Predici

Pe măsură ce toamna înaintează, iar verdele naturii ce ne-a încântat pe noi şi a susţinut speranţa mai bine de jumătate de an, mulţumit parcă de a-şi fi împlinit rostul, de acum obosit, urmăreşte nostalgic policromia arborilor care, zi de zi, dispare în graba frunzelor căzătoare. Trăind şi noi în compania naturii înconjurătoare, vrând-nevrând, eşti antrenat parcă în melancolia despuierii ei, obligat cumva să-i ţii hangul şi să repeţi refrenul care ţi se potriveşte: Memento mori (Adu-ţi aminte că vei muri, omule).

Îngânduraţi, doritori de a-i înţelege lecţia tăcută, socoţi că ţi-ar prinde bine, în serile tot mai lungi ce te întâmpină, să parcurgi vreun capitol din Sfânta Scriptură, ca de exemplu, capitolul 40 din Înţelepciunea lui Ben Sirah: O, moarte! Cât de amară este amintirea ta pentru omul care trăieşte fericit întru avuţiile sale (Sir 1, 1).

Chiar dacă omul nu reuşeşte, totuşi, să se gândească prea des la ceea ce va urma după scurta sa viaţă, unele momente venite din afară îl ajută la o astfel de reflecţie.

Dacă ne uităm atenţi în calendar vedem că în prima zi a lunii noiembrie este Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Aceştia, după ce au murit pentru lume şi pentru păcat au ajuns deja în glorie în adevărata şi statornica viaţă. Astăzi, pe 2 noiembrie, suntem invitaţi să ne aducem aminte de cei care au mers înaintea noastră cu semnul credinţei, dar de a căror mântuire nu suntem siguri. În această zi se pomenesc toţi credincioşii răposaţi: rude, prieteni, cunoscuţi sau necunoscţi care parcă strigă mereu: Aveţi milă de noi, ne bazăm pe voi! Fericirea sfinţilor, precum şi apelul răposaţilor se îngemănează pe tot parcursul lunii noiembrie (nu numai) în obsedantul şi salvatorul: Memento mori!

Respectul pentru cei răposaţi face parte din cele mai vechi timpuri din religia omenirii. Găsim la toate popoarele preocuparea de a se îngriji de trupurile celor morţi. Biserica, încă de la început, văzând în trupurile credincioşilor temple ale Duhului Sfânt, destinate învierii, a împărtăşit aceleaşi sentimente. La cei vechi, pentru a arăta respect pentru cei răposaţi, trupurile lor erau stropite cu balsam. La multe din lespezile vechilor sarcofage pot fi văzute găuri cu mici tuburi metalice care serveau la introducerea balsamului după înmormântare.

Se cunosc şi superstiţiile care circulau în trecut cu privire la grija pentru cei răposaţi. Cu privire la necesitatea înmormântării, era o condiţie absolută pentru ca sufletul să-şi găsească dincolo odihna. Prin urmare, dacă trupul cuiva ar fi rămas neînmormântat, sau, mai rău, dacă rămăşiţele pământeşti ar fi fost distruse sau împrăştiate, se credea că sufletul e condamnat să rătăcească veşnic, fără odihnă. E ceea ce ne prezintă Sadoveanu în romanul său Baltagul; această credinţă o determină pe Vitoria Lipan să pornească în căutarea soţului ei care nu s-a mai întors acasă.

Aşa cum spune unul din documentele Conciliului al II-lea din Vatican, “conştientă de comuniunea întregului Corp Mistic al lui Cristos, Biserica celor aflaţi pe cale, încă din primele timpuri ale religiei creştine, a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi” (LG 50).

Rugăciunea pentru cei morţi, aşadar, urcă până la originile Bisericii. Dar urmele unei comemorări colective a credincioşilor răposaţi le găsim mult mai târziu. Regula monachorum atribuită sfântului Isidor de Sevilla (636) prescrie ca în ziua de luni după Rusalii să se celebreze Sfânta Jertfă pentru toţi morţii. Această comemorare a tuturor morţilor a apărut, probabil, ca o replică a sărbătorii Tuturor Sfinţilor care în multe regiuni ale Occidentului se celebra după exemplul grecilor, în prima duminică după Rusalii. La început se constată pretutindeni tendinţa de a alege pentru comemorarea tuturor morţilor o zi care urma după o solemnitate însemnată, cum ar fi Epifania, Rusaliile, fondatorul unei biserici etc. Astfel, la Fulda, în Germania, comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi se ţinea la 17 decembrie, aniversarul morţii sfântul Sturme, fondatorul mănăstirii. Dar adevăratul întemeietor al pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi trebuie considerat sfântul Odillon, abatele de Cluny (904-1048). În anul 998, abatele mănăstirii dispune ca la 2 noiembrie să fie comemoraţi toţi călugării răposaţi. Practica aceasta s-a generalizat în toată Europa imediat prin cele o mie de mănăstiri benedictine, abaţia de la Cluny devenind principala forţă spirituală a Occidentului; astfel, în 1311, Roma stabileşte oficial ca pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi să se celebreze la 2 noiembrie. Mai târziu, spre sfârşitul secolului al XV-lea, călugării dominicani din Spania au introdus obiceiul de a celebra la ziua morţilor trei liturghii ca şi la Crăciun.

Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi ne poartă, în mod logic, să medităm despre moarte, acest fapt misterios şi îngrijorător pe care toţi îl ştim bine, dar care de multe ori ne forţează să ne mişcăm orizontul conştiinţei noastre, crezând că vom duce în acest mod o viaţă mai senină. Este adevărat că moartea este şi rămâne un fapt negativ, la care natura noastră se răzvrăteşte; cu toate acestea, Cristos a ştiut să facă din moarte un act de dăruire, de iubire, de răscumpărare, de eliberare. Acceptând în mod creştin moartea, noi o învingem pentru totdeauna.

De fapt, tematica acestei celebrări este credinţa în învierea lui Isus Cristos, în existenţa purgatoriului şi a comuniunii sfinţilor – mistere ce se îmbină între ele.

Biserica învaţă că, după moartea trupului, sufletul uman poate subzista într-una din aceste trei ipostaze: prima – care este o stare total fericită prin vederea lui Dumnezeu în cer, dacă sufletul este cu desăvârşire curat; a doua este o stare de nefericire totală, cauzată de refuzul conştient dat lui Dumnezeu, stare identificată cu iadul. În aceste două stări nu există posibilitate de schimbare, întrucât timpul, ca şi condiţionare ontologică, dispare. A treia stare este cea identificată cu purgatoriul. Este o stare tranzitorie şi, într-un fel, o stare de bucurie. Sufletul aflat în această stare se ştie salvat şi, pentru că voinţa sa este de-acum conformă cu cea a lui Dumnezeu, acceptă cu bucurie purificarea necesară. Este şi o stare de suferinţă, născută din dorinţa sa intensă de a intra în împărăţia lui Dumnezeu, dorinţă cu atât mai dureroasă cu cât a dobândit o conştiinţă limpede asupra sfinţeniei lui Dumnezeu şi asupra gravităţii păcatelor proprii. Este şi o stare de speranţă, căci sufletul are certitudinea că va intra cândva în viziunea beatifică la care aspiră.

Iată, cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Se va îndeplini ceea ce am auzit azi în lectura întâi: Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe feţele tuturor. Iată de ce Biserica ne invită în această lună, în chip special să ne rugăm şi să ajutăm sufletele din purgator. Dar aceasta să o facem din toată inima? Deseori, trebuie să o recunoaştem, suntem foarte superficiali: facem un semn al crucii, murmurăm o rugă (cu gândul cine ştie pe unde), intonăm un psalm, păstrăm un moment de tăcere şi atât. Cât este de puţin! Sau uităm că va veni un moment unic în care noi vom fi cei care vom dormi sub o simplă lespede de piatră, într-un cimitir dintre atâtea din lumea aceasta. Vom dormi sub o lespede rece care va atrage sau nu atenţia trecătorilor la fel de indiferenţi ca şi noi cei de azi. Şi din acel moment, noi vom fi cei care vom aştepta ca un suflet binevoitor de pe pământ să-şi împreuneze mâinile într-o rugă scurtă: Doamne, odihneşte-l.

Să-i ajutăm pe cei răposaţi prin metoda cea mai eficientă care este jertfa Sfintei Liturghii. Fiind vorba de meritele lui Cristos suntem siguri că Dumnezeu ne va asculta, întrucât Isus Cristos este Fiul său preaiubit. A-i cere lui Dumnezeu ceva în numele lui Isus înseamnă a-l forţa să ne asculte. Un alt ajutor pentru cei din purgator poate fi rugăciunea noastră. Când ne rugăm pentru sufletele din purgator nu-i cerem lui Dumnezeu să-şi retragă sentinţa pronunţată asupra lor, nici ca să facă să sufere mai puţin. Prin rugăciunea noastră cerem numai ca Dumnezeu să grăbească procesul de purificare a sufletelor, primindu-le cât mai repede în fericirea veşnică. Nimic altceva. De asemenea, la toate acestea să alăturăm şi fragilele noastre merite pe care le-am câştigat prin faptele noastre bune. Aşadar, în timp ce noi ne rugăm pentru sufletele din purgator, aici, pe pământ, sfinţii din cer se roagă pentru noi. Se realizează, astfel, un circuit de merite şi ajutoare de la un membru al Corpului Mistic la altul.

Această zi de 2 noiembrie, în care Biserica comemorează toţi credincioşii răposaţi, se poate numi ziua speranţei, pentru că sufletele credincioşilor răposaţi sunt iluminate de lumina speranţei în fericirea eternă a celor salvaţi, adică a sfinţilor, care va deveni şi pentru ei, mai devreme sau mai târziu, certitudine clară.

Vasilică PANĂ

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

Ne-am adunat astăzi în jurul altarului pentru a sărbători în cadrul nostru familiar, la Sfânta Jertfă a Liturghiei, memoria unui mare mărturisitor al lui Cristos, sfântul Dumitru. Împreună cu fraţii ortodocşi, care şi ei îl comemorează, vrem să aducem astăzi laudă lui Dumnezeu pentru această preţioasă piatră din Biserica sa, care a ştiut să se lase zidită în planul său de mântuire spre edificarea şi întărirea celorlalţi fraţi în credinţă.

Trăind în secolul al III-lea, o perioadă în care istoria Bisericii atestă marile prigoane împotriva creştinilor, hagiografii nu au reuşit să adune prea multe date despre sfântul Dumitru. Ceea ce se poate spune cu certitudine este faptul că s-a născut la Tesalonic din părinţi nobili, a fost educat la şcolile înalte ale acelei vremi şi, după ce a profesat o scurtă perioadă de timp avocatura, s-a înrolat în armata împăratului. Aici, bătea puternic vântul încreştinării şi ca urmare devine creştin. Dumitru se distinge în lupte ca un foarte bun strateg, motiv pentru care împăratul Maximilian îl îndrăgeşte şi îl apreciază, şi ca o dovadă a preţuirii sale îl va numi proconsul al întregii Grecii. Dar în anul 286, Maximilian va începe una dintre cele mai îndârjite persecuţii împotriva creştinilor care va dura timp de zece ani. Acesteia îi va cădea victimă şi Dumitru. El este arestat şi aruncat în închisoare.

Pe când era în închisoare datorită credinţei, a venit la Dumitru un creştin pe nume Nestor, care i-a cerut să se roage pentru el spre a fi întărit de Domnul în lupta cu uriaşul Lie. Acest Lie era un soldat, un Goliat roman care, spre delectarea împăratului şi a publicului, provoca creştinii oraşului Tesalonic la luptă ucigându-i în arenă. Dumitru îl încurajează pe Nestor şi-i prezice că “îl va ucide pe Lie spre slava lui Cristos, ca o mărturie a măreţiei lui”. Aşa cum a spus Dumitru s-a şi întâmplat. Nestor l-a omorât pe Lie, dar împăratul simţindu-se umilit a poruncit ca acesta să fie decapitat şi să fie ucis şi cel care l-a încurajat să lupte. Un soldat i-a străpuns lui Dumitru coasta de mai multe ori cu o suliţă. Aceasta a fost moartea cu care Dumitru l-a preamărit pe Dumnezeu. Pe stâlpul de care era legat s-a pus o plăcuţă pe care era scris: Hic est christianus – acesta este creştin.

