Start > Ritul latin > Schimbarea la față a Domnului

Schimbarea la față a Domnului

1 January 2007
1,794 afișări

Autor: volum colectiv Chemați la sfințenie
Copyright: Editura Sapientia
Schimbarea la Față a Domnului

“Acesta este Fiul meu preaiubit în care am binevoit; de el să ascultați” (Mt 17,5)

Făcând o retrospesctivă a istoriei umane, constatăm că numai în ultimele decenii lumea și-a format o fizionomie cu totul surprinzătoare. Ceea ce înainte era doar de domeniul iluziilor, al fantasticului, astăzi devine realitate. Știința și tehnica au progresat, au evoluat într-atâta încât au pus la dispoziția omului tot confortul și toate mijloacele de informare, de comunicare și de distracție pentru a-l face pe om fericit. Dar toate la un loc: vehiculele terestre ultrarapide, navele cos mice-supersonice, zborurile interplanetare, comunicarea prin radio și televiziune, care aduc în casă o întreagă lume necunoscută; toate aceste născociri ale minții umane, în continuă căutare după fericire au reușit să-l facă pe omul zilelor noastre mai fericit decât pe omul veacurilor trecute?

Există în lume atâta ură și egoism, mascate în lozinci ce propovăduiesc generozitatea, caritatea dezinteresată și acea. Se revendică și se liberalizează dreptul la avort, eutanasie și homosexualitate în acest veac al automatizării și al performanțelor tehnice. Dar în timp ce tehnica s-a perfecționat, ființa umană pe plan moral și spiritual a rămas mult în urma acesteia. A rămas sub dominația instinctelor, nerespectând uneori nici cele mai elementare norme de conduită și conviețuire socială și morală. Idealul, scopul vieții a devenit plăcerea, după vechea deviză hedonistă: “Manâncă, bea și te veselește căci după moarte nimic nu-i. Aici e totul: iad și rai”.

Întreaga creștinătate catolică comemorează astăzi evenimentul Schimbării la față a Domnului nostru Isus Cristos. Sărbătoarea își are originea în orientul creștin unde se celebra cel de-al doilea Paște “Transfigurarea Domnului” numit “Paștele de vară” și a devenit universală la șase august fiind prescrisă de papa Calixt al III-lea în evocarea victoriei repurtate de armatele creștine asupra turcilor la Belgrad. Lupta a avut loc la 22 iulie 1456, iar vestea victoriei a ajuns la Roma la șase august, anul următor, motiv pentru care sărbătorea a fost fixată la această dată.

Timpul când s-a petrecut evenimentul este între Rusaliile evreiești (șavuot) și sărbătoarea Corturilor (Sukkot), în al doilea an de viață publică a lui Isus, când s-a ocupat în mod special de formarea apostolilor. Este evidentă intenția lui Isus de a da apostolilor săi o dovadă prin care să le întărească convingerea despre dumnezeirea lui pentru ca atunci când vor experimenta încercarea grea a suferințelor și a condamnării lui la moarte să nu dispere; de a stabili în sufletul lor o relație între suferință și moarte pe de o parte, între inviere și slavă pe de altă parte. Isus vrea să arate celor trei apostoli cum se vor realiza profețiile mesianice veterotestamentare în persoana sa. Faptele și cuvintele lui Isus anticipă însă, în mod parțial și voalat deplina revelare a divinității sale. În schimb învierea glorioasă manifestă în mod plenar, clar și definitiv natura divină a persoanei sale și raporturile sale cu Tatăl.

Conform evangheliilor sinoptice evenimentul are loc la circa șase zile de la declarația solemnă a lui Petru despre identitatea personală a lui Cristos: “Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu” (Mt 16,17). Acestă profesiune de credință a lui, cât și a Bisericii actuale în dumnezeirea lui Cristos, reprezintă răspunsul la problema mântuirii, adică la sensul definitiv și radical al existenței omului și al lumii.

Lecturile proclamate la liturgia cuvântului de astăzi gravitează în jurul evenimentului taboric și-l descriu succint. Evanghelistul Luca relatează circumstanțele evenimentului transfigurării lui Isus care se desfășoară pe un munte, în prezența a trei apostoli: Petru, Iacob și Ioan, martori oculari aleși de Isus.

