Predici

Naşterea unei noi făpturi umane a lui Dumnezeu este pentru o familie creştină un motiv de bucurie şi, în acelaşi timp, de laudă adusă Creatorului vieţii. Liturgia de astăzi ne invită şi pe noi să participăm la o astfel de bucurie, ne invită să celebrăm Naşterea sfântului Ioan Botezătorul, cel care a fost înainte-mergătorul lui Cristos. Poate ne întrebăm, de ce Biserica sărbătoreşte această naştere?

Această atenţie particulară este justificată de ceea ce Isus afirmă despre el: “Adevăr vă spun: printre cei născuţi din femeie nu s-a ridicat unul mai mare ca Ioan Botezătorul” (Mt 11,11). Ca un fel de comentariu la cuvintele lui Cristos, liturgia pare că vrea să celebreze în ziua naşterii sale, măreţia Botezătorului, evocând figura sa profetică şi participarea sa la istoria mântuirii. Lecturile pe care le-am ascultat, ne ajută să înţelegem mai bine caracterul şi motivaţia acestei sărbători.

Fragmentul evanghelic de astăzi, relatează evenimentul acestei naşteri, subliniind bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu faţă de om. Elisabetei, o femeie credincioasă, Dumnezeu îi dăruieşte un fiu, în ciuda vârstei sale înaintate şi a sterilităţii ei. Este binecunoscut faptul că în Vechiul Testament, o femeie fără copii era semnul blestemului lui Dumnezeu, pe când cea care avea copii era semnul binecuvântării lui Dumnezeu. Prin această naştere minunată, Dumnezeu îşi arată puterea sa cea mare. Alături de Elisabeta, evanghelia ni-l prezintă şi pe soţul ei, Zaharia, preot şi slujitor în templu, care din cauza puţinei sale credinţe în această naştere, e pedepsit de Dumnezeu. După gândirea umană, necredinţa lui Zaharia este îndreptăţită, deoarece la vârsta lui era imposibil să poată avea un copil, însă la Dumnezeu acest lucru nu era cu neputinţă. Când această naştere se adevereşte, i se dezleagă limba şi Zaharia îl laudă pe Dumnezeu.

Naşterea lui Ioan a însemnat pentru omenire o schimbare definitivă. Prin apariţia sa, acest copil aduce bucurie părinţilor, rudelor şi tuturor locuitorilor Iudeii. Dumnezeu îi dăruieşte acestui copil o misiune foarte importantă: îl face crainicul şi vestitorul său, cel care pregăteşte calea venirii lui Mesia. Naşterea sa este o manifestare a puterii lui Dumnezeu. Însuşi numele lui exprimă identitatea sa misterioasă: “Dumnezeu dă har”. Cu acest om, de fapt, se proclamă lumii că a ajuns timpul harului, al blândeţii, al iertării, al dragostei divine.

“Domnul m-a chemat din sânul mamei mele”, notează profetul Isaia în prima lectură, lectură pe care liturgia o referă la Botezător, aratând raportul lui cu divinul. Chemarea Botezătorului este dată din sânul matern, este în mod total har, dar şi în mod total dăruire. Harul şi răspunsul omului se împletesc într-un mic dialog de dragoste. Prin Ioan, Domnul provoacă poporul, îl cheamă la convertire şi ştie că va reuşi. Însăşi predica sa care era în perfectă armonie cu viaţa sa austeră şi mortificată, începe cu aceste cuvinte: “Convertiţi-vă, căci împărăţia lui Dumnezeu este aproape”.

Tuturor celor care veneau la el, atraşi de radicalitatea şi forţa mesajului său, Ioan le anunţa că era timpul de a cere iertare de la Dumnezeu pentru păcatele lor şi de a se converti, adică de a-şi schimba felul de a trăi. Pe toţi cei care se decideau să-şi schimbe viaţa, să fie fideli legii lui Dumnezeu, Ioan îi boteza. Botezul său cu apă era semnul exterior al purificării interioare. Dar botezul lui Isus va fi acela al Duhului Sfânt care purifică asemenea focului. Dumnezeu vrea să readucă poporul la sine, vrea să-l convertească şi să-l mântuiască. Şi aceasta o face prin Ioan Botezătorul. El a fost pentru Israel şi rămâne şi astăzi pentru poporul creştin unul care luminează prin viaţa şi învăţătura sa chemându-l la mântuire, unul care netezeşte drumul Domnului.

Faptul că Ioan Botezătorul este mai mult decât un profet, o subliniază şi lectura a doua de astăzi luată din Faptele Apostolilor. El este vestitorul care anunţă că sosirea Mântuitorului este iminentă, îi pregăteşte calea în inimile oamenilor, arătând prezenţa lui Dumnezeu, pentru ca toţi să-l poată recunoaşte şi primi. Ioan Botezătorul este un profet pentru cuvântul care este “spadă şi săgeată”, adică o realitate care ia iniţiativa. Între Ioan Botezătorul şi Isus există un raport special cât priveşte viaţa monahală şi de dăruire lui Dumnezeu. Ca şi Isus el creşte şi se întăreşte în Duh. Ca şi Isus el este trăieşte în deşert, în singurătate, rugăciune şi penitenţă. Ca şi Isus el este sărac şi detaşat de lucruri. Ca şi Isus are forţa cuvântului lui Dumnezeu care îl susţine şi îl alimentează. Ca şi Isus el se manifestă Israelului anunţând că împărăţia lui Dumnezeu este aproape şi convertirea este necesară.

Astăzi în solemnitatea naşterii sale, contemplând marea figură a Botezătorului, care şi-a îndeplinit misiunea cu atâta fidelitate, ne putem întreba dacă şi noi netezim drumul Domnului ca să intre în sufletele prietenilor şi părinţilor şi al celor care sunt încă departe de el. Creştinii sunt vestitorii lui Cristos în lumea de astăzi. Fericitul Jose Maria Escriva în cartea sa Forja spune: “Domnul se foloseşte de noi ca de torţe, ca această lumină să ilumineze… de noi depinde ca mulţi să nu rămână în întuneric, dar să străbată drumul care duce la viaţa veşnică”.

Botezătorul ne demonstrează cât de preţioasă este oricare vocaţie. Misiunea fiecărui credincios este aceea de a fi ambasador şi profet al Domnului, martor al unui cuvânt care nu este al său, martor fidel şi autentic. Ioan Botezătorul este omul care se dăruieşte Cuvântului, fără a căuta privilegii şi avantaje, fără a căuta laude. El dă mărturie despre adevăr cu viaţa şi cuvintele sale, fără laşitate faţă de cei care deţineau puterea, fără a ceda presiunii fariseilor. Şi-a dat viaţa apărând legea lui Dumnezeu în faţa oricărui avantaj uman. De acest lucru ne dăm seama când Ioan îi spune Tetrarhului Irod: “Nu-ţi este îngăduit să ţii soţia fratelui tău” (Mc 6,18).

Ioan Botezătorul este la picioarele lui Isus, nedemn de a dezlega legăturile sandalelor sale. Motto-ul său ar trebui să devină emblema slujirii creştine: “Este nevoie ca el să crească şi eu să mă micşorez” (In 3,30). Cine oare ar mai vorbi astfel? Care dintre oamenii care au trăit vreodată pe acest pământ ar spune despre sine că doreşte să se micşoreze, să se umilească, în timp ce aproapelui său i s-ar cuveni să crească, să sporească? Raţionamentul omului de azi este cu totul altul: să voiască a creşte şi a propăşi el pe seama şi în dauna celorlalţi. Şi totuşi Ioan Botezătorul ne arată un cu totul alt comportament: se umileşte pe sine pentru ca celălalt să crească, să se afirme. Prin smerenia sa absolută, prin iubirea sa totală faţă de un altul, respectiv de Cristos, Ioan Botezătorul ne este un frumos model şi călăuzitor în drumul vieţii noastre pe acest pământ.

Cristos este prezent în mijlocul nostru în Sfânta Euharistie, sub chipul pâinii şi al vinului. Dar mai este prezent şi sub chipul tuturor oamenilor asupriţi, încercaţi, în suferinţe, nevoi şi nedreptăţi. Iubindu-i şi slujindu-i pe aceşti oameni ai săi, lui îi manifestăm dragostea noastră şi pe el însuşi îl slujim. Să reţinem din viaţa şi jertfa sfântului Ioan Botezătorul, acea capacitate omenească de a ieşi din sine şi de a iubi pe un altul. Atunci Cristos va umple viaţa noastră săracă, iar bucuria noastră va fi într-adevăr deplină.

Să privim la Botezător şi să-i urmăm exemplul. Dumnezeu ne cere şi nouă să trecem neobservaţi făcând binele, îndeplinindu-ne îndatoririle noastre. Dumnezeu ne cere să fim mesagerii săi, vestitorii tainelor Sale, purtători ai bucuriei şi a evangheliei. Prin viaţa noastră, prin comportarea şi cuvintele noastre să-l arătăm pe Cristos acolo unde se desfăşoară în fiecare zi munca noastră, în familia noastră, între prieteni. Dovada cea mai bună a convingerii şi a validităţii a ceea ce proclamăm, este legătura dintre cuvinte şi fapte; este în multe cazuri condiţia de care nu se poate face abstracţie pentru a vorbi lumii despre Dumnezeu. Să pregătim drumul lui Cristos, să fim cei care îl anunţă altor inimi. Bineînţeles că vor fi şi greutăţi şi obstacole, însă harul lui Dumezeu ne va ajuta dacă vom rămâne fermi în credinţă şi iubire.

Să luăm şi noi cuvintele sfântului Ioan Botezătorul şi să le punem în practică: “Este nevoie ca el să crească, iar eu să mă micşorez”. Acesta să fie motto-ul, emblema vieţii noastre creştine în drumul nostru spre bucuria veşnică, spre gloria lui Dumnezeu.

Să ne rugăm şi noi lui Dumnezeu spunând: Doamne vreau să fiu un flaut simplu, ca tu să cânţi. Să nu fiu altceva decât o voce împrumutată, care strigă în deşert. Să fiu vocea ta, Doamne, în mijlocul lumii, în ambientul şi locul în care ai vrut să-mi petrec existenţa.

Adrian IŞTOC

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin