Invitaţie la aventură

Orice aventură începe lăsând în spate uşa casei. Avram s-a lăsat “condus afară” din propria ţară, din atmosfera domestică, la invitaţia hotărâtă a lui Dumnezeu. Şi când este atins de oboseală şi de ispita de a se “instala” chiar şi într-un mic teritoriu de siguranţă, tot Dumnezeu se îngrijeşte să-l conducă “afară”, făcându-l să întrevadă un orizont nemăsurat. A crede, pentru Avram, înseamnă a se lăsa condus, în condiţia de nomad, de Cel care se defineşte precis: “Eu sunt Domnul care te-a făcut să ieşi din Ur din Caldea”. A avea credinţă, pentru Avram, ca şi pentru orice credincios, înseamnă a te încrede într-un cuvânt care îţi propune un itinerar diferit, necunoscut, încă de explorat în întregime.

Şi în mână nu ai nimic. Şi picioarele calcă pe un pământ străin. Şi ochii sunt obligaţi să privească “dincolo” de gardul viu. Memoria nu poate vagabonda sau să se odihnească în nostalgia trecutului, dar este proiectată înainte. Credinţa este o continuă mutare a graniţelor. Neîncetată “ieşire” din incinta domestică, din obiceiuri, din ţarcurile convenţiilor şi ale conformismelor. Credinţa împiedică fie să te afunzi în regretul trecutului, fie să te mulţumeşti cu prezentul. Este tensiune, în sensul literal de “a tinde spre”. Este anti-imobilism. Este un itinerar de libertate, întrucât o persoană devine liberă să meargă acolo unde este chemată.

Dumnezeu întăreşte cu cuvântul

Avram ar cere unele informaţii suplimentare în privinţa ţării, obiectul promisiunii divine: Doamne, cum aş putea şti că o voi stăpâni? Şi Dumnezeu nu ezită să întărească cu propriul cuvânt. Stabileşte un pact, o alianţă (taie o alianţă, după ritualul descris de prima lectură). Cel credincios nu are în taşcă un contract, un certificat de asigurare. Şi nici măcar o hartă geografică.

Dumnezeu “iscăleşte” cu cuvântul. Şi cuvântul trebuie să fie suficient. În fiecare zi acel cuvânt nu vine să te anunţe că ai sosit, te poţi instala, ţi se consimte să iei în stăpânire ţara, dar că eşti aşteptat “în altă parte”, că întâlnirea este fixată “dincolo”. Şi tu eşti sigur că asculţi cuvântul în măsura în care te laşi, în fiecare zi, “condus afară”. “Chemarea” lui Dumnezeu este mereu un semnal de plecare.

Cortul serveşte pentru… a pleca

Petru, încă înspăimântat de cuvintele lui Cristos care au anunţat un drum dureros, doreşte să se aranjeze în viziunea luminoasă de pe muntele transfigurării: Învăţătorule, este frumos pentru noi să stăm aici. Să facem trei corturi… Petru schimbă înţelesul cortului, simbolul prin excelenţă al unei vieţi nomade, caracterizate ca provizorie. Acolo ar fi vrut să transforme într-o şedere definitivă, adăpost protector împotriva riscului crucii. Pretinde posedarea înainte de confruntarea aventurii, lumina fără a trece prin întunecimea Calvarului. Se înşeală că poate “ajunge”, fără să trebuiască să înfrunte inconfortul plecării (a neîncetatelor plecări!) şi “trecerea” obligatorie prin presele muntelui Căpăţânii, că poate contempla cerul fără deranjul de a “ieşi afară” din refugiul confortabil, că poate număra stelele fără să trebuiască să înfrunte noaptea.

O poziţie incomodă

Paul (a doua lectură) ar condamna o astfel de atitudine ca tipică “duşmanilor crucii lui Cristos”. Şi acuza, evident, nu se referă numai la Petru. Logica Crucii este opusă logicii cuceririi şi a posesiei. Cine este “prieten” al crucii lui Cristos nu se mai poate considera un “sosit”, dar trăieşte condiţia precară a pelerinului, a străinului, a călătorului. A primi crucea înseamnă a fi – cum subliniază F. Gentiloni – “suspendat-apăsat”. Înălţat în sus, totuşi ţintuit în cuie în jos. Picioarele nu se reazămă de pământ, nu mai eşti stăpân pe paşii tăi, totuşi nu aparţii cerului. Te găseşti într-o poziţie “dezechilibrată”: suspendat între cer şi pământ.

Atârnat, adică tras spre pământ, expus la toate loviturile care vin de jos. Şi singurele lucruri care ţin sus sunt cuiele. Unica siguranţă este că nu te poţi desprinde. Atârnat, suspendat, deci. Aş mai adăuga: “întins”. Da, pe cruce te simţi şi “întins”, adică tras, înclinat înainte. Maxima dinamismului ajunge în imobilitate. Mai ales, trebuie să accepţi să devii purtător: “Când erai mai tânăr, te încingeai singur, şi mergeai unde voiai; dar când vei fi bătrân îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge şi te va duce unde tu nu vei voi” (Io 21,18). Petru va fi credincios Învăţătorului său numai când, în loc “să stea aici”, va învăţa să se lase condus unde nu ar voi… Desigur. Ştii care este scopul. Dar cel la care ajungi astăzi nu este definitiv. În zori trebuie să porneşti din nou fără a şti unde seara vei ridica cortul. Nu este loc pentru auto-complăcere. Şi eşti “expus” (iată o altă consecinţă a logicii crucii) ostilităţii, compătimirii, refuzului ironic din partea altora.