Într-o perioadă deloc îndepărtată de noi, comuniştii au distrus un mare număr de biserici crezând că astfel vor distruge credinţa. De fapt, asemenea uriaşului Lie care a distrus atâtea altare vii datorită credinţei lor, comuniştii au distrus bisericile, dar nu şi credinţa.

Pentru noi, creştinii, viaţa pământească privită în lumina Învierii lui Cristos, nu are decât o valoare tranzitorie. Astfel, cei care au prigonit şi prigonesc în continuare Biserica sub diverse forme, nu fac altceva decât să dea dovadă de o mare îngustime a minţii. Ei se aseamănă cu acel om care privindu-se în oglindă şi văzându-şi urâciunea, a spart-o crezând că astfel va scăpa de imaginea chipului său hidos. Pentru noi, oglinda în care ne vedem clar chipul în frumuseţea lui este Cristos. De aceea, comportarea noastră trebuie să fie, ca şi urmaşi ai lui Cristos, exemplară, o oglindă în care cei care-l dispreţuiesc pe Domnul şi crucea sa, să vadă monstruozitatea din sufletele lor malformate de păcat. Numai aşa, edificând pe cei din jurul nostru printr-o comportare cârmuită în spirit şi adevăr vom putea să ajungem buni creştini. Căci a fi creştin nu înseamnă doar a fi botezat şi a merge eventual din inerţie în fiecare duminică la biserică. Creştinismul nu e un titlu nobiliar sau o doctrină depăşită. El e un mod de viaţă foarte dinamic şi nu arareori dificil. De aceea, spunea sfântul Augustin: “A trăi creştineşte şi a observa preceptele evanghelice este tot una cu a suferi martiriul”.

Viaţa pe pământ este proba focului, a purificării prin care dovedim că, în ciuda tuturor obstacolelor, voim să-l adorăm şi să-l cinstim pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră. Aşa cum sportivii, pentru a cuceri medalia trebuie să treacă prin focul pregătirilor şi al antrenamentelor celor mai diverse şi mai grele, îndrumaţi de antrenorul lor, tot astfel şi creştinul trebuie să accepte să sufere, mai mult sau mai puţin, îndrumat de Cristos care este cu el în toate zilele vieţii lui, după cum ne spune Domnul în evanghelie.

În acest sens, sfântul Dumitru este un model demn de luat în seamă. El a ştiut să fie statornic în credinţă şi să nu se clatine. Încrezător în Dumnezeu nu s-a dat înapoi la ameninţările împăratului Maximilian, iar de dragul lui Cristos a renunţat chiar şi la postul de proconsul al Greciei, care nu era, trebuie să recunoaştem, o funcţie oarecare.

Nu seamănă aceasta cu nebunia Crucii? Câţi dintre noi ar fi capabili ca ajungând într-un post de conducere să renunţe la el pentru cauza lui Cristos? Nu cumva am încerca mai degrabă prin diferite maşinaţii să împăcăm şi capra şi varza riscând de fapt să nu împăcăm pe nici una? Iată ce ne învaţă astăzi Biserica prin exemplul sfântului Dumitru: să fim statornici în credinţă, să ne purtăm cu demnitate numele de creştini, chiar cu preţul vieţii.

În pericopa evangheliei de astăzi, am auzit că Isus îi trimite pe apostoli în lume pentru a face ucenici, mărturisitori din toate neamurile învăţându-i să păzească tot ceea ce Mântuitorul le-a poruncit.

Primind credinţa la botez, noi avem datoria de a o mărturisi şi celor care nu au beneficiat de bogăţiile conţinute de ea. Credinţa noastră nu merită să fie doar un mărgăritar de preţ pe care să-l păstrăm spre a ne bucura doar noi, privindu-l în întunericul egoismului nostru, dar fără ca bucuria să molipsească şi pe alţii. El trebuie scos la lumină pentru a se bucura de frumuseţea lui toată lumea. Credinţa presupune comuniunea cu toţi oamenii. Chiar dacă pe unii lumina dată de credinţă îi deranjează datorită slăbiciunii provocate de traiul în întuneric şi ar vrea să o distrugă, ea trebuie păzită şi pusă în valoare de cei ce au beneficiat de bogăţia sa.

Sfântul Dumitru a fost, prin viaţa sa, un păzitor al credinţei curate. Dar noi mai putem păstra astăzi credinţa nealterată între atâtea idei care mai de care mai îmbietoare, dar care sub aparenţa limbajului îşi ascund colţii contagioşi? Ce ideală era lumea pe care o descria Marx în discursurile sale? O lume în care toţi aveau drepturi egale. S-a văzut că de fapt singurii care au beneficiat de această egalitate erau membrii partidului şi cei care îmbrăţişau ideologia sa, restul fiind supus exterminării. Atunci o aplaudau. Câţi nu condamnă azi efectele masacrelor produse de această ideologie şi pe lângă ea câte altele nu sunt? Se mai poate păstra deci credinţa curată? Deşi e greu, datorită vacarmului provocat de fel de fel de neajunsuri, se poate prin legătura constantă cu Biserica şi cu sfintele sacramente, prin citirea cu umilinţă a Sfintei Scripturi care ne arată prin învăţătura sa calea de urmat, dar şi prin citirea documentelor magisteriului Bisericii care sub lumina Duhului Sfânt, e cel mai competent în a ne da răspunsuri la problemele pe care le ridică lumea de astăzi. Dar, probabil, e prea mult şi e mai degrabă de datoria teologilor să consulte atâtea surse. Iată că Biserica ne simplifică situaţia şi ne oferă un răspuns în viaţa sfântului Dumitru, care a mărturisit nu doar cu vorba, dar şi cu fapta, şi chiar cu viaţa credinţa primită.

Aşa cum el a fost un soldat al credinţei după cum îl prezintă chiar iconografia creştină, şi noi trebuie să fim. Cum? Fiind exigenţi astăzi cu persoanele ce monopolizează ideile şi cerând de la ele competenţă, adică consecvenţa dintre cuvânt şi faptă căci prea mulţi sunt cei care, pentru a fi în asentimentul poporului, deşi crezul lor e altul, au făcut pact cu Biserica spre a-şi atinge scopurile lor meschine. Credinţa propune adevărul, dreptatea şi nu minciuna şi nedreptatea, de aceea imperativul liturgiei cuvântului de astăzi este să încercăm să mărturisim adevărul cu orice preţ, începând cu noi. Numai aşa vom putea spune cu psalmistul: “Frumuseţea drepţilor se aseamănă cu frumuseţea bisericilor, adică înalţă sufletul la Dumnezeu”.

Emanuel DUMITRU

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

“Bucură-te, plină de har, Domnul este cu tine!” Cu aceste cuvinte îngerul salută Fecioara din Nazaret. Şi tot cu aceste cuvinte noi am invocat-o pe Sfânta Fecioară Maria de multe ori în diverse momente ale vieţii noastre.

În evul mediu, atunci când poporul şi chiar o bună parte din călugări nu au mai cunoscut limba latină în care se recita Breviarul şi nici nu au mai ştiut carte ca să poată citi cei 150 de psalmi ai Breviarului, psalmii au fost înlocuiţi cu 150 de Tatăl nostru apoi 150 de Bucură-te Marie, servindu-se pentru a le număra de boabele înşirate zece câte zece pe o aţă sau de nodurile făcute pe o sforicică. Aceasta este geneza formării rugăciunii Rozariului. Încetul cu încetul a luat forma actuală. Ea a devenit psaltirea, breviarul oamenilor simpli, iar astăzi este una din cele mai preţioase rugăciuni a Bisericii. Sfânta Fecioară cere la Fatima în 1917, ca între decade să se intercaleze rugăciunea: “O, Isuse iartă-ne păcatele…”. Rozarium este un cuvânt latin şi poate fi tradus cu coroană de trandafiri sau cu grădină de trandafiri. Şi aşa cum într-o grădină de trandafiri găsim trandafiri de diferite culori, şi în Rozariul Maicii Domnului găsim trei grupuri de câte cincizeci de trandafiri care exprimă bucuria, durerea, slava.

Comemorarea de astăzi a fost instituită de Sfântul Părinte Papa Pius al V-lea, pentru a aminti victoria obţinută în 1571 la Lepanto, prin care au fost îndepărtate gravele ameninţări la adresa credinţei creştine din partea turcilor. Această victorie s-a datorat mijlocirii Sfintei Fecioare care era invocată la Roma şi în toată lumea creştină prin rugăciunea sfântului Rozariu. De atunci această rugăciune a fost recomandată în mod constant de Pontifii Romani în mai bine de douăzeci de documente şi enciclici.

În această lună, pe care Biserica o dedică cinstirii Maicii noastre cereşti mai ales prin această devoţiune mariană, trebuie să ne întrebăm: iubim noi sfântul Rozariu? Face Rozariul parte din viaţa noastră? Cum contemplăm noi fiecare dintre mistere? În faţa atâtor dificultăţi în care ne zbatem adesea, în faţa marii nevoi de ajutor pentru apostolat, pentru a duce înainte familia noastră şi a o apropia mai mult de Dumnezeu, nu putem uita că la fel ca şi în trecut şi astăzi Rozariul trebuie să fie arma noastră puternică pentru a învinge în lupta interioară şi pentru a ajuta toate sufletele.

Poate vă puneţi întrebarea, de ce Rozariul este aşa de important? Mulţi spun că este lung şi monoton şi se întreabă: Oare nu se poate înlocui cu o altă rugăciune mai scurtă care să fie tot atât de eficientă? De ce este important? Pentru că este rugăciunea pe care o preferă Sfânta Fecioară Maria. În numeroasele sale apariţii ea apare cu Rozariul în mână, se uneşte cu cei care îl recită şi-i îndeamnă pe toţi cu îngrijorare şi preocupare maternă: rugaţi-vă în fiecare zi Rozariul!

Este importantă rugăciunea Rozariului, şi totodată eficientă, pentru că este o rugăciune simplă, umilă ce ne formează în mod spiritual conducându-ne la modestie, la blândeţe, la simplitatea inimii. Astăzi, Satana reuşeşte să învingă prin spiritul de mândrie şi de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi de aceea îi este groază de cei ce o urmează pe Maria pe calea modestiei şi a umilinţei. În timp ce această rugăciune este dispreţuită de cei ce se cred mari şi sunt mândri, ea este folosită cu multă iubire de cei mici ai Mariei: de cei săraci, de copii, de cei smeriţi, de suferinzi, de foarte mulţi credincioşi care s-au încredinţat Mamei cereşti. Oamenii mici şi simpli iubesc această rugăciune simplă, fiindcă o simt pe Maria aproape. Cei mici şi umili văd în Maria tovarăşa lor de viaţă, pe aceea care a străbătut ca şi ei acelaşi drum presărat cu mici bucurii, cu mari suferinţe şi cu speranţă de răsplată şi slavă la sfârşitul vieţii. Cei mândri şi dornici să se dea în spectacol nu înţeleg această rugăciune, o dispreţuiesc, considerând-o plictisitoare, monotonă. E posibil! Pentru cine nu o iubeşte pe Maria. Rozariul este semnul iubirii. Când e vorba de o iubire autentică nu mai putem vorbi de monotonie şi plictiseală sau de ariditate sufletească. Cei care se iubesc cu adevărat nu se plictisesc să-şi spună zilnic acelaşi lucru: Te iubesc!

Rozariul, apoi, este o rugăciune pe care noi o facem împreună cu Maria. Când o invocăm să se roage pentru noi Ea împlineşte cererea noastră, unind rugăciunea sa cu rugăciunea noastră. Iar când cere Maria, obţine întotdeauna pentru că Isus nu poate spune nu la ceea ce îi cere mama sa.

