Start > Ritul latin > Pacea și credința

Pacea și credința

12 April 2007
1,890 afișări

Autor: pr. Daniel Iacobuț
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a după Paște (Anul C)

În a doua duminică a Timpului Pascal, duminică închinată de papa Ioan Paul al II-lea Îndurării Divine, Evanghelia proclamată ar putea fi intitulată “pacea și credința”.

Fragmentul luat din Evanghelia lui Ioan se desfășoară în cenacol, unde se găsește adunată o comunitate, familia ucenicilor. Ne sunt relatate două episoade, dintre care primul are loc “în seara primei zile a săptămânii”, iar celălalt “opt zile mai târziu”. Această indicație cronologică are o precisă semnificație: există un moment privilegiat în care comunitatea creștină poate să îl întâlnească pe Isus cel Înviat, să îi primească darurile și să refacă experiența primilor ucenici din acea primă zi a săptămânii: duminica, “ziua Domnului”, așa cum este ea numită în lectura luată din cartea Apocalipsei. Ce s-a întâmplat așadar atunci și ce continuă să se întâmple de fiecare dată când ucenicii se întâlnesc în această zi în comuniune fraternă (cfr. prima lectură)?

“A venit Isus”. Acest simplu verb repetat de trei ori vrea să exprime un fapt extraordinar: patima și moartea ce păreau să semneze dispariția definitivă a lui Isus, sunt în realitate începutul prezenței sale definitive printre ai săi: o prezență nouă, necondiționată de timp și spațiu (Isus intră pe când ușile erau încuiate). Iar sensul prezenței lui Isus între ai săi nu e că, din când în când, îi vizitează pe ucenici și după aceea pleacă: Cristos cel Înviat este de acum mereu prezent între ai săi. Câteodată le poate dărui harul să Îl vadă și astfel îi educă să îi recunoască prezența chiar și atunci când devine invizibil. Datorită acestei experiențe a prezenței lui Isus, orice formă de teamă, care mai înainte îi paraliza pe apostoli, se topește ca zăpada la soare.

“Isus a venit, a stat în mijlocul lor și le-a zis: “Pacea să fie cu voi!” După aceste cuvinte le-a arătat mâinile și coasta”. Prin acest gest Isus vrea să îi asigure pe discipoli că este într-adevăr Maestrul lor în persoană, nu o fantomă sau o viziune, dar cel pe care îl văzuseră atârnând pe cruce, cel din a cărui coastă a izvorât sânge și apă (In 19,34). Arătându-le mâinile și coasta, Isus indică și care e izvorul, originea tuturor darurilor pascale. Acestea sunt semnele iubirii care merge până la capăt și care rămâne nealterată. În aceste răni strălucește infinita Îndurare, Milostivire a lui Dumnezeu.

Iată așadar darurile Celui Înviat: “pacea să fie cu voi”, sau, mai literal, “pace vouă”. Nu este vorba deci de un simplu salut sau urare, ci de un dar deja prezent care se revarsă în inimile obosite, temătoare și pline de dubii ale ucenicilor și creștinilor. Iar această pace, ce reprezintă plinătatea comuniunii dintre om și Dumnezeu, provine din experiența iertării, a împăcării cu Dumnezeu și cu ceilalți. Darul păcii nu este însă soluția miraculoasă a tuturor problemelor care îi agită pe discipolii lui Isus, ci este acea certitudine interioară a prezenței sale, care mereu și oricum îi însoțește.

“Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul”. Însăși bucuria Celui Înviat se revarsă asupra lor. Pacea face ca în suflet să înflorească bucuria. Ea nu trebuie căutată pentru ea însăși ci este produsă de iertarea primită de la Dumnezeu, de pacea și iubirea Sa. La fiecare Sf. Liturghie Isus ne dăruiește această pace, această bucurie. Oare le lăsăm să ne pătrundă sufletele?

Însă darul prin excelență pe care Isus cel Înviat îl face apostolilor, dar și nouă, ucenicilor săi, de fiecare dată când participăm la Sf. Euharistie duminicală, este Duhul Sfânt, sinteza tuturor darurilor lui Dumnezeu. Iar acest dar ne regenerează, ne recreează pentru că Isus săvârșește același gest ca și la începutul creației: “a suflat asupra lor”. Toate aceste daruri trebuie la rândul lor să fie împărtășite și de aceea Isus îi trimite pe ucenici în misiune: “după cum m-a trimis pe mine Tatăl la fel vă trimit și eu pe voi”. Aceste daruri ale Celui Înviat nouă ne arată că fundamentul unei păci autentice în conștiință, în familiile noastre, în raporturile cu ceilalți, se găsește numai prin întâlnirea cu milostivirea lui Dumnezeu, prin Fiul său și în puterea Duhului Sfânt.

Dar pentru a-l recunoaște pe Isus cel Înviat prezent între noi, pentru a-i primi darurile precum și mandatul misiunii, avem nevoie de credință. De fiecare dată când îl întâlnim pe Cristos în Sf. Liturghie, El dorește să reîmprospăteze în noi credința. Iată așadar și sensul celui de-al doilea episod al Evangheliei din această duminică, întâlnirea dintre Isus și apostolul Toma.