Pentru ei nu ai actele în regulă. “Patria noastră este în ceruri”. Ar fi mai oportun de tradus: “cetăţenia noastră”. “Cetăţenia” aici, nu este atât în raport cu un loc, dar indică apartenenţa la Cineva, relaţia vitală cu Isus Cristos, Domnul înviat, aducătorul mântuirii. Şi această apartenenţă nu este certificată de nici un document. De fapt nu este problema de acte, ci de un cuvânt care se păstrează în suflet. Cel care prezintă acte este un “sărman trup”, care participă cu precaritatea sa la suferinţele lui Cristos, în aşteptarea de a fi transfigurat conform prototipului cu corpul său glorios. “De nerecunoscut” după criteriile consfinţite de o mentalitate terestră. De nerecunoscut chiar pentru cel care va fi. Adevăratele documente de recunoaştere, pentru cel care crede, sunt cele care aparţin viitorului, datate în viitor. Şi astfel a “ieşi afară”, zilnic, nu pentru a stabili puncte solide, sau pentru a fixa ţinte atinse, ci pentru a înainta “mai departe” în aşteptare.

Cultul personalităţii

Fără îndoială ne trebuie o mare doză de curaj pentru a ne propune, cum face Paul, un model de imitat: “Fiţi imitatorii mei, fraţilor, şi priviţi la aceia care se comportă după exemplul pe care îl aveţi de la noi”. Pare că apostolul îşi acordă un pic de prezumţie, încurajează cultul personalităţii. Trebuie precizate unele lucruri: Paul nu revendică exclusivitatea propriei poziţii doctrinare sau propria metodă apostolică. Propune mai degrabă un stil de viaţă exemplară, pentru că este “semnat” de experienţa vitală a lui Cristos. În fond, îndeamnă să fie imitat nu orbeşte, fără simţ critic, ci “în mod condiţionat”. Ca şi cum ar spune: imitaţi-mă numai întrucât reproduc în mine fizionomia lui Cristos.

Nu afirmă categoric: referiţi-vă la mine, pentru că dreptatea este totuşi de partea mea (“eu am întotdeauna dreptate, cu excepţia a puţine dăţi când nu am dreptate”, cum repeta de la pupitru un oarecare preot, agitând evanghelia). Dar: sunt credibil în măsura în care comportamentul meu întrupează exigenţele evangheliei. Nu declară: poziţia mea este cea justă (unica justă). Ci: verificaţi dacă este coerentă cu mesajul anunţat. În acest caz, urmaţi-mă pe calea fidelităţii.

Dacă este un cult al personalităţii, este vorba despre cultul unei personalităţi “transfigurate”, nu de putere, ci de transparenţa luminii, adică o personalitate care dispare în capacitatea sa şi pretenţia sa în sens uman, pentru a lăsa să iasă în evidenţă trăsăturile personalităţii lui Cristos. Paul nu se defineşte ca fiind perfect. Trebuie citit tot fragmentul precedent pentru a ne da seama că apostolul, nu se socoteşte ca “ajuns”, se consideră ca un om “în drum spre…”, ba mai mult “în cursa” spre ţel. Deci, nu este vorba de a-l imita ca “primul”, sau întrucât este capabil să alunge adversarii, ci întrucât este angajat în efort (“eu mă sforţez să alerg…”). Mai ales Paul se oferă spre a fi imitat ca unul care nu se întoarce înapoi (“uit trecutul şi mă îndrept spre viitor…”). O astfel de atitudine ar trebui să redimensioneze pretenţiile anumitor călăuze de astăzi care înrolează urmaşi în zelul lor ca o tentativă patetică de a prinde trecutul cel mai perimat. Neîntrecuţi în urmărirea unei realităţi depăşite hotărâtor. Campioni inegalabili de exoduri pe dos, de eliberări spre… chilii de siguranţă.

În sfârşit Paul cere imitarea în refuzul oricărei forme de legalism şi de observanţe pur exterioare. În centrul vieţii sale, el nu pune un sistem de interdicţii, norme, prescrieri minuţioase, rituri, practici, ci chipul lui Isus răstignit, constituit Domn. “Ediţia creştină a legalismului este reducerea credinţei în Isus Cristos la un moralism voluntaristic care se căsătoreşte cu ritualismul şi formalismul doctrinal” (R. Fabris). Paul nu face inventarul meritelor dobândite, al virtuţilor, al prestaţiilor religioase, al succeselor dobândite, al însemnelor activismului eficient unite cu devoţionalismul ieftin. Aceasta ar fi şi o “încredere în trup”. Dar reafirmă propria adeziune la Cristos, de care a fost cucerit şi continuă să fie cucerit.

În felul acesta modelul este de a te încrede cu ochii… deschişi bine. Este exemplul unuia care a “ieşit” din schemele foarte reduse, din pasiunea unui fanatism obtuz, şi s-a lăsat dus afară în câmp deschis. Unul care nu-şi îngăduie nici auto-contemplaţia, nici glorificarea de către admiratori entuziaşti. Pur şi simplu unul care se oferă ca ghid tuturor acelora care nu doresc să se oprească. Şi vor să “sosească” pentru… a porni.