Nu în cele din urmă putem spune că Rozariul este o rugăciune biblică. Este de fapt o sinteză a evangheliei, un rezumat al istoriei mântuirii. În cele cincisprezece mistere se desfăşoară, se derulează, lucrarea mântuirii noastre. Prin contemplarea misterelor sfântului Rozariu vom ajunge să înţelegem planul lui Isus ce se desfăşoară în toată viaţa sa, de la Întrupare la Paştele său glorios; şi astfel vom pătrunde tot mai mult în misterul mântuirii. Padre Pio un călugăr capucin ce a primit stigmatele Mântuitorului, răspundea odată la întrebarea: La ce trebuie să mă gândesc atunci când recit Rozariul? – pe care i-o adresase o creştină. Atenţia, spunea Padre Pio, trebuie îndreptată spre Bucură-te Marie, adică spre salutul pe care îl adresezi Fecioarei, dar fără a pierde din vedere misterul pe care îl contempli. Ea a fost prezentă în toate misterele, a participat la toate cu iubire şi durere. Ea participă în continuare la ele când recităm Rozariul. Într-adevăr, misterele de bucurie, de durere, de slavă pe care le-a trăit Maria, noi le contemplăm împreună cu ea atunci când ne rugăm Rozariul.

Astăzi, sărbătorind-o pe Maria ca Regină a Rozariului, Biserica vrea să ne reamintească importanţa acestei rugăciuni şi să ne îndemne să-l recităm cu o reînnoită fervoare şi atenţie pentru că Rozariul este ca un lanţ uriaş de iubire şi de salvare cu care putem înfăşura persoane şi situaţii şi chiar să influenţăm desfăşurarea tuturor evenimentelor din timpul nostru.

Un tânăr a primit de la mama sa un rozariu pe crucifixul căruia era inscripţionat numele său. Fiind un dar de la mama sa tânărul îl purta tot timpul cu el şi nu era zi în care să nu mediteze misterele Rozariului. Dar într-o zi, fiind la o petrecere cu prietenii aceştia i-au descoperit rozariul şi au început să râdă de el. De ruşine tânărul l-a aruncat pe stradă. După câţiva ani un preot este chemat la căpătâiul unui bolnav ce era pe moarte într-un spital. Acel bolnav nu dorea să audă de preot dar acesta a insistat. Ajuns la bolnav îl găseşte dormind şi aşteptând să se trezească începe să se roage Rozariul. Trezindu-se bolnavul şi zărind rozariul în mâinile preotului îl întreabă: “De unde aveţi acest rozariu? Preotul îi spune că l-a găsit acum câţiva ani în urmă pe stradă iar de atunci oferă în fiecare zi câte o decadă pentru mântuirea sufletului celui care l-a pierdut. Bolnavul a început să plângă, spunând preotului că lui i-a aparţinut acel rozariu, povestind apoi cum l-a aruncat pe stradă şi renunţând astfel la rugăciunea pe care el a învăţat-o de mic şi-a pierdut credinţa căzând apoi în noroiul păcatului şi al viciului. După toate acestea bolnavul s-a împăcat cu Dumnezeu iar la scurt timp a murit fericit.

Iată un exemplu care ne arată puterea rugăciunii rozariului. Cu ea vom reuşi să descoperim cursele Diavolului, să evităm multe din capcanele sale şi putem să recuperăm întotdeauna de la el terenul pe care l-a cucerit; putem face să răsară germenii binelui în pustiul răului şi al păcatului.

Să iubim această rugăciune, să o spunem zilnic fără întrerupere, toată viaţa şi putem fi siguri că Diavolul nu va reuşi niciodată să ne învingă.

Petru-Bogdan RĂCHITEANU

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

Într-o perioadă în care luxul, setea de putere şi decăderea morală a oamenilor Bisericii erau foarte mari, Dumnezeu a ridicat din rândul credincioşilor un mare sfânt care, prin viaţa sa trăită în conformitate cu evanghelia lui Cristos, a trezit în contemporanii săi o adevărată căinţă de păcate şi o reînnoire profundă a vieţii lor.

Acelaşi lucru continuă să-l facă şi astăzi, dovadă fiind mulţimea imensă de franciscani care îl urmează prin trăirea sfaturilor evanghelice: sărăcie, curăţie şi ascultare, prin care ei îşi exprimă ataşamentul absolut faţă de Cel care este mai presus de toate şi prin care dau lumii mărturie despre speranţa care se află în ei.

Sfântul Francisc s-a născut la Assisi, în 1182, având ca mamă o femeie evlavioasă, pe nume Pica, iar ca tată un bogat negustor de stofe, Pietro Bernardone. Încă din copilărie a dovedit că are o fire blândă şi generoasă, ştiind să dea de pomană celor săraci. Ca tânăr a fost, însă, plin de orgoliu şi însetat de putere. Risipea foarte uşor banii tatălui său şi organiza petreceri pentru camarazii săi. Pentru acest din urmă fapt a fost proclamat de tineri ca “rege al petrecerilor şi al tinerilor”. Dar soseşte şi clipa în care, atins de harul lui Dumnezeu, este copleşit de iubire faţă de Domnul şi, simultan, este dezgustat de toată această viaţă destrăbălată. Observându-i schimbarea, prietenii au crezut că avea de gând să se însoare. “Soţia pe care o voi alege – le-a răspuns el – este cea mai nobilă, cea mai bogată şi cea mai frumoasă femeie din câte s-au văzut vreodată, căci le depăşeşte pe toate în graţie şi înţelepciune”. Se referea la sărăcie.

În Biserica “Sfântul Damian” primeşte din partea Răstignitului o misiune deosebită: “Du-te, Francisc! Du-te şi repară-mi casa pe care o vezi cum cade în ruină!”. Înţelegând ad litteram această poruncă, munceşte la restaurarea acelei biserici, apoi a bisericii “Sfânta Maria a Îngerilor” din Porţiuncula, care va deveni curând leagănul Ordinului Fraţilor Minoriţi. Nu peste mult timp însă, va înţelege că Domnul îi cerea să lucreze la însănătoşirea creştinătăţii, trăind în umilinţă şi sărăcie şi cerşindu-şi pâinea. El se bucură de sărăcia sa mai mult decât se bucura odinioară de bogăţiile sale. Înainte visa să devină un mare prinţ, acum este mai mândru că a devenit “heraldul Marelui Rege”, cum o va proclama într-o zi în faţa tâlharilor care-l atacaseră.

Sărăcia era pentru el “această Doamnă a popoarelor”, care a ajuns ca o văduvă mizerabilă şi de toată lumea dispreţuită, când, de fapt, ea este Regina tuturor virtuţilor, “această adevărată Doamna Noastră Sărăcia care ni se înfăţişează plină de tristeţe, alungată dintre noi”. Ea face ca “sufletul reţinut încă pe pământ să stea de vorbă cu îngerii; ea l-a însoţit pe Cristos pe cruce, şi a fost schingiuită împreună cu Cristos, şi a înviat cu Cristos, şi împreună cu Cristos s-a înălţat la cer”.

Într-o zi, auzind cuvintele evangheliei “nu luaţi nici aur, nici argint, nici monede de aramă…” (Mt 10,9), se dezbrăcă de hainele sale, îmbrăcă o rasă aspră şi, încins cu o funie, plecă desculţ să dea mărturie că Domnul este mai presus de toate, să predice pocăinţa, dorind să-i salveze pe aceia care stăteau departe de iubirea lui Dumnezeu. Astfel, sfântul Francisc devine apostolul sfintei sărăcii. Roadele predicii şi exemplului său nu întârzie să apară: dispar duşmăniile, pomana dată săracilor este practicată cu generozitate; se formează în jurul lui un grup de ucenici, apoi o comunitate de fraţi care va lua numele de ordin şi care va duce peste veacuri lucrarea şi spiritul maestrului lor.

La baza acestei mari virtuţi, aceea a sărăciei, se află o atitudine interioară de detaşare de tot ceea ce înseamnă lucru creat, o atitudine de încredere totală în Providenţă. Această deschidere fundamentală faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nu poartă alt nume decât umilinţa. Iată un exemplu în care el şi-a învins orgoliul. Se afla, nu departe de Assisi, o leprozerie pe lângă care, tânărul Francisc, când trecea, îşi închidea ochii şi îşi astupa nările, pentru că nu putea suporta vederea şi mirosul leproşilor. Plimbându-se călare prin apropiere, i s-a întâmplat ca una din aceste fiinţe sărmane să apară la cotitura unui drum ca să-i ceară de pomană. Împins de o forţă irezistibilă, dar şi cu spontaneitatea care-i era naturală, a descălecat, s-a apropiat de lepros şi i-a dat de pomană, apoi i-a sărutat rănile, lucru pe care l-a făcut imediat şi cu toţi ceilalţi bolnavi din leprozerie. “Când m-am retras din mijlocul lor – a spus el în ajunul morţii sale – ceea ce mi-a părut că până atunci era amar s-a schimbat, în ceea ce mă priveşte, în dulce mângâiere a sufletului”.

Pentru umilinţa de care a dat dovadă Sărăcuţul din Assisi, Dante Alighieri, el însuşi terţiar franciscan, îi plasează tronul în ceruri, foarte aproape de tronul lui Cristos.

Asemănarea sfântului Francisc cu Isus cel sărac şi umil până la moarte este desăvârşită prin purtarea stigmatelor, a rănilor preasfinte ale Domnului, pe care le-a primit pe muntele Alverna, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, la 14 septembrie 1224, pe când medita la patima şi moartea lui Cristos. Începând din acea zi şi până la moarte, viaţa sa nu a fost decât o agonie luminoasă. Din suferinţele sale, pe care le-a acceptat din iubire faţă de Dumnezeu şi pentru mântuirea oamenilor, compune imnuri de bucurie, dintre care cel mai cunoscut este “Cântarea creaturilor”. Şi ca o dovadă a trăiniciei vieţii sale spirituale, sfântul Francisc întâmpăină moartea cu aceste cuvinte demne de un copil al lui Dumnezeu şi care merită să fie reţinute de fiecare creştin, de fiecare dintre noi: “Fii binevenită, sora mea moarte! Fii binevenită!”

Şi dacă fratele Francisc nu a acceptat în timpul vieţii să fie numit sfânt, conştient fiind de propriile-i slăbiciuni, la numai doi ani de la moartea sa, în 1228, Papa Grigore al IX-lea îi recunoaşte meritele, ridicându-l la cinstea altarelor.

Cea mai mare cinste pe care o poate aduce un creştin unui sfânt este, fără îndoială, imitarea virtuţilor lui. Deoarece sfântul Francisc din Assisi a practicat virtuţile creştine într-un mod eroic, sfinţenia vieţii sale este o provocare pentru toţi membrii poporului lui Dumnezeu. De fapt, Cristos însuşi, exemplul oricărei desăvârşiri, îi cheamă pe toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii: “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (Mt 5,48). Prin această sfinţenie, care înseamnă conformarea propriei voinţe cu voinţa lui Dumnezeu care îi iubeşte pe toţi oamenii, inclusiv pe duşmani, se va ajunge la un mod de viaţă mai uman şi în societatea pământească (LG 40). Este evident, totuşi, că creştinii care trăiesc în lume au un mod de a trăi viaţa de sfinţenie diferit de cel al sfântului Francisc şi al călugărilor.

Trăim într-o lume care nu diferă mult de cea în care a trăit sărăcuţul din Assisi: o lume impregnată de materialism, consumism şi individualism, o lume a războaielor şi a urii şi, nu în ultimul rând, o lume în care căutarea şi satisfacerea plăcerii este cel mai important principiu de viaţă. Noi, creştinii, suntem invitaţi astăzi să ne întrebăm în ce măsură purtăm în noi înşine mentalitatea lumii şi în ce măsură trăim în spiritul lui şi al evangheliei sale. A sosit timpul să alegem între Cristos şi lume. Dacă ne hotărâm să-l urmăm pe Cristos, să ne angajăm în mod personal şi existenţial în împlinirea acestei decizii. Concret, ce avem de făcut? Să renunţăm la orgoliu şi la tot ce înseamnă egoism; să ne deschidem iubirii faţă de ceilalţi, învăţând să iertăm, să ajutăm pe cei aflaţi în lipsuri şi nevoi, după propriile posibilităţi, să împărtăşim viaţa, bucuriile şi neliniştile celorlalţi oameni, participând la aceleaşi activităţi, promovând binele material şi spiritual al persoanelor şi comunităţilor.

Conştienţi de chemarea pe care am primit-o, aceea de a fi “sarea pământului” şi “lumina lumii” (cf. Mt 5,13-14), dar conştienţi şi de slăbiciunile proprii şi de dificultăţile care vin din partea lumii, să cerem prin mijlocirea sfântului Francisc din Assisi ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea răspunde cu generozitate iubirii lui Cristos, care “nu a venit să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mt 20,28).

