoară în fiecare zi munca noastră, în familia noastră, între prieteni. Dovada cea mai bună a convingerii și a validității a ceea ce proclamăm, este legătura dintre cuvinte și fapte; este în multe cazuri condiția de care nu se poate face abstracție pentru a vorbi lumii despre Dumnezeu. Să pregătim drumul lui Cristos, să fim cei care îl anunță altor inimi. Bineînțeles că vor fi și greutăți și obstacole, însă harul lui Dumezeu ne va ajuta dacă vom rămâne fermi în credință și iubire.

Să luăm și noi cuvintele sfântului Ioan Botezătorul și să le punem în practică: “Este nevoie ca el să crească, iar eu să mă micșorez”. Acesta să fie motto-ul, emblema vieții noastre creștine în drumul nostru spre bucuria veșnică, spre gloria lui Dumnezeu.

Să ne rugăm și noi lui Dumnezeu spunând: Doamne vreau să fiu un flaut simplu, ca tu să cânți. Să nu fiu altceva decât o voce împrumutată, care strigă în deșert. Să fiu vocea ta, Doamne, în mijlocul lumii, în ambientul și locul în care ai vrut să-mi petrec existența.

Adrian IȘTOC

volum colectiv Chemați la sfințenie Ritul latin

Sfântul Anton de Padova

January 1st, 2007

Astăzi, 13 iunie, Biserica îl sărbătorește cu multă bucurie pe sfântul Anton de Padova. Dintre numeroșii sfinți pe care îi sărbătorește Biserica, acest sfânt este cel mai îndrăgit de poporul creștin fiind cunoscut pentru numeroasele lui minuni și pentru ajutorul și ocrotirea sa in diferitele necazuri ale vieții.

Sfântul Anton s-a născut la Lisabona în 1195, iar la botez i s-a pus numele de Fernando care înseamnă “cel ce luptă pentru pace”. Încă de la vârsta de 15 ani a abandonat lumea pentru a intra în rândul canonicilor regulari, la mănăstirea “Sfântul Vincențiu-de-Fora”. Aici se dedică îndată studiului științelor sacre, mai cu seamă teologiei “regina științelor”, știința tainelor celor mai adânci. Teologia, va scrie el mai târziu, este “o cântare veșnic nouă ale cărei dulci melodii bucură cerul și mângâie pământul”. Se deosebește printr-o memorie excelentă, care uimește. Mai târziu în fața cunoștințelor sale adânci și bogate, cei mai învățați dintre eretici nu vor avea de ales decât fuga, văzând puterea cuvântului său.

Însă această mănăstire fiind aproape de Lisabona era vizitată foarte des de prietenii săi și mai ales de părinți, fapt pentru care nesuportând această situație s-a retras la Coimbra, o mănăstire mai izolată, fiind astfel mulțumit de o viață și mai retrasă. Aici citea zi și noapte Sfânta Scriptură. Însă dezamăgit cumva de luxul mănăstirii, copleșite de numeroase daruri din partea regelui, hotărăște să intre în ordinul franciscan pe care îl stima foarte mult, iar după ce își termină noviciatul obține permisiunea de a merge în Africa pentru a lucra la convertirea necredincioșilor.

Moare în 1231, la vârsta de 36 de ani. Se spune că la moartea sa mâinile negre arse de soare au devenit albe ca zăpada și fine, delicate, cum sunt mânuțele unui copil. Fața sa desfigurată de boală a devenit senină și frumoasă. Trupul său răsucit de suferință a devenit zvelt, așa cum arăta în tinerețe, când era sănătos. Totuși acest trup frumos când a fost dezgropat după 32 de ani era complet transformat în cenușă. Însă ceva rămăsese din el, și anume limba. Acea limbă poate fi văzută și astăzi după atâția ani de la moartea sfântului Anton în bazilica din Padova.

