Start > Ritul latin > “Pentru a vesti săracilor Evanghelia”

“Pentru a vesti săracilor Evanghelia”

18 January 2007
1,404 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iasi
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a de peste an (Anul C)

Ne-am pregătit la ascultarea acestei pericope evanghelice repetând refrenul psalmului responsorial, acel act de credință: “Cuvintele Tale, Doamne, sunt Duh și viață”. Din aclamația Evangheliei, Liturghia a desprins câteva cuvinte, propunându-ni-le ca temă de reflecție: “Domnul m-a uns să duc săracilor vestea cea bună”. Aici este vorba despre profeția lui Isaia, profetul pe care Isus și-L aplică Lui însuși. Așa cum ne spune evanghelistul Luca, Isus a rostit aceste cuvinte în sinagoga din Nazaret, la începutul misiunii Sale publice, și conțin oarecum un titlu la începutul întregii Evanghelii: “Aceasta este misiunea Mea – pare a spune Isus – și aceștia sunt destinatarii!” Importanța unor astfel de cuvinte pentru a înțelege spiritul Evangheliei este așadar imensă, pentru că de aceasta depinde în mod direct înțelegerea Fericirilor: “Fericiți cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăția cerurilor”.

Aici va trebui să ne punem câteva întrebări: Ce este Evanghelia care se vestește? Cine sunt săracii cărora li se vestește? Pe buzele lui Isaia, care le spunea acele cuvinte conaționalilor săi deportați în Babilonia, Vestea cea Bună era asigurarea că Iahve, Dumnezeul lor, va lua în mâna Sa soarta poporului Său, așa cum a făcut în Egipt, când l-a izbăvit de robia Faraonului; Ierusalimul, Cetatea Sfântă, va fi reconstruită; toți cei robiți se vor reîntoarce cu aceeași bucurie cu care copilul se avântă spre sânul mamei sale, și, reîntorși în cetate, vor fi mângâiați. După reîntoarcere, așteptarea nu a încetat, ci s-a dilatat spre un orizont și spre o realitate mai mare și mai misterioasă, adică spre o suveranitate a lui Dumnezeu exercitată de aproape, personal, pe pământ.

Atunci când Isus, în sinagoga din Nazaret, a închis sulul cărții și a spus: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care ați ascultat-o cu urechile voastre”, a fost ca și cum ar fi spus direct: “Făgăduința cea de demult a lui Dumnezeu a ajuns la împlinire; astăzi, prin Mine, se realizează acea Nouă Stăpânire a lui Dumnezeu pe pământ”. Cu alte cuvinte, El își repeta chemarea: “Pocăiți-vă pentru că împărăția lui Dumnezeu a ajuns la voi”.

Această împărăție înseamnă acceptarea Stăpânirii Domnului care nu se exprimă prin dominare, prin impunerea legilor, ci mai degrabă prin eliberarea de toate de toate sclaviile; se exprimă prin pacea și bucuria duhului, așa cum spune Sfântul Pavel. Pentru cei săraci acesta este un mesaj al bucuriei, întrucât într-o împărăție a lui Dumnezeu vor fi abrogate acele legi riguroase și neomenoase care să mai permită celor bogați și puternici să aibă întotdeauna dreptate, să-l mai jecmănească pe cel slab și neajutorat, dar cu toate acestea să pretindă și titlul onorific de “binefăcători”. În noua Împărăție raporturile vor fi răsturnate: cei de pe urmă vor fi întâi iar primii vor fi ultimii, și aceasta nu în sensul că cei bogați vor fi lipsiți de averile lor, iar din mulțimea săracilor se va ridica o nouă aristocrație privilegiată, ci în sensul că s-a schimbat în favoarea celor săraci și asupriți dimensiunea evaluării: munca acum este valoarea, nu puterea omului, nu averea.

Și acum o altă întrebare, adică a doua: “Cine sunt săracii cărora li se vestește Evanghelia?” Cu alte cuvinte, ce fel de sărăcie este aceea care aici, ca și în restul Evangheliei, este declarată fericită? Unii răspund că aceasta ar fi o stare socială, adică pur și simplu a nu avea bunuri, a fi la cheremul altora (adică oprimați, exploatați) așa cum era Lazăr din parabolă; sentimentele și meritele personale nu contează deloc; ceea ce contează este că Dumnezeu este suveran drept, și ca orice suveran drept (cel puțin în mentalitatea Orientului Antic), El trebuie să ia apărarea celor lipsiți de apărare (J. Dupont).

Alții spun: “Este o atitudine spirituală, un fel de sărăcie, care presupune sărăcia de fapt însă nu necesară, și oricum nu poate fi identificată cu ea” (A. Gelin). Noi luăm și una și alta de bune și vom spune că este o atitudine interioară bazată pe o stare de fapt sau tinde spre aceasta: este sărăcia fără nici un fel de adăugiri la textul Fericirilor din Evanghelia lui Luca, și a sărăciei în duh din Evanghelia lui Matei, luate împreună.