Mihai BUJOR

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

“La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1,1). Acestea sunt primele cuvinte cu care începe Sfânta Scriptură. În Biblie, expresia “cer şi pământ” înseamnă tot ce există, creaţia în întregime. Dar dintre tot ce există, dintre toate fiinţele pe care le-a creat Dumnezeu, două categorii merită o atenţie deosebită: îngerii, care sunt făpturile cele mai nobile ale cerului, ale lumii nevăzute şi oamenii care sunt făpturile cele mai nobile ale pământului, ale lumii văzute. Dacă ieri am sărbătorit pe una din făpturile lumii văzute, pe sfânta Tereza a Pruncului Isus, iată că astăzi Biserica ne propune comemorarea făpturilor nevăzute, a Îngerilor Păzitori.

Sărbătoarea de astăzi, a fost înfiinţată de către Papa Clement al X-lea, în secolul al XVII-lea. Aceasta nu înseamnă însă că doar de atunci există devoţiunea faţă de îngerii păzitori, dar această devoţiune a fost mărturisită încă din primele timpuri ale creştinismului. Sărbătoarea de astăzi este destinată să ne amintească o realitate pe care deseori în viaţă o neglijăm: Dumnezeu se îngrijeşte de noi oamenii, este în contact cu noi şi realizează acest lucru prin creaturi intermediare, pe care Biblia le numeşte îngeri.

Ce reprezintă pentru noi un înger? Cuvântul “înger” indică un trimis şi adesea îngerul este înfăţişat ca un mesager, care poartă mesajul de la Dumnezeu şi rugăciuni de la oameni. Un exemplu îl avem în vestitul vis al patriarhului Iacob la Betel, în care îngerii în calitatea lor de mesageri ai lui Dumnezeu “se urcau şi coborau pe scară”(Gen 28,12).

În lectura din cartea Exodului, am auzit cum Domnul s-a adresat poporului israelit spunând: “Iată, eu trimit un înger înaintea ta ca să te ocrotească pe cale şi să te conducă în locul pe care ţi l-am pregătit”(Ex 23,20). Iar în Catehismul Bisericii Catolice, la numărul 336, găsim scrise următoarele cuvinte: “din copilărie până în ceasul morţii, viaţa omului este înconjurată de ocrotirea şi de mijlocirea îngerilor. Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor, care să-l îndemne la viaţă sfântă”. Biserica, pe baza mărturiilor biblice şi ale tradiţiei, ne învaţă că orice creştin este încredinţat de Dumnezeu unui înger, înger căruia i se dă misiunea de a-l păzi şi de a-l conduce pe credincios pe calea binelui, de a-i insufla gânduri şi sentimente nobile, de a-l sprijini în tot ceea ce întreprinde spre slava lui Dumnezeu şi binele aproapelui. Aceşti îngeri care se îngrijesc de noi sunt numiţi îngeri păzitori şi sunt numiţi astfel pentru că menirea lor este să ne păzească prin îndemnul susţinut pe calea binelui.

Îngerul păzitor este cel care ne oferă mai întâi unele servicii sufleteşti. El îşi îndreaptă în mod special toată grija şi paza lui pentru a ne ajuta să ne mântuim sufletul. Preocuparea lui este îndreptată în mod stăruitor spre a ne feri de păcat şi a urmări împodobirea sufletului noastru cu virtuţi alese. El ne vorbeşte în multe chipuri în inima noastră, ne stârneşte dorul de viaţă sfântă, trezeşte în sufletele noastre remuşcarea de conştiinţă şi părerea de rău pentru păcatele săvârşite, ne luminează mintea şi ne îndeamnă voinţa pentru atingerea scopului nostru, care este mântuirea sufletului. Îngerul păzitor ne face totodată şi unele servicii trupeşti. Ne apără de primejdiile la care este expusă viaţa noastră, primejdii care ne ameninţă viaţa de la leagăn şi până la mormânt. Astfel ne apără de boli şi de atâtea accidente neprevăzute.

Unii s-ar putea întreba: dar noi nu ne putem păzi, de ce avem nevoie de îngerul păzitor? Avem nevoie de îngerul păzitor pentru că ne apără şi de primejdiile în faţa cărora vigilenţa noastră nu este capabilă de a ne apăra. Noi putem prevedea multe, ne putem feri de multe, dar niciodată nu vom prevedea tot ce ni s-ar putea întâmpla, toate primejdiile care s-ar putea abate asupra noastră. Astfel, îngerul păzitor ne ocroteşte şi ne apără şi de primejdiile la care ne aşteptăm mai puţin sau poate chiar deloc.

Alţii s-ar putea întreba: dacă îngerul ne apără de primejdii, de ce ni se întâmplă atâtea nenorociri? De ce se întâmplă atâtea accidente, fie de circulaţie, fie la locul de muncă? Dacă lumea este ameninţată de atâtea şi atâtea primejdii, aceasta nu se datorează îngerului păzitor, căci el este mereu alături de noi şi-şi îndeplineşte cu fidelitate misiunea încredinţată de Dumnezeu, dar se datorează nouă oamenilor care n-am fost conştienţi de prezenţa şi de importanţa misiunii îngerului păzitor, se datorează nouă oamenilor care poate l-am neglijat total pe acest fidel prieten al nostru şi poate nu i-am mulţumit niciodată pentru binele pe care ni-l face zi de zi, nouă oamenilor care n-am ştiut să ascultăm de îndemnul lui la bine şi am ascultat mai degrabă de îngerul cel rău, nouă oamenilor care n-am ştiut să-i cerem ajutorul şi ocrotirea în primejdiile vieţii.

Dacă nenorocirile care ni se întâmplă nouă astăzi, celor care-l neglijăm pe îngerul păzitor sau nu-i cerem ocrotirea, ni se datorează doar nouă, nu acelaşi lucru se întâmplă cu cei care au ştiut să-l cheme în momentele de primejdie. Astfel îngerul păzitor nu a întârziat să vină în ajutorul acestora. Avem mai multe exemple în vieţile unor sfinţi, care au fost ajutaţi de îngerul păzitor şi uneori au fost chiar scăpaţi de la moarte. Un exemplu sugestiv îl întâlnim în viaţa sfîntului Filip Neri, despre care ni se relatează următorul fapt.

Într-o zi, pe când se îndrepta spre locuinţa unui om sărac, pentru a-l ajuta cu o anumită sumă de bani, a fost întâmpinat de o trăsură care trecea cu viteză mare. Sfântul Filip Neri speriat de zgomotul trăsurii şi crezând că vine peste el, a vrut să se ferească. Însă această mişcare făcută de el era gata să-l prăbuşească într-o groapă mare. În acel moment, un tânăr îl prinde. Acest tânăr nu era altul decât îngerul său păzitor.

Dacă îngerul nu l-ar fi salvat pe sfântul Filip Neri, acea căzătură l-ar fi costat viaţa. Dar şi noi am fost deseori poate pe punctul de a ne prăbuşi, de a ne prăbuşi nu într-o groapă în care ne-ar fi costat doar viaţa trupului, ci într-o prăpastie care ne-ar fi costat pierderea fericirii veşnice. Dacă nu am căzut, aceasta se datorează şi îngerului nostru păzitor care ne-a susţinut şi ne susţine neîncetat pe drumul vieţii noastre. Să avem şi noi încredere în îngerul păzitor şi să-i cerem ajutorul ori de câte ori ne aflăm în primejdie şi cu siguranţă ne va ajuta.

Acum, după ce am auzit cât de importantă este misiunea îngerului păzitor, să ne întrebăm care sunt datoriile noastre faţă de îngerul păzitor? Datoriile care ne revin sunt: de a-i fi recunoscători şi de a-i mulţumi pentru grija pe care o are faţă de noi, de a-l asculta în tot ce ne inspiră pe calea binelui, de a-l imita, adică de a îndeplini cu fidelitate, asemenea lui, misiunea pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu, şi de a pune totodată în practică ceea ce îngerul păzitor ne inspiră.

Poate până acum nu am fost pe deplin conştienţi de importanţa misunii îngerului păzitor şi l-am negllijat mai mult sau mai puţin, dar să ne exprimăm măcar de acum înainte cu toată credinţa şi cu toată încrederea devoţiunea noastră faţă de îngerul păzitor, recitând deseori rugăciunea: “Îngerul lui Dumnezeu, care eşti păzitorul meu, luminează-mă astăzi; păzeşte-mă, povăţuieşte-mă şi ocârmuieşte-mă pe mine, care-ţi sunt încredinţat ţie, din bunătatea lui Dumnezeu”.

Petru BEŞLEAGĂ

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

Pământul a cunoscut în decursul timpului, mulţi conducători şi stăpâni, mulţi regi şi regine. Aceste nume monarhice au ajuns până în zilele noastre. Poate suntem surprinşi, dar astăzi, Biserica universală o sărbătoreşte pe Sfânta Fecoiară Maria cu titlu de regină. Această sărbătoare de dată recentă a fost orânduită de Papa Pius al XII-lea, la 31 mai 1954. Însă pietatea creştină i-a atribuit sfintei Fecioare titlul de regină încă din secolul al IV-lea, de aceea iconografia acestui secol o reprezintă pe Maria ca împărăteasă şezând pe tron, cu o coroană pe cap şi ţinându-l în braţe pe micuţul rege, pe Isus. Sărbătoarea de azi este de fapt completarea sărbătorii pe care am avut-o cu şapte zile în urmă, la 15 August, Adormirea Maicii Domnului. Maria a fost înălţată cu trupul şi cu sufletul la cer şi a fost încoronată ca regină a întregului univers. Maria regină. Dar ce fel de regină?

Titlul de regină pe care Biserica îl atribuie Mariei, nu este doar o figură de stil, nu este doar un simplu simbol sau o simplă metaforă, ci este exprimarea unei realităţi; Maria este cu adevărat regină, desigur nu în sensul politic al cuvântului, ci în sens biblic, la fel cum Fiul ei, Isus, a fost rege, nu rege politic – ca atunci când mulţimile doreau să-l prindă şi să-l facă rege – şi totuşi rege, deoarece însuşi Isus o spune în faţa lui Pilat, atunci când acesta îl judecă. Regalitatea Mariei e strâns legată de regalitatea Fiului ei. Căci dacă Isus, Fiul lui Dumnezeu, este regele cerului şi al pământului, Maria Mama Fiului lui Dumnezeu, nu poate fi decât regina cerului şi a pământului. Cu alte cuvinte regalitatea Mariei derivă din maternitatea ei divină.

Titlul de regină dedicat Mariei este expresia cea mai curată şi mai delicată de iubire faţă de Sfânta Fecioară. Pentru copiii care îşi iubesc părinţii, mama este cea mai dragă, cea mai scumpă dintre regine. Pentru părinţii care îşi iubesc copiii, acel copil este pentru ei ceea ce era sfânta Tereza a Pruncului Isus în copilărie, pentru tatăl ei: mica regină. Toate mamele în toate locurile şi din toate timpurile, indiferent dacă la putere este monarhia, preşedinţia sau o altă formă de guvernământ, îşi adorm seara copii cu poveşti în care intră împărătese, prinţese şi regine.

Regina, în conştinţa omenirii, este un simbol şi în acelaşi timp un ideal; este simbolul femeii desăvârşite, al frumuseţii, al bunătăţii, al milei, al duioşiei, al puterii puse în slujba binelui; pentru că regina este aceea care intervine întotdeauna în favoarea supuşilor ei, a celor mici, săraci, bolnavi sau nedreptăţiţi.

Invocând-o pe Maria ca regină, noi nu facem altceava decât să exprimăm cu un singur cuvânt tot ceea ce este fermecător în ea: frumuseţea, strălucirea, curăţia şi bunătatea ei, blândeţea ei, maternitatea ei şi grija pe care ea o poartă faţă de noi cei rămaşi în această vale de lacrimi, care implorăm ajutorul şi ocrotirea ei, pentru ca într-o zi să contemplăm împreună cu ea strălucirea lui Dumnezeu.