Așadar, putem spune că se împlinește promisiunea lui Isus care spune că “cel ce mă preamărește în fața oamenilor îl voi preamări și eu înaintea Tatălui meu”. Într-adevăr prin această minune putem spune că Mântuitorul îl preamărește pe sfântul Anton în fața lui Dumnezeu căci dacă privim viața sfântului Anton observăm că el nu a făcut altceva decât să-l laude pe Dumnezeu prin predica sa.

Într-adevăr, Anton de Padova este un mare sfânt. Dar ce trebuie să învățăm noi de la acest ucenic al lui Cristos? Trebuie să fim conștienți de necesitatea despărțirii, a renunțării, a părăsirii lucrurilor și a ființelor scumpe. Așa cum sfântul Anton a renunțat la toate pentru a-l urma pe Cristos și astfel a devenit un vestitor adevărat al Cuvântului, la fel și noi trebuie să avem, o inimă deschisă la voința lui Dumnezeu și să fim gata oricând de a răspunde chemării sale. Însă, nu există răspuns la chemarea de a fi în slujba împărăției lui Dumnezeu, care să nu producă și dureri mari. Fiecare creștin este chemat pentru a fi trimis în misiune. Nu există nici o chemare fără misiune.

În prima lectură de astăzi vedem clar că Dumnezeu îi încredințează profetului Isaia o misiune importantă și anume: “m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor eliberarea, celor prinși în război izbăvirea, să vestesc un an de milostivire al Domnului” (Is 61,1-2). Trebuie să fim conștienți că fiecare vocație este în vederea unei misiuni din care cauză cel chemat este totodată și un trimis, adică este un adevărat apostol. Vedem astfel cum Dumnezeu, așa cum l-a chemat pe sfântul Anton să răspundă cuvântului lui Dumnezeu, la fel îi cheamă pe unii oameni pentru a le încredința anumite obligații. Cu toate acestea misiunea îi interesează pe toți, și ea nu poate fi încredințată doar unor cadre specializate într-un anumit sector specific. “În Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos le-a încredințat apostolilor și urmașilor lor îndatorirea de a învăța, de a sfinți și de a conduce în numele său și cu puterea sa. Însă laicii, făcuți părtași prin botez la misiunea preoțească, profetică și regală a lui Cristos, își împlinesc în Biserică și în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu” (AA 2). Întreaga Biserică este misionară atât în globalitatea sa cât mai ales fiecare membru în parte trebuie să fie apostol. Toți credincioșii prin puterea vocației baptismale își asumă o responsabilitate precisă pentru răspândirea mesajului lui Cristos. Dacă un creștin nu este apostol, acela nu este creștin.

În evanghelia de azi putem vedea clar figura sau chipul misionarului și dinamismul misiunii sale. Mai întâi evanghelia ne pune în temă că izvorul misiunii se naște din rugăciune și nu din planurile omenești. “Rugați, dar pe Domnul secerișului să trimită lucrători în secerișul său” (Lc 10,2). Vedem astfel că secerătorii nu sunt chemați prin sunete de clopot, prin reclame publicitare, dar ei sunt dăruiți și trimiși de însuși Dumnezeu. Dumnezeu este deținătorul ogorului și el dăruiește secerători pentru acest ogor al său. Prin urmare apostolul este rodul rugăciunii și el trebuie să aibă încurajarea, puterea și orientarea pentru acțiunea lui în rugăciune. Misiunea încetează în aceeași clipă când se întrerupe legătura ei cu izvorul. Fără rugăciune apostolatul nu este decât o simplă meserie ca toate celelalte în vederea câștigării pâinii de toate zilele.

Apoi, cel care este trimis în misiune trebuie să fie blând, să se jertfească fără pretenții și fără rezerve. “Eu vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor” (Mt 10,3). Singura forță a apostolatului este un cuvânt dezarmant care poate să fie sau să nu fie primit, sau chiar luat în batjocură. Chiar și în fața ostilităților, a persecuției, misionarul face apel la libertate și nu la constrângere, la mărturia neînfricată și veselă nu la agresivitate. Dacă un apostol nu este blând și pătruns de dragostea lui Cristos, atunci riscă să devină un tiran.