“Dacă nu voi pune degetul în locul cuielor și nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede…” Sunt exprimate în această frază toate dubiile și dificultățile credinței, căutarea unor dovezi senzaționale a ceea ce se crede, precum și toate ispitele prin care pot trece ucenicii lui Isus din orice timp. Și nu întâmplător Toma este numit Geamănul, căci ne asemănăm cu el, este geamănul nostru când și noi suntem tentați să nu ne încredem în mărturiile altora, în vestirea Bisericii și, agitați de dubiile noastre, cerem un semn mai clar pentru a crede în Dumnezeu. Și nu trebuie să ne fie teamă să îl recunoaștem pe Toma în viața noastră de credință, pentru că el a fost unul care l-a iubit pe Domnul: era dispus să moară împreună cu El (In 11,16) și dorinței sale de a cunoaște unde merge Isus pentru a putea fi împreună cu El îi datorăm răspunsul minunat al lui Isus: “Eu sunt calea…”(In 14,6). După moartea Maestrului însă, această iubire va pierde forța speranței, fapt care îl va conduce la negarea mărturiei celorlalți ucenici. Din cuvintele lui Toma reiese deznădejdea, tristețea celui care, odată sfărâmate proiectele sale, nu mai are curajul să înceapă un drum nou. Și noi îl înțelegem bine pentru că și nouă ni se întâmplă să fim răniți de viață: poate anumite visuri ale noastre s-au frânt prea în grabă, sau am pierdut o persoană îndrăgită și nu reușim să ne împăcăm cu acest fapt, sau suntem dezgustați de banalitatea ce ne înconjoară; și atunci parcă nu mai avem energia de a o lua de la capăt, de a crede din nou, pentru că deja ne-am amăgit destul…

Dar Domnul cunoaște acest travaliu interior al lui Toma, El cunoaște deznădejdea și dubiile care ne devorează și nouă uneori credința și vrea să îl conducă la o adevărată întâlnire cu persoana Sa, cu rănile Iubirii sale milostive: “Adu-ți degetul încoace… și nu fi necredincios, dar credincios”. Înțelegem astfel care este punctul forte al credinței: întâlnirea personală a omului cu Domnul Cristos. Credința va dori mereu să îl “vadă” și să îl “atingă” pe Domnul Înviat. Dar există o viziune și o atingere materială, rezervată contemporanilor lui Isus, care bineînțeles are valoare numai atunci când se aderă la persoana Lui (și cei care l-au pus pe cruce, l-au văzut și atins pe Isus); precum și o viziune și atingere interioară care aparține celui care crede în El și îl iubește: este comuniunea cu El, care transformă viața ucenicului. Contemporanii lui Isus i-au văzut și atins corpul. Noi, creștinii de astăzi, îl vedem în Cuvântul care ni-L prezintă pe Isus și îl atingem prin Pâinea vieții, Sf. Euharistie. Îl vedem și îl atingem și prin frații noștri și frații Săi, cu care Domnul formează un singur trup. Cuvântul Scripturii, Pâine Vieții și iubirea fraților: iată realitățile cărora Domnul Isus ne cere nouă să ne încredințăm pentru a intra într-o comuniune vie cu persoana sa.

Experimentând îndurarea lui Dumnezeu față de rănile și dubiile sale, Toma izbucnește într-un strigăt de credință: “Domnul meu și Dumnezeul meu!”. În această intensă mărturisire de credință apostolul Toma, repetarea de două ori a adjectivului “meu” vrea să evidențieze raportul personal care se stabilește între ucenic și Isus: nu indică o posedare geloasă a lui Dumnezeu, ci că acum îl simte drept unicul izvor de pace al propriei vieți. Un ecou al acestei mărturisiri îl putem vedea în acele minunate cuvinte ale apostolului Paul: “trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2,20).

Domnul Isus se folosește de acest episod pentru a ne încredința încă o fericire: “fericiți sunt cei care cred fără să fi văzut”. Este fericirea noastră, fericirea credinței care recunoaște semnele prezenței Domnului în propria viață, în comunitatea din care face parte, mai ales în Sf. Euharistie celebrată cu frații în credință!

Această a II-a duminică a Paștelui ne conduce așadar la un serios examen al propriei vieți de credință: Cum îmi cultiv eu credința? A crescut, e puțin mai solidă în urma pregătirii din Postul Mare și a celebrării Învierii Domnului? Caut să îi ajut pe ceilalți în credință?

O mică istorioară ne poate ajuta să descoperim semnele prezenței lui Dumnezeu în viața noastră: Urmele creatorului…

“Un om însoțea prin deșert un explorator francez. Și în fiecare dimineață îngenunchea pentru a-l adora pe Dumnezeu. Într-o zi exploratorul i-a spus: ” Tu ești un naiv. Dumnezeu nu există pentru că tu nu l-ai văzut și nici nu l-ai atins vreodată. Omul nu i-a răspuns. Puțin timp după aceea, francezul a observat niște urme de cămilă și a exclamat: “Iată, pe aici a trecut o cămilă”. Omul îi răspunse: “Domnule, sunteți un naiv. Nu ați văzut și nici atins nici o cămilă”. “Păi se văd urmele ei”, i-a replicat exploratorul. Atunci omul credincios, arătând cu degetul spre soare i-a spus: “Iată atunci urmele Creatorului: Dumnezeu există”…

Ritul latin