Era în ajunul sărbătorii Ridicării cu trupul şi cu sufletul la cer a Presfintei Fecioare Maria. În acel an 1608, fratele Ieremia se pregătise cu o fervoare deosebită pentru această sărbătoare. Şi iată că în capela, în care se afla în rugăciune, a apărut Sfânta Fecioară, purtându-şi Fiul în braţe, şi care se revelă umilului frate în toată splendoarea şi frumuseţea ei. Era înveşmântată într-o mantie albă, presărată cu stele mari, strălucitoare, mai strălucitoare decât soarele; cu toate acestea ele nu-l orbeau pe fratele Ieremia care în genunchi cu braţele deschise, învăluit de atâta lumină, începu s-o privească cu deosebită veneraţie. Apoi cu o firească simplitate, îi spuse sfintei Fecioare: – Stăpâna mea, şi Maică a lui Dumnezeu, Marie, tu eşti regină şi nu porţi coroană pe cap?

Maria zâmbind şi strângându-şi cu dragoste copilul la piept răspunse: – Frate Ieremia, coroana mea nu este oare acest Fiu al meu!

Acest eveniment a marcat toată viaţa fratelui Ieremia. Datorită lui a înţeles că Maria este mare în Biserică prin Fiul său unic. El a înţeles că maternitatea divină n-o îndepărtează pe Maria, ci o apropie mai mult de cei umili, suferinzi şi săraci. El a înţeles că Maria, deşi era Mama Fiului lui Dumnezeu, nu încetează să fie slujitoarea acestuia şi a celor umili. Mai mult, a înţeles că maternitatea ei divină era explicaţia maternităţii sale spirituale faţă de oameni.

De fapt, coroana de regină a Mariei este Fiul ei, Isus Cristos întreg, total; astfel încât Maria ne-ar putea spune şi nouă azi, ceea ce spunea sfântul apostol Paul, atunci când scria creştinilor din Tesalonic: “Cine este speranţa, bucuria, coroana noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Cristos la venirea lui ? Da, voi sunteţi slava şi bucuria noastră” (1Tes 2,19,20).

Fiecare dintre noi formăm o părticică preţioasă din această coroană. Fiecare dintre noi acţionăm în conformitate cu Cristos, care este capul Trupului său mistic, adică Biserica sa, şi în conformitate cu cei din jurul nostru, care tindem la acelaşi scop – mântuirea sufletului.

Primirea triumfală şi încoronarea Mariei în cer ca regină a universului, tradiţia creştină a ilustrat-o prin descrierea primirii triumfale pe care locuitorii Betuliei i-au făcut-o Iuditei, când aceasta se întorcea victorioasă, având în mână capul retezat a lui Holofern, generalul armatelor filistenilor. “Binecuvântată să fii tu de Dumnezeu cel atotputernic în veci! Tu eşti mândria neamului lui Iacob! Tu eşti faima neamului nostru!” Iudita a fost considerată din totdeauna ca fiind o imagine a Mariei.

Fără îndoială că apariţa Mariei în cer şi încoronarea ei a provocvat uimire şi încântare. “În cer s-a arătat un semn mare: o femeie înveşmântată în soare, cu luna sub picioarele ei şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap” (Ap 12,1). Aşa o vede sfântul Ioan în Apocalips.

Maria este înveşmântată în soare. Strălucirea care radiază nu vine de la ea, dar de la Dumnezeu care este “lumina şi izvorul oricărei lumini”, de la cel care este Soarele sfinţeniei.

Luna de sub picioarele Mariei indică istoria umană, care este într-o permanentă schimbare. Luna de sub picioarele sale indică suveranitatea sa peste toată creaţia. Coroana Mariei, cu cele douăsprezece stele, este imaginea vechiului şi noului Israel, care tinde spre împlinire, spre desăvârşire.

Ceea ce a văzut apostolul Ioan în femeia încoronată cu douăsprezece stele pe cap, avea să exprime mai clar Conciliul al II-lea din Vatican: “Mama lui Isus este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul care va să vină” (LG 68).

Maria deşi este regină, ea este şi Mama noastră, care se poartă cu noi cu o adevărată delicateţe. Ea este cea care distribuie cu mâinile sale pline harul milostivirii Domnului. Pe ea o invocăm în fiecare zi şi cerem protecţia sa: mulţi creştini au o devoţiune deosebită faţă de ea şi o invocă în mod deosebit sâmbăta, lăudând-o prin cântece şi rugăciuni, în mod deosebit prin rugăciunea Salve regina, Bucură-te regină.

Să reflectăm aşadar la viaţa noastră şi s-o rugăm pe buna noastră Mamă să ocrotească statele şi libertatea oamenilor pentru ca împărăţia Fiului său să se statornicească nu numai în inimile noastre, dar şi în viaţa noastră externă. Şi să spunem şi noi împreună cu sfântul Alfons Maria de Liguori: “Bucură-te regină, Maica milei, viaţa, mângâierea şi speranţa noastră, bucură-te!”.

Iacob STOLNICU

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

“Acesta este Fiul meu preaiubit în care am binevoit; de el să ascultaţi” (Mt 17,5)

Făcând o retrospesctivă a istoriei umane, constatăm că numai în ultimele decenii lumea şi-a format o fizionomie cu totul surprinzătoare. Ceea ce înainte era doar de domeniul iluziilor, al fantasticului, astăzi devine realitate. Ştiinţa şi tehnica au progresat, au evoluat într-atâta încât au pus la dispoziţia omului tot confortul şi toate mijloacele de informare, de comunicare şi de distracţie pentru a-l face pe om fericit. Dar toate la un loc: vehiculele terestre ultrarapide, navele cos mice-supersonice, zborurile interplanetare, comunicarea prin radio şi televiziune, care aduc în casă o întreagă lume necunoscută; toate aceste născociri ale minţii umane, în continuă căutare după fericire au reuşit să-l facă pe omul zilelor noastre mai fericit decât pe omul veacurilor trecute?

Există în lume atâta ură şi egoism, mascate în lozinci ce propovăduiesc generozitatea, caritatea dezinteresată şi acea. Se revendică şi se liberalizează dreptul la avort, eutanasie şi homosexualitate în acest veac al automatizării şi al performanţelor tehnice. Dar în timp ce tehnica s-a perfecţionat, fiinţa umană pe plan moral şi spiritual a rămas mult în urma acesteia. A rămas sub dominaţia instinctelor, nerespectând uneori nici cele mai elementare norme de conduită şi convieţuire socială şi morală. Idealul, scopul vieţii a devenit plăcerea, după vechea deviză hedonistă: “Manâncă, bea şi te veseleşte căci după moarte nimic nu-i. Aici e totul: iad şi rai”.

Întreaga creştinătate catolică comemorează astăzi evenimentul Schimbării la faţă a Domnului nostru Isus Cristos. Sărbătoarea îşi are originea în orientul creştin unde se celebra cel de-al doilea Paşte “Transfigurarea Domnului” numit “Paştele de vară” şi a devenit universală la şase august fiind prescrisă de papa Calixt al III-lea în evocarea victoriei repurtate de armatele creştine asupra turcilor la Belgrad. Lupta a avut loc la 22 iulie 1456, iar vestea victoriei a ajuns la Roma la şase august, anul următor, motiv pentru care sărbătorea a fost fixată la această dată.

Timpul când s-a petrecut evenimentul este între Rusaliile evreieşti (şavuot) şi sărbătoarea Corturilor (Sukkot), în al doilea an de viaţă publică a lui Isus, când s-a ocupat în mod special de formarea apostolilor. Este evidentă intenţia lui Isus de a da apostolilor săi o dovadă prin care să le întărească convingerea despre dumnezeirea lui pentru ca atunci când vor experimenta încercarea grea a suferinţelor şi a condamnării lui la moarte să nu dispere; de a stabili în sufletul lor o relaţie între suferinţă şi moarte pe de o parte, între inviere şi slavă pe de altă parte. Isus vrea să arate celor trei apostoli cum se vor realiza profeţiile mesianice veterotestamentare în persoana sa. Faptele şi cuvintele lui Isus anticipă însă, în mod parţial şi voalat deplina revelare a divinităţii sale. În schimb învierea glorioasă manifestă în mod plenar, clar şi definitiv natura divină a persoanei sale şi raporturile sale cu Tatăl.

Conform evangheliilor sinoptice evenimentul are loc la circa şase zile de la declaraţia solemnă a lui Petru despre identitatea personală a lui Cristos: “Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu” (Mt 16,17). Acestă profesiune de credinţă a lui, cât şi a Bisericii actuale în dumnezeirea lui Cristos, reprezintă răspunsul la problema mântuirii, adică la sensul definitiv şi radical al existenţei omului şi al lumii.

Lecturile proclamate la liturgia cuvântului de astăzi gravitează în jurul evenimentului taboric şi-l descriu succint. Evanghelistul Luca relatează circumstanţele evenimentului transfigurării lui Isus care se desfăşoară pe un munte, în prezenţa a trei apostoli: Petru, Iacob şi Ioan, martori oculari aleşi de Isus.

Muntele despre care Evanghelia nu ne dă alte indicaţii, este aproape unanim considerat a fi muntele Tabor, aflat în mijlocul Galileii şi dominând câmpia din jur. Muntele izolat, în mentalitatea biblică era un loc privilegiat pentru teofanii, pentru alianţe dintre Iahve şi poporul ales cât şi pentru meditarea unor adevăruri divine într-o atmosferă silenţioasă, solemnă, cu un aer rarefiat care tempera căldura verii. Într-un asemenea cadru sugestiv, vocea Tatălui care declară autoritatea şi divinitatea lui Isus: “Acesta este Fiu meu preaiubit în care am binevoit. De el să ascultaţi!” (Mt 17,5), îi determină pe cei trei apostoli prezenţi la eveniment să contemple cu anticipaţie un crămpei din manifestarea gloriei divine a lui Isus înviat.

Prin viziunea supranaturală de pe munte, Isus a confirmat şi a întărit credinţa lui Petru în dumnezeirea sa: “Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!” (Mt 16,17). Acea clipă de mărire supranaturală era un semn şi o garanţie a strălucirii învierii: “Fiul Omului va veni în mărirea Tatălui său” (Mt 16,27). Subiectul conversaţiei cu Moise şi Ilie, două personalităţi veterotestamentare care reprezintă prezenţa Vechii Alianţe, Legea şi Profeţii cât şi continuitatea istoriei mântuirii, era o confirmare a prevestirii exodului pe care îl avea de îndeplinit Isus la Ierusalim, reprezentat în mod tipic de eliberarea din Egipt a poporului ales.

De remarcat este şi reacţia apostolilor. Deşi au trăit atâtea experienţe cu Isus, se înspăimântă în faţa misterului divin, aşa cum este şi firesc, însă Isus îi consolează. Petru fiind mai îndrăzneţ cere lui Isus să permanentizeze bucuria şi fericirea la care participă: “Învăţătorule ce bine ne este nouă aici. Să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Lc 9,33). Dar el nu pricepea că episodul taboric este învăluit în splendoarea misterului pascal şi de aceea Isus nu putea rămâne pe munte. Abia după Înviere, apostolii vor înţelege experienţele trăite împreună cu Isus, importanţa transfigurării sale şi cine este Isus din Nazaret, dând mărturie despre cele văzute pe munte, despre persoana şi opera sa răscumpărătoare.

Evanghelistul Luca descrie transfigurarea lui Cristos nu ca efectul copleşirii de către o lumină din exterior, însă ca o efuziune, ca o exteriorizare a strălucirii unei realităţi interioare: “aspectul Feţei I s-a schimbat” (Lc 9,29).

Transfigurarea marchează o fază importantă în revelarea lui Isus ca Mesia şi Fiul al lui Dumnezeu. Ea este o experienţă similară cu botezul lui, unde gloria sa nu este revelată prin faptele sale, ci într-un mod mai personal. Gloria denotă universalitatea regalităţii mesianice a lui Isus care nu poate fi circumscrisă în dimensiunile spaţio-temporale. Ea se extinde asupra întregului univers.

Multe din profeţiile vetero-testamentare fac referinţă la viitorul Rege Mesia şi la venirea împărăţiei sale, care este deja prezentă în mijlocul poporului său. Aceste profeţii au un conţinut escatologic şi se pot distinge în două momente diferite: unul mai apropiat, care priveşte Întruparea şi Naşterea feciorelnică, şi altul mai îndepărtat, care vizează a doua parusie, în care va avea loc judecata universală.

