Start > Ritul latin > Chemați să “iasă”

Chemați să “iasă”

2 March 2007
683 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a din Post (Anul C)

Invitație la aventură

Orice aventură începe lăsând în spate ușa casei. Avram s-a lăsat “condus afară” din propria țară, din atmosfera domestică, la invitația hotărâtă a lui Dumnezeu. Și când este atins de oboseală și de ispita de a se “instala” chiar și într-un mic teritoriu de siguranță, tot Dumnezeu se îngrijește să-l conducă “afară”, făcându-l să întrevadă un orizont nemăsurat. A crede, pentru Avram, înseamnă a se lăsa condus, în condiția de nomad, de Cel care se definește precis: “Eu sunt Domnul care te-a făcut să ieși din Ur din Caldea”. A avea credință, pentru Avram, ca și pentru orice credincios, înseamnă a te încrede într-un cuvânt care îți propune un itinerar diferit, necunoscut, încă de explorat în întregime.

Și în mână nu ai nimic. Și picioarele calcă pe un pământ străin. Și ochii sunt obligați să privească “dincolo” de gardul viu. Memoria nu poate vagabonda sau să se odihnească în nostalgia trecutului, dar este proiectată înainte. Credința este o continuă mutare a granițelor. Neîncetată “ieșire” din incinta domestică, din obiceiuri, din țarcurile convențiilor și ale conformismelor. Credința împiedică fie să te afunzi în regretul trecutului, fie să te mulțumești cu prezentul. Este tensiune, în sensul literal de “a tinde spre”. Este anti-imobilism. Este un itinerar de libertate, întrucât o persoană devine liberă să meargă acolo unde este chemată.

Dumnezeu întărește cu cuvântul

Avram ar cere unele informații suplimentare în privința țării, obiectul promisiunii divine: Doamne, cum aș putea ști că o voi stăpâni? Și Dumnezeu nu ezită să întărească cu propriul cuvânt. Stabilește un pact, o alianță (taie o alianță, după ritualul descris de prima lectură). Cel credincios nu are în tașcă un contract, un certificat de asigurare. Și nici măcar o hartă geografică.

Dumnezeu “iscălește” cu cuvântul. Și cuvântul trebuie să fie suficient. În fiecare zi acel cuvânt nu vine să te anunțe că ai sosit, te poți instala, ți se consimte să iei în stăpânire țara, dar că ești așteptat “în altă parte”, că întâlnirea este fixată “dincolo”. Și tu ești sigur că asculți cuvântul în măsura în care te lași, în fiecare zi, “condus afară”. “Chemarea” lui Dumnezeu este mereu un semnal de plecare.

Cortul servește pentru… a pleca

Petru, încă înspăimântat de cuvintele lui Cristos care au anunțat un drum dureros, dorește să se aranjeze în viziunea luminoasă de pe muntele transfigurării: Învățătorule, este frumos pentru noi să stăm aici. Să facem trei corturi… Petru schimbă înțelesul cortului, simbolul prin excelență al unei vieți nomade, caracterizate ca provizorie. Acolo ar fi vrut să transforme într-o ședere definitivă, adăpost protector împotriva riscului crucii. Pretinde posedarea înainte de confruntarea aventurii, lumina fără a trece prin întunecimea Calvarului. Se înșeală că poate “ajunge”, fără să trebuiască să înfrunte inconfortul plecării (a neîncetatelor plecări!) și “trecerea” obligatorie prin presele muntelui Căpățânii, că poate contempla cerul fără deranjul de a “ieși afară” din refugiul confortabil, că poate număra stelele fără să trebuiască să înfrunte noaptea.

O poziție incomodă

Paul (a doua lectură) ar condamna o astfel de atitudine ca tipică “dușmanilor crucii lui Cristos”. Și acuza, evident, nu se referă numai la Petru. Logica Crucii este opusă logicii cuceririi și a posesiei. Cine este “prieten” al crucii lui Cristos nu se mai poate considera un “sosit”, dar trăiește condiția precară a pelerinului, a străinului, a călătorului. A primi crucea înseamnă a fi – cum subliniază F. Gentiloni – “suspendat-apăsat”. Înălțat în sus, totuși țintuit în cuie în jos. Picioarele nu se reazămă de pământ, nu mai ești stăpân pe pașii tăi, totuși nu aparții cerului. Te găsești într-o poziție “dezechilibrată”: suspendat între cer și pământ.

Atârnat, adică tras spre pământ, expus la toate loviturile care vin de jos. Și singurele lucruri care țin sus sunt cuiele. Unica siguranță este că nu te poți desprinde. Atârnat, suspendat, deci. Aș mai adăuga: “întins”. Da, pe cruce te simți și “întins”, adică tras, înclinat înainte. Maxima dinamismului ajunge în imobilitate. Mai ales, trebuie să accepți să devii purtător: “Când erai mai tânăr, te încingeai singur, și mergeai unde voiai; dar când vei fi bătrân îți vei întinde mâinile, și altul te va încinge și te va duce unde tu nu vei voi” (Io 21,18). Petru va fi credincios Învățătorului său numai când, în loc “să stea aici”, va învăța să se lase condus unde nu ar voi… Desigur. Știi care este scopul. Dar cel la care ajungi astăzi nu este definitiv. În zori trebuie să pornești din nou fără a ști unde seara vei ridica cortul. Nu este loc pentru auto-complăcere. Și ești “expus” (iată o altă consecință a logicii crucii) ostilității, compătimirii, refuzului ironic din partea altora.