Muntele despre care Evanghelia nu ne dă alte indicații, este aproape unanim considerat a fi muntele Tabor, aflat în mijlocul Galileii și dominând câmpia din jur. Muntele izolat, în mentalitatea biblică era un loc privilegiat pentru teofanii, pentru alianțe dintre Iahve și poporul ales cât și pentru meditarea unor adevăruri divine într-o atmosferă silențioasă, solemnă, cu un aer rarefiat care tempera căldura verii. Într-un asemenea cadru sugestiv, vocea Tatălui care declară autoritatea și divinitatea lui Isus: “Acesta este Fiu meu preaiubit în care am binevoit. De el să ascultați!” (Mt 17,5), îi determină pe cei trei apostoli prezenți la eveniment să contemple cu anticipație un crămpei din manifestarea gloriei divine a lui Isus înviat.

Prin viziunea supranaturală de pe munte, Isus a confirmat și a întărit credința lui Petru în dumnezeirea sa: “Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!” (Mt 16,17). Acea clipă de mărire supranaturală era un semn și o garanție a strălucirii învierii: “Fiul Omului va veni în mărirea Tatălui său” (Mt 16,27). Subiectul conversației cu Moise și Ilie, două personalități veterotestamentare care reprezintă prezența Vechii Alianțe, Legea și Profeții cât și continuitatea istoriei mântuirii, era o confirmare a prevestirii exodului pe care îl avea de îndeplinit Isus la Ierusalim, reprezentat în mod tipic de eliberarea din Egipt a poporului ales.

De remarcat este și reacția apostolilor. Deși au trăit atâtea experiențe cu Isus, se înspăimântă în fața misterului divin, așa cum este și firesc, însă Isus îi consolează. Petru fiind mai îndrăzneț cere lui Isus să permanentizeze bucuria și fericirea la care participă: “Învățătorule ce bine ne este nouă aici. Să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise și una pentru Ilie” (Lc 9,33). Dar el nu pricepea că episodul taboric este învăluit în splendoarea misterului pascal și de aceea Isus nu putea rămâne pe munte. Abia după Înviere, apostolii vor înțelege experiențele trăite împreună cu Isus, importanța transfigurării sale și cine este Isus din Nazaret, dând mărturie despre cele văzute pe munte, despre persoana și opera sa răscumpărătoare.

Evanghelistul Luca descrie transfigurarea lui Cristos nu ca efectul copleșirii de către o lumină din exterior, însă ca o efuziune, ca o exteriorizare a strălucirii unei realități interioare: “aspectul Feței I s-a schimbat” (Lc 9,29).

Transfigurarea marchează o fază importantă în revelarea lui Isus ca Mesia și Fiul al lui Dumnezeu. Ea este o experiență similară cu botezul lui, unde gloria sa nu este revelată prin faptele sale, ci într-un mod mai personal. Gloria denotă universalitatea regalității mesianice a lui Isus care nu poate fi circumscrisă în dimensiunile spațio-temporale. Ea se extinde asupra întregului univers.

Multe din profețiile vetero-testamentare fac referință la viitorul Rege Mesia și la venirea împărăției sale, care este deja prezentă în mijlocul poporului său. Aceste profeții au un conținut escatologic și se pot distinge în două momente diferite: unul mai apropiat, care privește Întruparea și Nașterea feciorelnică, și altul mai îndepărtat, care vizează a doua parusie, în care va avea loc judecata universală.

Mesajul transfigurării lui Isus este exprimat destul de elocvent și de sfântul Leon cel Mare într-una din omiliile sale: “Scopul principal al Transfigurării este acela de a smulge din inima ucenicilor scandalul crucii și de a face ca umilirea patimii acceptate de bunăvoie să nu-i demoralizeze pe cei în prezența cărora avea să se manifeste gloria divină. Dar el nu se gândea mai puțin să pună temelia speranței Bisericii sale; astfel încât trupul mistic al lui Cristos cunoscând acea transformare care îi era rezervată, fiecare din membrele sale să poată avea speranța că va avea parte de mărirea de care Capul strălucise mai înainte”.

Așadar, Transfigurarea este un moment important în revelația împărăției lui Dumnezeu pentru că privește profețiile veterotestamentare pe care Cristos le împlinește, privește evenimentele mărețe care au avut loc pe cruce: moartea, învierea, înălțarea cât și a doua sa venire. Ea ne ajută să înțelegem nu numai destinul lui Cristos ci și destinul întregii Biserici. Cristos este cel dintâi iar noi îl vom putea urma în slava învierii dacă vom corespunde exigențelor și imperativelor evanghelice.

Dumnezeu, în planul său providențial, când a creat universul, a stabilit în natura fiecărei creaturi un scop bine determinat și o destinație precisă. Creația infraumană a fost orânduită slujirii destinului omului și scopului său ultim care este viziunea beatifică, sau mântuirea lui. Problema mântuirii omului a fost considerată întotdeauna vitală și capitală. Lumea contemporană este calificată drept secularizată, autosuficientă, antropocentristă și închisă absolutului transcendent, ceea ce de fapt exprimă starea ideologică a lumii actuale.

Este incontestabil faptul că o societate permisivistă cât și o lume cu cele mai mari performanțe tehnice înregistrate în istoria ei exercită o influență și o fascinație irezistibilă asupra omului însetat după fericire. Omul este ușor sedus de vanitățile acestei lumi, dar cu timpul constată că acestea nu oferă satisfacție deplină, că-i lasă amărăciune și neliniște în sufletul său, unde arsura unei însetări chinuitoare după fericire începe din nou să-i mistuie ființa. Este setea după absolut, după supranatural ce nu poate fi potolită decât cu posedarea acesteia, după cum spune și sfântul Augustin: “Ne-ai creat pentru tine Doamne și neliniștit este sufletul nostru până nu se va odihni în tine”. Este glasul lui Isus care vorbește fiecărui suflet și de care trebuie să ascultăm dacă vrem să fim cu adevărat fericiți, așa cum ne îndeamnă și vocea Tatălui din cer care a răsunat pe muntele Tabor: “De el să ascultați!” (Mt 17,5).

În discursul inaugural al fericirilor creștine, Isus intenționează o reconsiderare, o redescoperire a valorilor, condamnând ambiguitatea unei reprezentări pur terestre și efemere a fericirii. Destinatarii acestei fericiri sunt cei săraci, umili și flămânzi din cauza condiției lor umane, economice și sociale; sunt cei care printr-o atitudine interioară exprimă încrederea și speranța în Cristos și în venirea împărăției sale.

În timpul celui de-al doilea război mondial, într-un sanatoriu de boli epidemice din Răsărit, era o soră miloasă care îngrijea bolnavii de holeră. După un timp s-a molipsit și ea și acum zăcea grav bolnavă singura ei speranță, consolare și fericire fiind Cristos pe care-l întâlnea zilnic în Euharistie. În fiecare dimineață un preot îi aducea Sfânta Împărtășanie. Într-o dimineață părea să fie ațipită. Asistenta îi întinse brațul și spuse: “Iată Mântuitorul este aici”. Deodată bolnava se schimbă, își împreună mâinile, fața ei iradia de fericire, era total transfigurată și ochii ei se îndreptau spre sfânta Ostie ca și cum ar fi văzut cerul deschis.

Dacă vrem să fim transfigurați, transformați existențial, atunci să-l lăsăm pe Cristos prezent real în Sfânta Euharistie ca să-și facă lăcaș în inimile noastre. Să trăim viața în compania lui Cristos și să-l acceptăm de Stăpân Suprem al nostru.

Dacă vrem să fim cu adevărat fericiți, atunci să participăm la bucuria pascală din care au pregustat și cei trei apostoli pe muntele Tabor, să participăm la împărăția lui Cristos care se realizează prin “metanoia”, prin convertirea radicală a inimii, adică, printr-un act divino-uman.

Din perspectivă psihologică ea este o acțiune deliberată a omului, nu violentă sau impusă din partea lui Dumnezeu, ci aleasă în mod liber în urma unei reflexii. Totodată, într-un sens mai profund ea este inițiativa divină, lucrarea lui Dumnezeu în om. Omul acceptă noua sa condiție datorită intervenției harice a lui Dumnezeu în viața sa.

Această convertire la Cristos nu încetează odată cu inserarea noastră în împărăția sa, ci ea implică un proces de convertire continuă care constă în renunțarea la păcat, la plăcerile dezordonate ale acestei lumi; constă în asimilarea progresivă a experienței lui Cristos și fidelitatea față de Tatăl pentru a putea ajunge la scopul transfigurării noastre glorioase unde să contemplăm maiestatea divină și să exclamăm și noi alături de Petru: “Doamne, ce bine ne este nouă aici!” (Lc 9,33).

Carmil DUMA

Ritul latin