Mesajul transfigurării lui Isus este exprimat destul de elocvent şi de sfântul Leon cel Mare într-una din omiliile sale: “Scopul principal al Transfigurării este acela de a smulge din inima ucenicilor scandalul crucii şi de a face ca umilirea patimii acceptate de bunăvoie să nu-i demoralizeze pe cei în prezenţa cărora avea să se manifeste gloria divină. Dar el nu se gândea mai puţin să pună temelia speranţei Bisericii sale; astfel încât trupul mistic al lui Cristos cunoscând acea transformare care îi era rezervată, fiecare din membrele sale să poată avea speranţa că va avea parte de mărirea de care Capul strălucise mai înainte”.

Aşadar, Transfigurarea este un moment important în revelaţia împărăţiei lui Dumnezeu pentru că priveşte profeţiile veterotestamentare pe care Cristos le împlineşte, priveşte evenimentele măreţe care au avut loc pe cruce: moartea, învierea, înălţarea cât şi a doua sa venire. Ea ne ajută să înţelegem nu numai destinul lui Cristos ci şi destinul întregii Biserici. Cristos este cel dintâi iar noi îl vom putea urma în slava învierii dacă vom corespunde exigenţelor şi imperativelor evanghelice.

Dumnezeu, în planul său providenţial, când a creat universul, a stabilit în natura fiecărei creaturi un scop bine determinat şi o destinaţie precisă. Creaţia infraumană a fost orânduită slujirii destinului omului şi scopului său ultim care este viziunea beatifică, sau mântuirea lui. Problema mântuirii omului a fost considerată întotdeauna vitală şi capitală. Lumea contemporană este calificată drept secularizată, autosuficientă, antropocentristă şi închisă absolutului transcendent, ceea ce de fapt exprimă starea ideologică a lumii actuale.

Este incontestabil faptul că o societate permisivistă cât şi o lume cu cele mai mari performanţe tehnice înregistrate în istoria ei exercită o influenţă şi o fascinaţie irezistibilă asupra omului însetat după fericire. Omul este uşor sedus de vanităţile acestei lumi, dar cu timpul constată că acestea nu oferă satisfacţie deplină, că-i lasă amărăciune şi nelinişte în sufletul său, unde arsura unei însetări chinuitoare după fericire începe din nou să-i mistuie fiinţa. Este setea după absolut, după supranatural ce nu poate fi potolită decât cu posedarea acesteia, după cum spune şi sfântul Augustin: “Ne-ai creat pentru tine Doamne şi neliniştit este sufletul nostru până nu se va odihni în tine”. Este glasul lui Isus care vorbeşte fiecărui suflet şi de care trebuie să ascultăm dacă vrem să fim cu adevărat fericiţi, aşa cum ne îndeamnă şi vocea Tatălui din cer care a răsunat pe muntele Tabor: “De el să ascultaţi!” (Mt 17,5).

În discursul inaugural al fericirilor creştine, Isus intenţionează o reconsiderare, o redescoperire a valorilor, condamnând ambiguitatea unei reprezentări pur terestre şi efemere a fericirii. Destinatarii acestei fericiri sunt cei săraci, umili şi flămânzi din cauza condiţiei lor umane, economice şi sociale; sunt cei care printr-o atitudine interioară exprimă încrederea şi speranţa în Cristos şi în venirea împărăţiei sale.

În timpul celui de-al doilea război mondial, într-un sanatoriu de boli epidemice din Răsărit, era o soră miloasă care îngrijea bolnavii de holeră. După un timp s-a molipsit şi ea şi acum zăcea grav bolnavă singura ei speranţă, consolare şi fericire fiind Cristos pe care-l întâlnea zilnic în Euharistie. În fiecare dimineaţă un preot îi aducea Sfânta Împărtăşanie. Într-o dimineaţă părea să fie aţipită. Asistenta îi întinse braţul şi spuse: “Iată Mântuitorul este aici”. Deodată bolnava se schimbă, îşi împreună mâinile, faţa ei iradia de fericire, era total transfigurată şi ochii ei se îndreptau spre sfânta Ostie ca şi cum ar fi văzut cerul deschis.

Dacă vrem să fim transfiguraţi, transformaţi existenţial, atunci să-l lăsăm pe Cristos prezent real în Sfânta Euharistie ca să-şi facă lăcaş în inimile noastre. Să trăim viaţa în compania lui Cristos şi să-l acceptăm de Stăpân Suprem al nostru.

Dacă vrem să fim cu adevărat fericiţi, atunci să participăm la bucuria pascală din care au pregustat şi cei trei apostoli pe muntele Tabor, să participăm la împărăţia lui Cristos care se realizează prin “metanoia”, prin convertirea radicală a inimii, adică, printr-un act divino-uman.

Din perspectivă psihologică ea este o acţiune deliberată a omului, nu violentă sau impusă din partea lui Dumnezeu, ci aleasă în mod liber în urma unei reflexii. Totodată, într-un sens mai profund ea este iniţiativa divină, lucrarea lui Dumnezeu în om. Omul acceptă noua sa condiţie datorită intervenţiei harice a lui Dumnezeu în viaţa sa.

Această convertire la Cristos nu încetează odată cu inserarea noastră în împărăţia sa, ci ea implică un proces de convertire continuă care constă în renunţarea la păcat, la plăcerile dezordonate ale acestei lumi; constă în asimilarea progresivă a experienţei lui Cristos şi fidelitatea faţă de Tatăl pentru a putea ajunge la scopul transfigurării noastre glorioase unde să contemplăm maiestatea divină şi să exclamăm şi noi alături de Petru: “Doamne, ce bine ne este nouă aici!” (Lc 9,33).

Carmil DUMA

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

“Să-i lăudăm pe bărbaţii vestiţi care sunt părinţii noştri. Ei au fost oameni vrednici; faptele lor bune nu sunt date uitării” (Sir 44,1.10). Acestea sunt cuvintele prin care Liturgia Cuvântului îi caracterizează astăzi pe sfinţii Ioachim şi Ana. Într-adevăr, ziua de astăzi, 26 iulie, este ziua în care mai multe parohii ale diecezei noastre de Iaşi, precum şi foarte multe alte parohii ale Bisericii Universale, parohii încredinţate patronajului spiritual al Sfinţilor Ioachim şi Ana, îmbracă haina de sărbătoare; este ziua în care întreaga Biserică îi comemorează, aducându-le cult liturgic, pe aceia care au fost părinţii Preacuratei Fecioare Maria.

Multiple sunt motivele pentru care Biserica îi venerează pe aceşti doi sfinţi. Noi vom aminti doar trei dintre ele, şi anume: rolul deosebit pe care l-au avut în planul lui Dumnezeu; mijlocirea lor puternică în ceruri pentru noi; exemplul de viaţă pe care ni l-au dat.

Primul motiv şi cu siguranţă cel mai important dintre acestea, stă în faptul că ei au avut un rol deosebit în planul lui Dumnezeu. Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în omilia din 26 iulie 1983, spunea că sfinţii Ioachim şi Ana, în locul şi în timpul în care au trăit, au reprezentat în lanţul momentelor planului divin un inel deosebit de preţios. Şi e suficient să trecem în revistă doar marile momente ale acestui plan pentru a vedea că într-adevăr aceşti sfinţi au avut un rol important. Ştim din revelaţie că Dumnezeu a dorit ca viaţa divină care pulsează în interiorul Sfintei Treimi să o ofere şi altora. Tocmai de aceea el a conceput un plan. A creat, conform acestui plan, tot ceea ce există. Culme şi coroană a creaţiei, omul a primit, pe lângă sufletul său raţional, spre deosebire de celelalte creaturi şi darul vieţii divine. Numai că prin păcat a pierdut acest dar. Însă planul lui Dumnezeu nu se blochează, deoarece Dumnezeu intervine din nou promiţând un Mântuitor. Şi întrucât omenirea nu era pregătită încă să-l primească pe Mântuitorul promis, urmează veacuri de aşteptare, de pregătire, veacuri în care Dumnezeu este într-o continuă relaţie cu omul, încheie alianţă cu Noe, cu Abraham, alege un popor, trimite profeţi care să vestească venirea celui promis. La timpul cuvenit, el se foloseşte de două persoane cu viaţă sfântă, pentru a aduce pe lume, prin intermediul lor, pe aceea care este Mama Fiului lui Dumnezeu, Mama Mântuitorului promis. Iată marele rol pe care l-au avut sfinţii Ioachim şi Ana în planul lui Dumnezeu. Prin intermediul lor noi am primit binecuvântarea pe care într-o zi Dumnezeu a promis-o în paradisul pierdut protopărinţilor noştri, Adam şi Eva. Prin intermediul lor noi l-am primit pe Salvatorul omenirii.

Al doilea motiv pentru care Biserica îi venerează pe Sfinţii Ioachim şi Ana este acela că ei sunt mijlocitori puternici pe lângă Dumnezeu pentru noi. Dacă Dumnezeu de-a lungul existenţei lor pământeşti le-a oferit atâtea daruri, ascultându-le întotdeauna rugăciunile, cu cât mai mult nu-i va asculta acum, când ei sunt în ceruri şi mijlocesc pentru noi? Privind asupra vieţii lor vedem că, într-adevăr, Dumnezeu a avut o atenţie deosebită pentru ei. Date prea multe despre ei nu avem. Sfânta Scriptură nu ne precizează nici măcar numele lor. Ceea ce ştim însă ne este relatat în scrierile apocrife, scrieri pe care Biserica nu le-a încadrat în rândul celor sfinte deoarece ele mai conţin şi unele adăugiri care nu concordă cu realitatea obiectivă. Dar, în general, ele ne prezintă informaţii preţioase. Aceste scrieri ne spun că sfinţii Ioachim şi Ana făceau parte din tribul lui David. Erau oameni cu o viaţă deosebit de sfântă. Se rugau mult, posteau mult, respectau toate preceptele legii mozaice. Erau de asemenea foarte bogaţi. Aveau însă o mare durere: nu aveau copii. După cum se ştie, în mentalitatea iudaică de atunci, copilul era semnul binecuvântării divine. Cei care nu aveau copii erau consideraţi ca pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcatele pe care le-au săvârşit în trecut, fie ei, fie părinţii lor. Uneori se întâmpla ca darurile pe care asemenea soţi fără copii le aduceau la templu să fie refuzate tocmai din acest motiv. Deşi s-au rugat mult pentru ca Dumnezeu să le îndepărteze această ruşine, se părea că cerul nu vrea să-i asculte. Într-o zi, spun aceste scrieri mai departe, sfântul Ioachim a plecat cu turma la munte şi nu s-a mai întors timp de cinci luni. După această perioadă, un înger trimis de Dumnezeu îi apare spunându-i să se reîntoarcă la Ierusalim. Acelaşi înger, trimis de data aceasta la sfânta Ana, o vesteşte că atunci când se va întoarce soţul ei, ea va deveni mamă. Ne putem da uşor seama de bucuria care a invadat sufletele lor atunci când s-au întâlnit la poarta oraşului Ierusalim. După naşterea sfintei Fecioare, ca recunoştinţă, o duc pe aceasta, de la vârsta de trei ani, la templul din Ierusalim pentru a fi educată acolo. Din această privire asupra vieţii soţilor Ioachim şi Ana, vedem că Dumnezeu a intervenit într-un mod deosebit în viaţa lor, le-a oferit daruri deosebite, darul cel mai mare fiind însăşi Sfânta Fecioară Maria. Şi, cum spuneam, dacă în timpul vieţii lor pământeşti Dumnezeu le-a oferit atâtea haruri, dacă nu le-a refuzat nici o rugăciune, cu atât mai mult nu-i refuză acum. Să alergăm, de aceea, şi noi la mijlocirea lor puternică.