Pentru ei nu ai actele în regulă. “Patria noastră este în ceruri”. Ar fi mai oportun de tradus: “cetățenia noastră”. “Cetățenia” aici, nu este atât în raport cu un loc, dar indică apartenența la Cineva, relația vitală cu Isus Cristos, Domnul înviat, aducătorul mântuirii. Și această apartenență nu este certificată de nici un document. De fapt nu este problema de acte, ci de un cuvânt care se păstrează în suflet. Cel care prezintă acte este un “sărman trup”, care participă cu precaritatea sa la suferințele lui Cristos, în așteptarea de a fi transfigurat conform prototipului cu corpul său glorios. “De nerecunoscut” după criteriile consfințite de o mentalitate terestră. De nerecunoscut chiar pentru cel care va fi. Adevăratele documente de recunoaștere, pentru cel care crede, sunt cele care aparțin viitorului, datate în viitor. Și astfel a “ieși afară”, zilnic, nu pentru a stabili puncte solide, sau pentru a fixa ținte atinse, ci pentru a înainta “mai departe” în așteptare.

Cultul personalității

Fără îndoială ne trebuie o mare doză de curaj pentru a ne propune, cum face Paul, un model de imitat: “Fiți imitatorii mei, fraților, și priviți la aceia care se comportă după exemplul pe care îl aveți de la noi”. Pare că apostolul își acordă un pic de prezumție, încurajează cultul personalității. Trebuie precizate unele lucruri: Paul nu revendică exclusivitatea propriei poziții doctrinare sau propria metodă apostolică. Propune mai degrabă un stil de viață exemplară, pentru că este “semnat” de experiența vitală a lui Cristos. În fond, îndeamnă să fie imitat nu orbește, fără simț critic, ci “în mod condiționat”. Ca și cum ar spune: imitați-mă numai întrucât reproduc în mine fizionomia lui Cristos.

Nu afirmă categoric: referiți-vă la mine, pentru că dreptatea este totuși de partea mea (“eu am întotdeauna dreptate, cu excepția a puține dăți când nu am dreptate”, cum repeta de la pupitru un oarecare preot, agitând evanghelia). Dar: sunt credibil în măsura în care comportamentul meu întrupează exigențele evangheliei. Nu declară: poziția mea este cea justă (unica justă). Ci: verificați dacă este coerentă cu mesajul anunțat. În acest caz, urmați-mă pe calea fidelității.

Dacă este un cult al personalității, este vorba despre cultul unei personalități “transfigurate”, nu de putere, ci de transparența luminii, adică o personalitate care dispare în capacitatea sa și pretenția sa în sens uman, pentru a lăsa să iasă în evidență trăsăturile personalității lui Cristos. Paul nu se definește ca fiind perfect. Trebuie citit tot fragmentul precedent pentru a ne da seama că apostolul, nu se socotește ca “ajuns”, se consideră ca un om “în drum spre…”, ba mai mult “în cursa” spre țel. Deci, nu este vorba de a-l imita ca “primul”, sau întrucât este capabil să alunge adversarii, ci întrucât este angajat în efort (“eu mă sforțez să alerg…”). Mai ales Paul se oferă spre a fi imitat ca unul care nu se întoarce înapoi (“uit trecutul și mă îndrept spre viitor…”). O astfel de atitudine ar trebui să redimensioneze pretențiile anumitor călăuze de astăzi care înrolează urmași în zelul lor ca o tentativă patetică de a prinde trecutul cel mai perimat. Neîntrecuți în urmărirea unei realități depășite hotărâtor. Campioni inegalabili de exoduri pe dos, de eliberări spre… chilii de siguranță.

În sfârșit Paul cere imitarea în refuzul oricărei forme de legalism și de observanțe pur exterioare. În centrul vieții sale, el nu pune un sistem de interdicții, norme, prescrieri minuțioase, rituri, practici, ci chipul lui Isus răstignit, constituit Domn. “Ediția creștină a legalismului este reducerea credinței în Isus Cristos la un moralism voluntaristic care se căsătorește cu ritualismul și formalismul doctrinal” (R. Fabris). Paul nu face inventarul meritelor dobândite, al virtuților, al prestațiilor religioase, al succeselor dobândite, al însemnelor activismului eficient unite cu devoționalismul ieftin. Aceasta ar fi și o “încredere în trup”. Dar reafirmă propria adeziune la Cristos, de care a fost cucerit și continuă să fie cucerit.

În felul acesta modelul este de a te încrede cu ochii… deschiși bine. Este exemplul unuia care a “ieșit” din schemele foarte reduse, din pasiunea unui fanatism obtuz, și s-a lăsat dus afară în câmp deschis. Unul care nu-și îngăduie nici auto-contemplația, nici glorificarea de către admiratori entuziaști. Pur și simplu unul care se oferă ca ghid tuturor acelora care nu doresc să se oprească. Și vor să “sosească” pentru… a porni.

Ritul latin