Evanghelia ne pune în față și stilul în care trebuie îndeplinită vestirea evangheliei și anume, în sărăcie. Isus își trimite ucenicii fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte. Puterea cuvântului lui Dumnezeu nu se bazează pe bani sau pe prestigiul care îl poate avea o persoană sau o instituție. Adevăratul apostol nu este omul care apare pe scena acestei lumi pentru a fi onorat, el nu este un colecționar de posturi importante și privilegiate. Misionarul adevărat nu vrea să apară la tribune, ci preferă să viziteze locurile și casele săracilor, ale oamenilor de rând, ale acelora părăsiți și suferinzi. Dacă misiunea nu adoptă un stil de sărăcie, atunci se coboară la nivelul unei simple acțiuni de propagandă și de spectacol.

Pentru a putea fi într-adevăr un adevărat apostol al cuvântului lui Dumnezeu să învățăm de la sfântul Anton de Padova care nu a încetat să se roage lui Dumnezeu și care a știut să trăiască în blândețe și sărăcie. Sfântul Anton dovedește iubire în slujirea tuturor dar mai cu seamă a celor umili. Cunoaște calea care conduce la inima lor: calea smerită a lucrurilor mărunte, atât de îndrăgită de poporul credincios.

Odată, pe când se afla la Limoges, o femeie evlavioasă se dusese la catedrala “Sfântul Petru” să asculte o predică a sfântului Anton. Să fi fost predica prea lungă sau să fi zăbovit femeia la ieșirea din biserică? Fapt e că bărbatul ei crede altceva și nu vrea să afle alte explicații. Strigă la ea, și ea îi răspunde cu o palmă. Atunci omul se repede la soția sa și o apucă de păr atât de tare că îi smulge aproape tot părul. Biata femeie alergă și bătu la ușa mănăstirii franciscane cerând să-l vadă pe fratele Anton. Îi arătă capul însângerat și aruncându-i-se la picioare, istorisește toată întâmplarea recunoscându-și vina. “Dar părul meu! Cine o să-mi dea părul înapoi?” Cu o privire aspră Anton o poftește să iasă. Dar nici nu a plecat bine că fratele își dă seama că părul își are importanța lui. În cazul de față, reprezintă pacea acelei case și poate chiar salvarea unei căsnicii. Anton merge și se roagă: “Doamne, Isuse, ai spus că nici un fir de păr de pe cap nu ni se va clinti fără voia Tatălui tău, așadar, îndură-te de această femeie: redă-i bucuria, odată cu părul!” Chiar în clipa aceea ajungând acasă femeia se uită în oglindă și scoate un strigăt de uimire. Era vindecată!

Ce trebuie să învățăm din această întâmplare și din toata viața sfântului Anton?

Sigur că nu suntem chemați să facem minuni asemenea sfântului Anton de Padova. Însă fiecare dintre noi este chemat la o mai mare încredere în milostivirea lui Dumnezeu. Prin rugăciune putem face mult bine acelora care sunt plini de suferință. Rugăciunea trebuie să fie hrana noastră prin care prindem noi puteri de a răspândi cuvântul lui Dumnezeu acolo unde lipsește și de a alina durerile și nenorocirile semenilor noștri. Fără rugăciune nu putem face nimic. Rugăciunea este cea care ne unește cu Tatăl nostru de la care vin toate darurile. Însuși Isus ne-a spus: “Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar ați putea mișca munții din loc”. Dacă voim să fim buni vestitori ai evangheliei lui Cristos atunci trebuie să învățăm de la sfântul Anton să fim oameni ai rugăciunii, să fim exemplu de blândețe și bunătate ca astfel oamenii, privind la noi, să-l descopere pe Dumnezeu atât prin viața, cât mai ales prin predicarea cuvântului.

Sorin BEREȘ

volum colectiv Chemați la sfințenie Ritul latin