Al treilea motiv pentru care Biserica îi cinsteşte pe sfinţii Ioachim şi Ana stă în faptul că ei sunt exemple grăitoare pentru noi.Trăim astăzi timpuri deosebit de grele. Mulţi dintre sociologi sunt de părere că timpurile pe care le traversăm sunt timpuri de criză. Se vorbeşte astăzi despre o criză economică, politică dar mai ales despre o criză religioasă. Cristos este astăzi abandonat de mulţi, religia creştină pierzând parcă teren. Într-un astfel de climat este uneori destul de greu să trăieşti mesajul creştin. Tocmai de aceea, Biserica, în pedagogia ei, ni-i propune pe sfinţi ca modele, ca exemple care să ne impulsioneze în trăirea de zi cu zi a credinţei. Şi ce am putea învăţa din exemplul vieţii sfinţilor Ioachim şi Ana? Învăţăm, în primul rând, să recunoaştem prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră şi să-i mulţumim pentru aceasta. Dumnezeu a intervenit în viaţa lor. Dar Dumnezeu intervine şi în viaţa noastră. Cu siguranţă nu există nimeni dintre noi care să poată spune că nu a simţit niciodată mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu întinsă asupra lui. Iar dacă Dumnezeu este prezent în viaţa noastră, dacă ne oferă atâtea lucruri minunate, suntem la rândul nostru datori să mulţumim pentru tot ce am primit. În al doilea rând, învăţăm de la Sfinţii Ioachim şi Ana să preţuim darul sacru al vieţii. Deşi nu aveau copii, ei s-au rugat pentru ca Dumnezeu să le dăruiască această binecuvântare. Ei au ştiut să primească darul vieţii, în timp ce există astăzi atâtea mame care nu vor să respecte dreptul fiecărui copil la a se naşte. Viaţa este un dar sacru şi cu toţii să învăţăm astăzi să respectăm acest dar. În al treilea rând, învăţăm de la Sfinţii Ioachim şi Ana să-i educăm creştineşte pe copii. De la ei a învăţat Sfânta Fecioară să se roage. Din gura lor a auzit despre promisiunile făcute casei lui David, despre promisiunea naşterii lui Mesia. De la ei a auzit despre locul unde avea să se nască Cristos. Având o educaţie religioasă profundă, la rândul ei Sfânta Fecioară a putut să-l educe pe Cristos. Ea l-a învăţat pe Cristos zicătorile şi proverbele populare atât de bogate în înţelepciune, pe care el mai târziu le va folosi în predicile sale. Ea l-a învăţat pe Cristos rugăciunile pe care evreii le rostesc copiilor încă înainte ca aceştia să poată vorbi, pentru ca astfel să le înveţe mai uşor. Dar pentru a-i educa pe copii din punct de vedere religios, suntem la rândul nostru obligaţi să ne pregătim religios, să citim literatură religioasă. Să nu lăsăm să ne treacă prin mână vreo revistă sau carte sfântă fără să le citim. Să ascultăm cu atenţie în fiecare duminică şi sărbătoare predicile care se fac în biserică. Mai putem învăţa, în al patrulea rând, de la sfinţii Ioachim şi Ana să luptăm pentru unitatea familiei creştine. Astăzi, când am putea spune că se face publicitate divorţului, când divorţul este prezentat în filme ca o stare normală a omului, când personaje celebre sunt prezentate ca modele în timp ce sunt la a treia sau a patra căsătorie, exemplul sfinţilor Ioachim şi Ana care au păstrat unitatea familiei şi în momentele în care ea a trecut prin clipe grele este pentru noi unul elocvent. Pentru a putea păstra unitatea familiei să ne rugăm împreună cu copiii noştri. Să ne rugăm înainte şi după masă, să ne rugăm dimineaţa şi seara, cu cei mai mari să încercăm să citim zilnic câteva pasaje din Sfânta Scriptură, să nu lipsească din casele noastre rugăciunea sfântului Rozariu. Putem recita, eventual, o decadă din Rozariu în timpul unei călătorii sau într-un alt moment al orarului zilei. Multe analize psihologice susţin că rugăciunea cu copiii, în familie, îi ajută pe părinţi să găsească mai uşor drumul spre inima copiilor.

Aşadar, astăzi, când întreaga Biserică îi comemorează pe sfinţii Ioachim şi Ana, când suntem chemaţi să privim la rolul deosebit pe care ei l-au avut în planul lui Dumnezeu, când suntem chemaţi să-i rugăm să mijlocească pentru noi, când suntem chemaţi să-i imităm, să-i cerem bunului Dumnezeu ca exemplul lor să fie un imbold pentru noi în a trăi cu mai multă hotărâre şi dăruire viaţa creştină.

Maricel Irinel MITITELU

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

Naşterea unei noi făpturi umane a lui Dumnezeu este pentru o familie creştină un motiv de bucurie şi, în acelaşi timp, de laudă adusă Creatorului vieţii. Liturgia de astăzi ne invită şi pe noi să participăm la o astfel de bucurie, ne invită să celebrăm Naşterea sfântului Ioan Botezătorul, cel care a fost înainte-mergătorul lui Cristos. Poate ne întrebăm, de ce Biserica sărbătoreşte această naştere?

Această atenţie particulară este justificată de ceea ce Isus afirmă despre el: “Adevăr vă spun: printre cei născuţi din femeie nu s-a ridicat unul mai mare ca Ioan Botezătorul” (Mt 11,11). Ca un fel de comentariu la cuvintele lui Cristos, liturgia pare că vrea să celebreze în ziua naşterii sale, măreţia Botezătorului, evocând figura sa profetică şi participarea sa la istoria mântuirii. Lecturile pe care le-am ascultat, ne ajută să înţelegem mai bine caracterul şi motivaţia acestei sărbători.

Fragmentul evanghelic de astăzi, relatează evenimentul acestei naşteri, subliniind bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu faţă de om. Elisabetei, o femeie credincioasă, Dumnezeu îi dăruieşte un fiu, în ciuda vârstei sale înaintate şi a sterilităţii ei. Este binecunoscut faptul că în Vechiul Testament, o femeie fără copii era semnul blestemului lui Dumnezeu, pe când cea care avea copii era semnul binecuvântării lui Dumnezeu. Prin această naştere minunată, Dumnezeu îşi arată puterea sa cea mare. Alături de Elisabeta, evanghelia ni-l prezintă şi pe soţul ei, Zaharia, preot şi slujitor în templu, care din cauza puţinei sale credinţe în această naştere, e pedepsit de Dumnezeu. După gândirea umană, necredinţa lui Zaharia este îndreptăţită, deoarece la vârsta lui era imposibil să poată avea un copil, însă la Dumnezeu acest lucru nu era cu neputinţă. Când această naştere se adevereşte, i se dezleagă limba şi Zaharia îl laudă pe Dumnezeu.

Naşterea lui Ioan a însemnat pentru omenire o schimbare definitivă. Prin apariţia sa, acest copil aduce bucurie părinţilor, rudelor şi tuturor locuitorilor Iudeii. Dumnezeu îi dăruieşte acestui copil o misiune foarte importantă: îl face crainicul şi vestitorul său, cel care pregăteşte calea venirii lui Mesia. Naşterea sa este o manifestare a puterii lui Dumnezeu. Însuşi numele lui exprimă identitatea sa misterioasă: “Dumnezeu dă har”. Cu acest om, de fapt, se proclamă lumii că a ajuns timpul harului, al blândeţii, al iertării, al dragostei divine.

“Domnul m-a chemat din sânul mamei mele”, notează profetul Isaia în prima lectură, lectură pe care liturgia o referă la Botezător, aratând raportul lui cu divinul. Chemarea Botezătorului este dată din sânul matern, este în mod total har, dar şi în mod total dăruire. Harul şi răspunsul omului se împletesc într-un mic dialog de dragoste. Prin Ioan, Domnul provoacă poporul, îl cheamă la convertire şi ştie că va reuşi. Însăşi predica sa care era în perfectă armonie cu viaţa sa austeră şi mortificată, începe cu aceste cuvinte: “Convertiţi-vă, căci împărăţia lui Dumnezeu este aproape”.

Tuturor celor care veneau la el, atraşi de radicalitatea şi forţa mesajului său, Ioan le anunţa că era timpul de a cere iertare de la Dumnezeu pentru păcatele lor şi de a se converti, adică de a-şi schimba felul de a trăi. Pe toţi cei care se decideau să-şi schimbe viaţa, să fie fideli legii lui Dumnezeu, Ioan îi boteza. Botezul său cu apă era semnul exterior al purificării interioare. Dar botezul lui Isus va fi acela al Duhului Sfânt care purifică asemenea focului. Dumnezeu vrea să readucă poporul la sine, vrea să-l convertească şi să-l mântuiască. Şi aceasta o face prin Ioan Botezătorul. El a fost pentru Israel şi rămâne şi astăzi pentru poporul creştin unul care luminează prin viaţa şi învăţătura sa chemându-l la mântuire, unul care netezeşte drumul Domnului.

Faptul că Ioan Botezătorul este mai mult decât un profet, o subliniază şi lectura a doua de astăzi luată din Faptele Apostolilor. El este vestitorul care anunţă că sosirea Mântuitorului este iminentă, îi pregăteşte calea în inimile oamenilor, arătând prezenţa lui Dumnezeu, pentru ca toţi să-l poată recunoaşte şi primi. Ioan Botezătorul este un profet pentru cuvântul care este “spadă şi săgeată”, adică o realitate care ia iniţiativa. Între Ioan Botezătorul şi Isus există un raport special cât priveşte viaţa monahală şi de dăruire lui Dumnezeu. Ca şi Isus el creşte şi se întăreşte în Duh. Ca şi Isus el este trăieşte în deşert, în singurătate, rugăciune şi penitenţă. Ca şi Isus el este sărac şi detaşat de lucruri. Ca şi Isus are forţa cuvântului lui Dumnezeu care îl susţine şi îl alimentează. Ca şi Isus el se manifestă Israelului anunţând că împărăţia lui Dumnezeu este aproape şi convertirea este necesară.

Astăzi în solemnitatea naşterii sale, contemplând marea figură a Botezătorului, care şi-a îndeplinit misiunea cu atâta fidelitate, ne putem întreba dacă şi noi netezim drumul Domnului ca să intre în sufletele prietenilor şi părinţilor şi al celor care sunt încă departe de el. Creştinii sunt vestitorii lui Cristos în lumea de astăzi. Fericitul Jose Maria Escriva în cartea sa Forja spune: “Domnul se foloseşte de noi ca de torţe, ca această lumină să ilumineze… de noi depinde ca mulţi să nu rămână în întuneric, dar să străbată drumul care duce la viaţa veşnică”.

Botezătorul ne demonstrează cât de preţioasă este oricare vocaţie. Misiunea fiecărui credincios este aceea de a fi ambasador şi profet al Domnului, martor al unui cuvânt care nu este al său, martor fidel şi autentic. Ioan Botezătorul este omul care se dăruieşte Cuvântului, fără a căuta privilegii şi avantaje, fără a căuta laude. El dă mărturie despre adevăr cu viaţa şi cuvintele sale, fără laşitate faţă de cei care deţineau puterea, fără a ceda presiunii fariseilor. Şi-a dat viaţa apărând legea lui Dumnezeu în faţa oricărui avantaj uman. De acest lucru ne dăm seama când Ioan îi spune Tetrarhului Irod: “Nu-ţi este îngăduit să ţii soţia fratelui tău” (Mc 6,18).

Ioan Botezătorul este la picioarele lui Isus, nedemn de a dezlega legăturile sandalelor sale. Motto-ul său ar trebui să devină emblema slujirii creştine: “Este nevoie ca el să crească şi eu să mă micşorez” (In 3,30). Cine oare ar mai vorbi astfel? Care dintre oamenii care au trăit vreodată pe acest pământ ar spune despre sine că doreşte să se micşoreze, să se umilească, în timp ce aproapelui său i s-ar cuveni să crească, să sporească? Raţionamentul omului de azi este cu totul altul: să voiască a creşte şi a propăşi el pe seama şi în dauna celorlalţi. Şi totuşi Ioan Botezătorul ne arată un cu totul alt comportament: se umileşte pe sine pentru ca celălalt să crească, să se afirme. Prin smerenia sa absolută, prin iubirea sa totală faţă de un altul, respectiv de Cristos, Ioan Botezătorul ne este un frumos model şi călăuzitor în drumul vieţii noastre pe acest pământ.

Cristos este prezent în mijlocul nostru în Sfânta Euharistie, sub chipul pâinii şi al vinului. Dar mai este prezent şi sub chipul tuturor oamenilor asupriţi, încercaţi, în suferinţe, nevoi şi nedreptăţi. Iubindu-i şi slujindu-i pe aceşti oameni ai săi, lui îi manifestăm dragostea noastră şi pe el însuşi îl slujim. Să reţinem din viaţa şi jertfa sfântului Ioan Botezătorul, acea capacitate omenească de a ieşi din sine şi de a iubi pe un altul. Atunci Cristos va umple viaţa noastră săracă, iar bucuria noastră va fi într-adevăr deplină.

