Predici

“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34), sunt cuvinte pe care le găsim în evanghelia acestei duminici, evanghelie care ne vorbeşte despre purtarea crucii. Această evanghelie este una pe care noi o cunoaştem destul de bine. În momentele de încercare, mai ales, auzim pe semenii noştri vorbind despre povara grea a crucii care le apasă umerii. Adevărul este că fiecare dintre noi trebuie să-şi poarte crucea vieţii. Dar evanghelia ne vorbeşte despre cruce ca şi posibilitatea mântuirii. Prin Jertfa Mântuitorului, Sfânta Cruce a devenit pentru noi scară pe care acum, ca fii ai lui Dumnezeu, putem ajunge în ceruri. Cele doua braţe sau axe ale crucii nu sunt aşezate întâmplător, ci ele au o simbolistică foarte sugestivă. Axa sau braţul vertical este cel al răscumpărării, având rădăcina în pământul din care a fost zidit omul, iar vârful îndreptat înspre cerul spre care tindem. Cel orizontal este simbolul iubirii lui Cristos, care cu braţele deschise ne aşteaptă să venim la pieptul lui pentru a ne mântui. Prin jertfa lui Isus de pe cruce întâlnirea dintre Dumnezeu şi om a devenit posibilă, a fost reinstaurată. Prin cruce Isus a împăcat cerul cu pământul, iar acestei împăcări i-a adăugat dimensiunea iubirii. Din iubire pentru oameni S-a coborât pe pământ, din iubire a propovăduit, din iubire a suferit, a murit şi mai ales a înviat. Aceasta este calea lui Cristos, calea iubirii. Pe aceasta suntem îndemnaţi şi noi să o urmăm prin Evanghelia de astăzi.

Evanghelia ne spune că cel care vrea să meargă pe calea lui Cristos trebuie să-şi ridice propria cruce, după exemplul Mântuitorului, care şi-a purtat crucea pe dealul Golgotei. Dacă prin moartea Sa pe cruce Isus a ridicat toate păcatele omenirii, nouă ni se cere să ne ridicăm propriile noastre păcate şi să ne asumăm propria noastră viaţă în Cristos. Cristos ne cheamă să ne asumăm credinţa noastră pe care El ne-o întăreşte şi consolidează şi aceasta întrucât fără El eforturile noastre sunt sortite eşecului. Pentru a corespunde cât mai bine chemării lui Isus trebuie să ne străduim permanent şi constant să împlinim cât mai exact învăţăturile lui. Dar acest efort al nostru este insuficient dacă el nu este urmat şi de lepădarea de sine pe care ne-o cere evanghelia. Trebuie să ne lepădăm de noi înşine, de eul propriu, de egoism, pentru ca faptele noastre să fie făcute din iubire şi nu din mândrie. Altfel riscăm să ne periclităm mântuirea. Şi aşa cum ne spune evanghelia: “ce i-ar folosi unui om să câştige lumea întreagă dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8,36). După modelul Mântuitorului faptele bune nu mai trebuie făcute egoist, pentru laudă, ci altruist, pentru dragostea pe care Dumnezeu ne-o cere. Numai aşa ne vom putea scăpa sufletul: dedicându-ne viaţa urmării lui Cristos. Cu El alături purtarea crucii devine mai uşoară. Aşa ne învaţă şi apostolul de astăzi atunci când ne îndeamnă: “Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4,16). Ajutorul lui Dumnezeu îl primim daca împlinim condiţiile pe care El le cere pentru a putea beneficia de el.

“De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru mărirea Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8,38), acesta este avertismentul pe care ni-l adresează Isus. Iată deci că mărturisirea credinţei este un act de curaj şi tărie, un act de responsabilitate. Nemărturisindu-l aşa cum se cuvine pe Dumnezeu ne facem nevrednici de răsplata veşnică gătită nouă de la întemeierea lumii. Să nu ne ruşinăm aşadar să purtăm crucea pe urmele lui Isus, iubind, ştiind că dacă mergem alături de El nici crucea nu va fi grea, nici drumul obositor, iar destinaţia este sigură. Amin.

pr. Vasile Florea Ritul bizantin