Sărăcia evanghelică nu poate fi primită în toată greutatea ei decât privind cu ambii ochi. Cei doi evangheliști au evidențiat în ambele cazuri un aspect real al sărăciei pe care o înțelegea Isus; întregul trebuie recuperat alăturând cele două părți ale concepției despre sărăcie: a lui Luca și a lui Matei. O sărăcie “numai cu duhul” nu ar da dreptate concretizării atâtor insistențe ale lui Isus care pune împărăția lui Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, și dacă este nevoie, cere renunțarea la ceea ce are omul. Nu dă dreptate faptului că Isus îi preferă pe săraci, pe cei slabi și bolnavi, după cum nu lămurește nici pentru ce anume tocmai cei săraci au fost primii care au primit Vestea cea Bună a lui Isus, și au fost primele mădulare ale Bisericii. Însă o sărăcie care ar fi “numai de fapt” ar exclude chiar mai multe lucruri din Evanghelie. De pildă, ce ar însemna îndemnul de a deveni ca pruncii, atât de aproape de Fericirea Sărăciei? Pentru ce “Magnificat” îi pune față-n față pe cei puternici cu cei umiliți și nu cu cei săraci? Pentru ce Isus îi pune față-n față pe cei mici cu cei înțelepți și nu cu cei bogați?

Isaia, la care a recurs Isus pentru a-și exprima misiunea Sa, ne ajută să descoperim săracii din Evanghelie. Aceștia sunt săracii lui Iahve, cei săraci “în fața lui Dumnezeu”, care în întristarea și în sărăcia lor își amintesc de El, în care își pun toată încrederea și nădejdea; aceia care nu se încred în carele lor de luptă și în puterea cailor, și nici în faptele lor de dreptate. Această sărăcie înseamnă a putea sta cu fața senină înaintea lui Dumnezeu, a păstra acea conduită a vameșului din templu, a avea aceleași dispoziții spirituale cu Maria, sau ca prima comunitate creștină de după Paști: “smeriți sub Mâna puternică a lui Dumnezeu”. Sărăcia evanghelică nu poate fi separată de umilință. Sfântul Francisc din Assisi, marele cântăreț al Doamnei Sărăcii, a înțeles aceasta foarte bine.

Poate că astăzi nu este mai puțin important să ne îndreptăm atenția asupra acestei sărăcii smerite decât asupra sărăciei materiale. În viața Bisericii există situații sau momente de sărăcie. Prima lectură ne-a prezentat tocmai unul dintre aceste momente. O mână de oameni, “rămășița lui Israel”, împreună cu Ezdra și cu Neemia, s-au reîntors în Ierusalim din robia babilonică; s-au adunat într-o piață în jurul căreia nu se aflau decât ruine și dărâmături. Totul trebuie luat de la capăt, în mijlocul unor popoare ostile care nu privesc cu ochi buni această comunitate ce se încăpățâna a se adapta obiceiurilor tuturor. Cât de îndepărtată este splendoarea vremurilor lui David și Solomon! … Ei ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și încep a plânge cu hohote! … Iată, aceasta este situația sărăciei în istoria lui Israel, mai apropiată Bisericii de astăzi decât s-ar părea. Marea cultură, minunata știință (sau mai bine spus ceea ce se crede ca atare), au întors spatele Bisericii și s-au instalat pe jilțul de judecată. Pe zi ce trece creștinii devin tot mai mult o minoritate, și nu arareori sunt ridiculizați, cedând în fața anumitor aberații! … Cât de mult ne-am îndepărtat de fastul unui adevărat creștinism!

Trăirea acestei situații de sărăcie înseamnă a ne încrede numai în Domnul și mai cu seamă a iubi și a ierta, așa cum făceau primii creștini, care au fost mult mai izolați și mai persecutați decât noi, despre care s-a scris că îi scuzau pe toți și nu acuzau pe nimeni, ba chiar se rugau pentru călăii lor (Eusebiu: Istoria Bisericii). Împotrivirea lor față de compromis și apostazie nu făcea altceva decât să apară și mai luminoasă această împotrivire a lor față de ură și de resentiment.

Înfășurând sulul cărții, în ziua aceea Isus a spus: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta”. Acum și noi să închidem Cartea Evangheliei din care am citit toate acestea, însă nu cu gândul de a se sfârși toate aici, ci într-un oarecare sens de a începe totul din acest moment: “Dacă știți toate aceste lucruri (că împărăția lui Dumnezeu aparține săracilor), fericiți veți fi dacă le veți pune în practică”. Cuvântul lui Dumnezeu se reînnoiește ori de câte ori cineva îl ascultă și îl pune în practică. Astăzi, acel Cuvânt pronunțat de El în acea zi se prelungește în Biserică și mai durează încă. Cu alte cuvinte, trebuie să știm că și noi suntem crainicii trimiși spre a vesti săracilor mesajul fericirii.

Sfânta Împărtășanie, pe care o vom primi peste câteva minute, să facă în așa fel încât Duhul Domnului, adică Duhul lui Isus din Nazaret, să coboare asupra noastră spre a putea împlini și noi – așa ca El – această Scriptură.

Ritul latin