Să privim la Botezător şi să-i urmăm exemplul. Dumnezeu ne cere şi nouă să trecem neobservaţi făcând binele, îndeplinindu-ne îndatoririle noastre. Dumnezeu ne cere să fim mesagerii săi, vestitorii tainelor Sale, purtători ai bucuriei şi a evangheliei. Prin viaţa noastră, prin comportarea şi cuvintele noastre să-l arătăm pe Cristos acolo unde se desfăşoară în fiecare zi munca noastră, în familia noastră, între prieteni. Dovada cea mai bună a convingerii şi a validităţii a ceea ce proclamăm, este legătura dintre cuvinte şi fapte; este în multe cazuri condiţia de care nu se poate face abstracţie pentru a vorbi lumii despre Dumnezeu. Să pregătim drumul lui Cristos, să fim cei care îl anunţă altor inimi. Bineînţeles că vor fi şi greutăţi şi obstacole, însă harul lui Dumezeu ne va ajuta dacă vom rămâne fermi în credinţă şi iubire.

Să luăm şi noi cuvintele sfântului Ioan Botezătorul şi să le punem în practică: “Este nevoie ca el să crească, iar eu să mă micşorez”. Acesta să fie motto-ul, emblema vieţii noastre creştine în drumul nostru spre bucuria veşnică, spre gloria lui Dumnezeu.

Să ne rugăm şi noi lui Dumnezeu spunând: Doamne vreau să fiu un flaut simplu, ca tu să cânţi. Să nu fiu altceva decât o voce împrumutată, care strigă în deşert. Să fiu vocea ta, Doamne, în mijlocul lumii, în ambientul şi locul în care ai vrut să-mi petrec existenţa.

Adrian IŞTOC

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin

Astăzi, 13 iunie, Biserica îl sărbătoreşte cu multă bucurie pe sfântul Anton de Padova. Dintre numeroşii sfinţi pe care îi sărbătoreşte Biserica, acest sfânt este cel mai îndrăgit de poporul creştin fiind cunoscut pentru numeroasele lui minuni şi pentru ajutorul şi ocrotirea sa in diferitele necazuri ale vieţii.

Sfântul Anton s-a născut la Lisabona în 1195, iar la botez i s-a pus numele de Fernando care înseamnă “cel ce luptă pentru pace”. Încă de la vârsta de 15 ani a abandonat lumea pentru a intra în rândul canonicilor regulari, la mănăstirea “Sfântul Vincenţiu-de-Fora”. Aici se dedică îndată studiului ştiinţelor sacre, mai cu seamă teologiei “regina ştiinţelor”, ştiinţa tainelor celor mai adânci. Teologia, va scrie el mai târziu, este “o cântare veşnic nouă ale cărei dulci melodii bucură cerul şi mângâie pământul”. Se deosebeşte printr-o memorie excelentă, care uimeşte. Mai târziu în faţa cunoştinţelor sale adânci şi bogate, cei mai învăţaţi dintre eretici nu vor avea de ales decât fuga, văzând puterea cuvântului său.

Însă această mănăstire fiind aproape de Lisabona era vizitată foarte des de prietenii săi şi mai ales de părinţi, fapt pentru care nesuportând această situaţie s-a retras la Coimbra, o mănăstire mai izolată, fiind astfel mulţumit de o viaţă şi mai retrasă. Aici citea zi şi noapte Sfânta Scriptură. Însă dezamăgit cumva de luxul mănăstirii, copleşite de numeroase daruri din partea regelui, hotărăşte să intre în ordinul franciscan pe care îl stima foarte mult, iar după ce îşi termină noviciatul obţine permisiunea de a merge în Africa pentru a lucra la convertirea necredincioşilor.

Moare în 1231, la vârsta de 36 de ani. Se spune că la moartea sa mâinile negre arse de soare au devenit albe ca zăpada şi fine, delicate, cum sunt mânuţele unui copil. Faţa sa desfigurată de boală a devenit senină şi frumoasă. Trupul său răsucit de suferinţă a devenit zvelt, aşa cum arăta în tinereţe, când era sănătos. Totuşi acest trup frumos când a fost dezgropat după 32 de ani era complet transformat în cenuşă. Însă ceva rămăsese din el, şi anume limba. Acea limbă poate fi văzută şi astăzi după atâţia ani de la moartea sfântului Anton în bazilica din Padova.

Aşadar, putem spune că se împlineşte promisiunea lui Isus care spune că “cel ce mă preamăreşte în faţa oamenilor îl voi preamări şi eu înaintea Tatălui meu”. Într-adevăr prin această minune putem spune că Mântuitorul îl preamăreşte pe sfântul Anton în faţa lui Dumnezeu căci dacă privim viaţa sfântului Anton observăm că el nu a făcut altceva decât să-l laude pe Dumnezeu prin predica sa.

Într-adevăr, Anton de Padova este un mare sfânt. Dar ce trebuie să învăţăm noi de la acest ucenic al lui Cristos? Trebuie să fim conştienţi de necesitatea despărţirii, a renunţării, a părăsirii lucrurilor şi a fiinţelor scumpe. Aşa cum sfântul Anton a renunţat la toate pentru a-l urma pe Cristos şi astfel a devenit un vestitor adevărat al Cuvântului, la fel şi noi trebuie să avem, o inimă deschisă la voinţa lui Dumnezeu şi să fim gata oricând de a răspunde chemării sale. Însă, nu există răspuns la chemarea de a fi în slujba împărăţiei lui Dumnezeu, care să nu producă şi dureri mari. Fiecare creştin este chemat pentru a fi trimis în misiune. Nu există nici o chemare fără misiune.

În prima lectură de astăzi vedem clar că Dumnezeu îi încredinţează profetului Isaia o misiune importantă şi anume: “m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor eliberarea, celor prinşi în război izbăvirea, să vestesc un an de milostivire al Domnului” (Is 61,1-2). Trebuie să fim conştienţi că fiecare vocaţie este în vederea unei misiuni din care cauză cel chemat este totodată şi un trimis, adică este un adevărat apostol. Vedem astfel cum Dumnezeu, aşa cum l-a chemat pe sfântul Anton să răspundă cuvântului lui Dumnezeu, la fel îi cheamă pe unii oameni pentru a le încredinţa anumite obligaţii. Cu toate acestea misiunea îi interesează pe toţi, şi ea nu poate fi încredinţată doar unor cadre specializate într-un anumit sector specific. “În Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos le-a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. Însă laicii, făcuţi părtaşi prin botez la misiunea preoţească, profetică şi regală a lui Cristos, îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu” (AA 2). Întreaga Biserică este misionară atât în globalitatea sa cât mai ales fiecare membru în parte trebuie să fie apostol. Toţi credincioşii prin puterea vocaţiei baptismale îşi asumă o responsabilitate precisă pentru răspândirea mesajului lui Cristos. Dacă un creştin nu este apostol, acela nu este creştin.

În evanghelia de azi putem vedea clar figura sau chipul misionarului şi dinamismul misiunii sale. Mai întâi evanghelia ne pune în temă că izvorul misiunii se naşte din rugăciune şi nu din planurile omeneşti. “Rugaţi, dar pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul său” (Lc 10,2). Vedem astfel că secerătorii nu sunt chemaţi prin sunete de clopot, prin reclame publicitare, dar ei sunt dăruiţi şi trimişi de însuşi Dumnezeu. Dumnezeu este deţinătorul ogorului şi el dăruieşte secerători pentru acest ogor al său. Prin urmare apostolul este rodul rugăciunii şi el trebuie să aibă încurajarea, puterea şi orientarea pentru acţiunea lui în rugăciune. Misiunea încetează în aceeaşi clipă când se întrerupe legătura ei cu izvorul. Fără rugăciune apostolatul nu este decât o simplă meserie ca toate celelalte în vederea câştigării pâinii de toate zilele.

Apoi, cel care este trimis în misiune trebuie să fie blând, să se jertfească fără pretenţii şi fără rezerve. “Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Mt 10,3). Singura forţă a apostolatului este un cuvânt dezarmant care poate să fie sau să nu fie primit, sau chiar luat în batjocură. Chiar şi în faţa ostilităţilor, a persecuţiei, misionarul face apel la libertate şi nu la constrângere, la mărturia neînfricată şi veselă nu la agresivitate. Dacă un apostol nu este blând şi pătruns de dragostea lui Cristos, atunci riscă să devină un tiran.

Evanghelia ne pune în faţă şi stilul în care trebuie îndeplinită vestirea evangheliei şi anume, în sărăcie. Isus îşi trimite ucenicii fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte. Puterea cuvântului lui Dumnezeu nu se bazează pe bani sau pe prestigiul care îl poate avea o persoană sau o instituţie. Adevăratul apostol nu este omul care apare pe scena acestei lumi pentru a fi onorat, el nu este un colecţionar de posturi importante şi privilegiate. Misionarul adevărat nu vrea să apară la tribune, ci preferă să viziteze locurile şi casele săracilor, ale oamenilor de rând, ale acelora părăsiţi şi suferinzi. Dacă misiunea nu adoptă un stil de sărăcie, atunci se coboară la nivelul unei simple acţiuni de propagandă şi de spectacol.

Pentru a putea fi într-adevăr un adevărat apostol al cuvântului lui Dumnezeu să învăţăm de la sfântul Anton de Padova care nu a încetat să se roage lui Dumnezeu şi care a ştiut să trăiască în blândeţe şi sărăcie. Sfântul Anton dovedeşte iubire în slujirea tuturor dar mai cu seamă a celor umili. Cunoaşte calea care conduce la inima lor: calea smerită a lucrurilor mărunte, atât de îndrăgită de poporul credincios.

Odată, pe când se afla la Limoges, o femeie evlavioasă se dusese la catedrala “Sfântul Petru” să asculte o predică a sfântului Anton. Să fi fost predica prea lungă sau să fi zăbovit femeia la ieşirea din biserică? Fapt e că bărbatul ei crede altceva şi nu vrea să afle alte explicaţii. Strigă la ea, şi ea îi răspunde cu o palmă. Atunci omul se repede la soţia sa şi o apucă de păr atât de tare că îi smulge aproape tot părul. Biata femeie alergă şi bătu la uşa mănăstirii franciscane cerând să-l vadă pe fratele Anton. Îi arătă capul însângerat şi aruncându-i-se la picioare, istoriseşte toată întâmplarea recunoscându-şi vina. “Dar părul meu! Cine o să-mi dea părul înapoi?” Cu o privire aspră Anton o pofteşte să iasă. Dar nici nu a plecat bine că fratele îşi dă seama că părul îşi are importanţa lui. În cazul de faţă, reprezintă pacea acelei case şi poate chiar salvarea unei căsnicii. Anton merge şi se roagă: “Doamne, Isuse, ai spus că nici un fir de păr de pe cap nu ni se va clinti fără voia Tatălui tău, aşadar, îndură-te de această femeie: redă-i bucuria, odată cu părul!” Chiar în clipa aceea ajungând acasă femeia se uită în oglindă şi scoate un strigăt de uimire. Era vindecată!

Ce trebuie să învăţăm din această întâmplare şi din toata viaţa sfântului Anton?

Sigur că nu suntem chemaţi să facem minuni asemenea sfântului Anton de Padova. Însă fiecare dintre noi este chemat la o mai mare încredere în milostivirea lui Dumnezeu. Prin rugăciune putem face mult bine acelora care sunt plini de suferinţă. Rugăciunea trebuie să fie hrana noastră prin care prindem noi puteri de a răspândi cuvântul lui Dumnezeu acolo unde lipseşte şi de a alina durerile şi nenorocirile semenilor noştri. Fără rugăciune nu putem face nimic. Rugăciunea este cea care ne uneşte cu Tatăl nostru de la care vin toate darurile. Însuşi Isus ne-a spus: “Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar aţi putea mişca munţii din loc”. Dacă voim să fim buni vestitori ai evangheliei lui Cristos atunci trebuie să învăţăm de la sfântul Anton să fim oameni ai rugăciunii, să fim exemplu de blândeţe şi bunătate ca astfel oamenii, privind la noi, să-l descopere pe Dumnezeu atât prin viaţa, cât mai ales prin predicarea cuvântului.

Sorin BEREŞ

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin