Start > Ritul bizantin > Vameșul și fariseul

Vameșul și fariseul

26 January 2007
1,974 afișări

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameșului și Fariseului)

“Vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18,13).

Involuntar, gândul ne duce la Evanghelia de săptămâna trecută. Era vorba de asemenea despre un vameș – Zaheu. Am văzut cum Domnul i-a schimbat sufletul. Am văzut cum, după o viață întreagă în păcat, s-a pocăit; și cum a fost gata să dea jumătate din averea sa săracilor, și să dea înapoi împătrit tuturor celor pe care i-a nedreptățit. Și fără îndoială a făcut acest lucru. Involuntar, Zaheu și vameșul din Evanghelia de astăzi se contopesc într-o singură imagine, într-o singură persoană. În fond, amândoi erau vameși, oameni păcătoși, și amândoi s-au pocăit. Dacă acceptăm că Evanghelia de astăzi este continuarea Evangheliei de duminica trecută, că vameșul de astăzi, bătându-și pieptul, este cu adevărat Zaheu, cel puțin din punct de vedere psihologic, atunci ni se va dezvălui un mare adevăr, o mare lecție în viața celui care se pocăiește. Vedeți, noi toți trebuie să ne pocăim.

Toată nedreptatea pe care a făcut-o Zaheu, a făcut-o pentru câștig, pentru a domina. Și atunci când această dominație a avut loc, și el se considera un om puternic – chiar în acel moment a venit Adevărul lui Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu ne spune că dacă o persoană stă în pântecele mamei timp de nouă luni, stă apoi în pântecele pământului, dacă este în putere, optzeci de ani, ceea ce este peste aceștia fiind osteneală și durere (Psalmul 89,10). Și în final, prin moarte omul trece pentru totdeauna în pântecele vieții veșnice.

Zaheu a văzut acum toate acestea: a înțeles toată nebunia lui, drumul lui greșit în viață. Și atunci a început să caute o cale de scăpare. În această stare se afla el când a trecut Cristos pe acolo. Pentru el, acesta era un rabin. Nu putea să meargă pur și simplu la El, și nici nu dorea. Mai întâi a dorit să afle ce fel de rabin era. Vedem sicomorul și apoi îl vedem în sicomor pe Zaheu, pe acest om care era practic un demnitar al poporului evreu. Și vedem mulțimea. Să ne imaginăm prin ce trecea acest om mândru. Însă Cristos s-a apropiat și a spus: Astăzi vom fi împreună, voi intra în casa ta. Și când Cristos a fost în casa lui, El i-a revelat acea putere care i-a umplut imediat inima. Atunci Zaheu i-a spus: Dau averea mea săracilor, și celui pe care l-am înșelat îi dau înapoi împătrit (cf. Luca 19,1-10). Și a făcut toate acestea.

Dar ce se întâmplă acum? Stă în templu și își bate pieptul, spunând: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Împreună cu el se mai află cineva în templu, poate egalul său în societate – un fariseu. El stă acolo și, în contrast cu el, cu totală satisfacție spune: Am făcut totul, am făcut asta și asta, am… De ce nu a spus vameșul: Și eu am făcut aceasta. Am dat jumătate din averea mea. La cutare i-am dat înapoi împătrit. De ce nu a spus aceasta? Dimpotrivă, el a spus: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”

Ideea este că Domnul l-a înzestrat cu un dar – i-a deschis inima. Dar când și-a reluat viața activă, s-a întâmplat o tragedie: obișnuința… obișnuința. Omul lui interior era sclavul obișnuinței; și această obișnuință era o forță teribilă. Involuntar, au apărut gânduri de zgârcenie și setea de a câștiga tot mai mult. Privirile lui se aflau sub ispita care venea din gânduri. Inima care a fost eliberată de Cristos a redevenit deodată murdară. Și el a simțit toate acestea. “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Ce să facă?

Astăzi Biserica ne aduce în față toată forța acestui moment psihologic, toată forța acestei întrebări: ce trebuie să facem? Și cu o forță similară, ne dă răspunsul la această întrebare prin învățăturile Sfinților Părinți. De fapt Sfinții noștri Părinți ne arată cu exactitate ce se petrecea în sufletul vameșului. Deoarece conștiința lui era acum liberă, eliberată de Cristos, inima lui era deschisă, avea pace în inima lui. Voința lui era de asemenea liberă, și libertatea era în Dumnezeu. Însă distanța dintre inimă și Dumnezeu este păcatul. Și iată că vameșului i s-a întâmplat să îi apară umbre în inimă, și a început să strige după ajutorul Domnului.

Cum vin aceste umbre? Ne explică Episcopul Teofan Pustnicul într-una dintre scrisorile sale. Gândul vine, și dacă nu pune stăpânire pe sentimentele inimii, atunci încă nu este păcat. Vine și, așa cum zăpada de astăzi mâine se topește, nici el nu va mai exista, și inima rămâne curată. Și chiar dacă gândul pune stăpânire pe inimă, și intră în inimă – nici atunci nu este încă o nenorocire; mai există un moment în care poți striga: “Doamne, fii milostiv mie!”, și inima va fi curată. Dar când gândul a intrat deja în inimă, și când ai spus deja: “Doresc”, atunci apare umbra. Prin simplul fapt că a intrat umbra, are loc acceptarea și acțiunea. Atunci vine căderea. Gândul a devenit acțiune, și s-a produs căderea. Și odată ce ai căzut din punct de vedere spiritual, păcatul a intrat în inimă, o faptă a fost realizată, persoana s-a îndepărtat de Dumnezeu și a început să sufere, așa cum se întâmplă în cazul unui om care a căzut fizic. Știm ce mare tragedie o reprezintă suferința spirituală. Mândria, lăcomia, ambiția, toate felurile de pofte îl macină pe om și îl chinuie. Inima unui astfel de om se împietrește.

Acest lucru s-a întâmplat după ce Zaheu vameșul și-a recunoscut păcatul și s-a căit. Cristos i-a iertat păcatul. Conștiința lui a devenit liberă. Însă acum trebuia să se întoarcă la munca lui, la viața lui; și atunci au apărut gândurile, și din gânduri s-au născut sentimentele. Ce să facă? El a strigat: “Doamne, fii milostiv mie, păcătosului; nu lăsa să se întâmple acest lucru”. Și Domnul a dat Harul ca acest lucru să nu se întâmple, și l-a salvat pe păcătos. Ce trebuie să facem noi pentru a primi acest Har? Este nevoie de un exercițiu activ al voinței. Duminica următoare Sfânta Biserică ne va învăța cum să îl dobândim.

Ritul bizantin