Predici

“Acesta este Fiul meu preaiubit în care am binevoit; de el să ascultaţi” (Mt 17,5)

Făcând o retrospesctivă a istoriei umane, constatăm că numai în ultimele decenii lumea şi-a format o fizionomie cu totul surprinzătoare. Ceea ce înainte era doar de domeniul iluziilor, al fantasticului, astăzi devine realitate. Ştiinţa şi tehnica au progresat, au evoluat într-atâta încât au pus la dispoziţia omului tot confortul şi toate mijloacele de informare, de comunicare şi de distracţie pentru a-l face pe om fericit. Dar toate la un loc: vehiculele terestre ultrarapide, navele cos mice-supersonice, zborurile interplanetare, comunicarea prin radio şi televiziune, care aduc în casă o întreagă lume necunoscută; toate aceste născociri ale minţii umane, în continuă căutare după fericire au reuşit să-l facă pe omul zilelor noastre mai fericit decât pe omul veacurilor trecute?

Există în lume atâta ură şi egoism, mascate în lozinci ce propovăduiesc generozitatea, caritatea dezinteresată şi acea. Se revendică şi se liberalizează dreptul la avort, eutanasie şi homosexualitate în acest veac al automatizării şi al performanţelor tehnice. Dar în timp ce tehnica s-a perfecţionat, fiinţa umană pe plan moral şi spiritual a rămas mult în urma acesteia. A rămas sub dominaţia instinctelor, nerespectând uneori nici cele mai elementare norme de conduită şi convieţuire socială şi morală. Idealul, scopul vieţii a devenit plăcerea, după vechea deviză hedonistă: “Manâncă, bea şi te veseleşte căci după moarte nimic nu-i. Aici e totul: iad şi rai”.

Întreaga creştinătate catolică comemorează astăzi evenimentul Schimbării la faţă a Domnului nostru Isus Cristos. Sărbătoarea îşi are originea în orientul creştin unde se celebra cel de-al doilea Paşte “Transfigurarea Domnului” numit “Paştele de vară” şi a devenit universală la şase august fiind prescrisă de papa Calixt al III-lea în evocarea victoriei repurtate de armatele creştine asupra turcilor la Belgrad. Lupta a avut loc la 22 iulie 1456, iar vestea victoriei a ajuns la Roma la şase august, anul următor, motiv pentru care sărbătorea a fost fixată la această dată.

Timpul când s-a petrecut evenimentul este între Rusaliile evreieşti (şavuot) şi sărbătoarea Corturilor (Sukkot), în al doilea an de viaţă publică a lui Isus, când s-a ocupat în mod special de formarea apostolilor. Este evidentă intenţia lui Isus de a da apostolilor săi o dovadă prin care să le întărească convingerea despre dumnezeirea lui pentru ca atunci când vor experimenta încercarea grea a suferinţelor şi a condamnării lui la moarte să nu dispere; de a stabili în sufletul lor o relaţie între suferinţă şi moarte pe de o parte, între inviere şi slavă pe de altă parte. Isus vrea să arate celor trei apostoli cum se vor realiza profeţiile mesianice veterotestamentare în persoana sa. Faptele şi cuvintele lui Isus anticipă însă, în mod parţial şi voalat deplina revelare a divinităţii sale. În schimb învierea glorioasă manifestă în mod plenar, clar şi definitiv natura divină a persoanei sale şi raporturile sale cu Tatăl.

Conform evangheliilor sinoptice evenimentul are loc la circa şase zile de la declaraţia solemnă a lui Petru despre identitatea personală a lui Cristos: “Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu” (Mt 16,17). Acestă profesiune de credinţă a lui, cât şi a Bisericii actuale în dumnezeirea lui Cristos, reprezintă răspunsul la problema mântuirii, adică la sensul definitiv şi radical al existenţei omului şi al lumii.

Lecturile proclamate la liturgia cuvântului de astăzi gravitează în jurul evenimentului taboric şi-l descriu succint. Evanghelistul Luca relatează circumstanţele evenimentului transfigurării lui Isus care se desfăşoară pe un munte, în prezenţa a trei apostoli: Petru, Iacob şi Ioan, martori oculari aleşi de Isus.

Muntele despre care Evanghelia nu ne dă alte indicaţii, este aproape unanim considerat a fi muntele Tabor, aflat în mijlocul Galileii şi dominând câmpia din jur. Muntele izolat, în mentalitatea biblică era un loc privilegiat pentru teofanii, pentru alianţe dintre Iahve şi poporul ales cât şi pentru meditarea unor adevăruri divine într-o atmosferă silenţioasă, solemnă, cu un aer rarefiat care tempera căldura verii. Într-un asemenea cadru sugestiv, vocea Tatălui care declară autoritatea şi divinitatea lui Isus: “Acesta este Fiu meu preaiubit în care am binevoit. De el să ascultaţi!” (Mt 17,5), îi determină pe cei trei apostoli prezenţi la eveniment să contemple cu anticipaţie un crămpei din manifestarea gloriei divine a lui Isus înviat.

Prin viziunea supranaturală de pe munte, Isus a confirmat şi a întărit credinţa lui Petru în dumnezeirea sa: “Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!” (Mt 16,17). Acea clipă de mărire supranaturală era un semn şi o garanţie a strălucirii învierii: “Fiul Omului va veni în mărirea Tatălui său” (Mt 16,27). Subiectul conversaţiei cu Moise şi Ilie, două personalităţi veterotestamentare care reprezintă prezenţa Vechii Alianţe, Legea şi Profeţii cât şi continuitatea istoriei mântuirii, era o confirmare a prevestirii exodului pe care îl avea de îndeplinit Isus la Ierusalim, reprezentat în mod tipic de eliberarea din Egipt a poporului ales.

De remarcat este şi reacţia apostolilor. Deşi au trăit atâtea experienţe cu Isus, se înspăimântă în faţa misterului divin, aşa cum este şi firesc, însă Isus îi consolează. Petru fiind mai îndrăzneţ cere lui Isus să permanentizeze bucuria şi fericirea la care participă: “Învăţătorule ce bine ne este nouă aici. Să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Lc 9,33). Dar el nu pricepea că episodul taboric este învăluit în splendoarea misterului pascal şi de aceea Isus nu putea rămâne pe munte. Abia după Înviere, apostolii vor înţelege experienţele trăite împreună cu Isus, importanţa transfigurării sale şi cine este Isus din Nazaret, dând mărturie despre cele văzute pe munte, despre persoana şi opera sa răscumpărătoare.

Evanghelistul Luca descrie transfigurarea lui Cristos nu ca efectul copleşirii de către o lumină din exterior, însă ca o efuziune, ca o exteriorizare a strălucirii unei realităţi interioare: “aspectul Feţei I s-a schimbat” (Lc 9,29).

Transfigurarea marchează o fază importantă în revelarea lui Isus ca Mesia şi Fiul al lui Dumnezeu. Ea este o experienţă similară cu botezul lui, unde gloria sa nu este revelată prin faptele sale, ci într-un mod mai personal. Gloria denotă universalitatea regalităţii mesianice a lui Isus care nu poate fi circumscrisă în dimensiunile spaţio-temporale. Ea se extinde asupra întregului univers.

Multe din profeţiile vetero-testamentare fac referinţă la viitorul Rege Mesia şi la venirea împărăţiei sale, care este deja prezentă în mijlocul poporului său. Aceste profeţii au un conţinut escatologic şi se pot distinge în două momente diferite: unul mai apropiat, care priveşte Întruparea şi Naşterea feciorelnică, şi altul mai îndepărtat, care vizează a doua parusie, în care va avea loc judecata universală.

Mesajul transfigurării lui Isus este exprimat destul de elocvent şi de sfântul Leon cel Mare într-una din omiliile sale: “Scopul principal al Transfigurării este acela de a smulge din inima ucenicilor scandalul crucii şi de a face ca umilirea patimii acceptate de bunăvoie să nu-i demoralizeze pe cei în prezenţa cărora avea să se manifeste gloria divină. Dar el nu se gândea mai puţin să pună temelia speranţei Bisericii sale; astfel încât trupul mistic al lui Cristos cunoscând acea transformare care îi era rezervată, fiecare din membrele sale să poată avea speranţa că va avea parte de mărirea de care Capul strălucise mai înainte”.

Aşadar, Transfigurarea este un moment important în revelaţia împărăţiei lui Dumnezeu pentru că priveşte profeţiile veterotestamentare pe care Cristos le împlineşte, priveşte evenimentele măreţe care au avut loc pe cruce: moartea, învierea, înălţarea cât şi a doua sa venire. Ea ne ajută să înţelegem nu numai destinul lui Cristos ci şi destinul întregii Biserici. Cristos este cel dintâi iar noi îl vom putea urma în slava învierii dacă vom corespunde exigenţelor şi imperativelor evanghelice.

Dumnezeu, în planul său providenţial, când a creat universul, a stabilit în natura fiecărei creaturi un scop bine determinat şi o destinaţie precisă. Creaţia infraumană a fost orânduită slujirii destinului omului şi scopului său ultim care este viziunea beatifică, sau mântuirea lui. Problema mântuirii omului a fost considerată întotdeauna vitală şi capitală. Lumea contemporană este calificată drept secularizată, autosuficientă, antropocentristă şi închisă absolutului transcendent, ceea ce de fapt exprimă starea ideologică a lumii actuale.

Este incontestabil faptul că o societate permisivistă cât şi o lume cu cele mai mari performanţe tehnice înregistrate în istoria ei exercită o influenţă şi o fascinaţie irezistibilă asupra omului însetat după fericire. Omul este uşor sedus de vanităţile acestei lumi, dar cu timpul constată că acestea nu oferă satisfacţie deplină, că-i lasă amărăciune şi nelinişte în sufletul său, unde arsura unei însetări chinuitoare după fericire începe din nou să-i mistuie fiinţa. Este setea după absolut, după supranatural ce nu poate fi potolită decât cu posedarea acesteia, după cum spune şi sfântul Augustin: “Ne-ai creat pentru tine Doamne şi neliniştit este sufletul nostru până nu se va odihni în tine”. Este glasul lui Isus care vorbeşte fiecărui suflet şi de care trebuie să ascultăm dacă vrem să fim cu adevărat fericiţi, aşa cum ne îndeamnă şi vocea Tatălui din cer care a răsunat pe muntele Tabor: “De el să ascultaţi!” (Mt 17,5).

În discursul inaugural al fericirilor creştine, Isus intenţionează o reconsiderare, o redescoperire a valorilor, condamnând ambiguitatea unei reprezentări pur terestre şi efemere a fericirii. Destinatarii acestei fericiri sunt cei săraci, umili şi flămânzi din cauza condiţiei lor umane, economice şi sociale; sunt cei care printr-o atitudine interioară exprimă încrederea şi speranţa în Cristos şi în venirea împărăţiei sale.

În timpul celui de-al doilea război mondial, într-un sanatoriu de boli epidemice din Răsărit, era o soră miloasă care îngrijea bolnavii de holeră. După un timp s-a molipsit şi ea şi acum zăcea grav bolnavă singura ei speranţă, consolare şi fericire fiind Cristos pe care-l întâlnea zilnic în Euharistie. În fiecare dimineaţă un preot îi aducea Sfânta Împărtăşanie. Într-o dimineaţă părea să fie aţipită. Asistenta îi întinse braţul şi spuse: “Iată Mântuitorul este aici”. Deodată bolnava se schimbă, îşi împreună mâinile, faţa ei iradia de fericire, era total transfigurată şi ochii ei se îndreptau spre sfânta Ostie ca şi cum ar fi văzut cerul deschis.

Dacă vrem să fim transfiguraţi, transformaţi existenţial, atunci să-l lăsăm pe Cristos prezent real în Sfânta Euharistie ca să-şi facă lăcaş în inimile noastre. Să trăim viaţa în compania lui Cristos şi să-l acceptăm de Stăpân Suprem al nostru.

Dacă vrem să fim cu adevărat fericiţi, atunci să participăm la bucuria pascală din care au pregustat şi cei trei apostoli pe muntele Tabor, să participăm la împărăţia lui Cristos care se realizează prin “metanoia”, prin convertirea radicală a inimii, adică, printr-un act divino-uman.

Din perspectivă psihologică ea este o acţiune deliberată a omului, nu violentă sau impusă din partea lui Dumnezeu, ci aleasă în mod liber în urma unei reflexii. Totodată, într-un sens mai profund ea este iniţiativa divină, lucrarea lui Dumnezeu în om. Omul acceptă noua sa condiţie datorită intervenţiei harice a lui Dumnezeu în viaţa sa.

Această convertire la Cristos nu încetează odată cu inserarea noastră în împărăţia sa, ci ea implică un proces de convertire continuă care constă în renunţarea la păcat, la plăcerile dezordonate ale acestei lumi; constă în asimilarea progresivă a experienţei lui Cristos şi fidelitatea faţă de Tatăl pentru a putea ajunge la scopul transfigurării noastre glorioase unde să contemplăm maiestatea divină şi să exclamăm şi noi alături de Petru: “Doamne, ce bine ne este nouă aici!” (Lc 9,33).

Carmil DUMA

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin