Start > Ritul latin > Schimbarea noastră la față în Cristos

Schimbarea noastră la față în Cristos

1 March 2007
925 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a din Post (Anul C)

În toate cele trei cicluri liturgice, în duminica a doua din Post aflăm această Evanghelie a Schimbării la Față, dar cu toate acestea nu suntem constrânși a ne repeta. De fapt, în fiecare an, prin programarea altor lecturi, liturghia ne îndeamnă să reflectăm asupra unui aspect deosebit a acelui episod. De data aceasta, Paul ne amintește, că adevărata noastră patrie este în cer, și că într-o zi, Isus Cristos va schimba și trupul nostru muritor spre a-l face asemenea trupului Său glorios.

Aceasta este semnificația eclesială a Schimbării la Față. Apostolul ne face să descoperim dintr-odată întreaga transfigurare a tuturor. Episodul nu ne mai apare numai ca singura Schimbare la Față a lui Isus de față numai cu cei trei apostoli. Schimbarea la Față a lui Isus este un semn și o profeție a ceea ce se va întâmpla cu noi într-o zi. Cele săvârșite de Isus Capul trebuie să fie completate în mădularele trupului Său: nu numai suferința, ci chiar și transfigurarea.

Aici ne-am putea înșela dacă am gândi că transfigurarea noastră va fi numai în cer, adică după moarte, și nu chiar acum în inima noastră: fără aceasta zadarnic o vom aștepta pe cealaltă. Noi trebuie să ne asemănăm cu Cristos în duh, în gânduri, în viață, pentru ca în ziua aceea, după ce El își va fi supus pe cel din urmă dușman, toate acestea să poată trage la lumină și trupul nostru. Așadar, să reflectăm serios asupra acestei importante teme a transfigurării noastre în Cristos, lăsându-ne îndrumați de însuși apostolul Paul, care ne-a sugerat această idee, fiindcă este o meditație pregătitoare la Sărbătoarea Învierii Domnului.

Viața noastră creștinească se desfășoară între un “a fi” și un “a deveni”, sau “un deja”, care înseamnă a “fi în Cristos”; “Voi sunteți în Cristos Isus”. Prin botez s-a adăugat ca o nouă dimensiune ființei noastre; o dimensiune întru totul spirituală, dar nu mai puțin reală decât cea dăruită nouă prin nașterea cea trupească. Ființa noastră naturală “s-a îmbrăcat cu Cristos”. Această nouă realitate constă într-o serie de raporturi pe care le avem cu Tatăl, cu Isus Cristos și cu Duhul Sfânt, precum și cu frații noștri.

Noi suntem numiți – pe drept cuvânt – fiii Tatălui, mădularele trupului lui Cristos, templele vii ale Duhului Sfânt, frați între noi. Acesta este grandiosul și inalienabilul nostru “deja”. “Încă nu”, adică viitorul vieții creștine este transformarea în Cristos. Noi suntem deja în Cristos Isus, însă trebuie să devenim cu adevărat Cristos Isus! Sfântul Paul, care a evidențiat atât de bine ființa noastră în Cristos, vorbește despre o așteptare pe care Cristos a format-o în cei botezați: “Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârșit, la măsura staturii plinătății lui Cristos”.

Ne vom ocupa acum numai de cel de-al doilea aspect al vieții creștinești, despre devenirea acestei vieți. Uitând trecutul, noi ne avântăm cu ardoare spre viitorul indicat de Domnul, spre acel punct de sosire care înseamnă: “Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”. Atâta vreme cât nu vom atinge personal acel punct de sosire, nu putem vorbi decât prin aproximații, cu cuvintele acelora care, ca și Paul, l-au atins și l-au experimentat, și repetăm ceea ce ne-au povestit cei ce au vizitat piscurile cele mai înalte.

Cine este și cum arată omul transformat în Cristos? Nu este altul decât acela a cărui hrană este de a face Voința Tatălui; unul care se lasă condus mereu și docil de către Duhul Sfânt, fie că este vorba de a merge în pustie, pe Tabor, ori pe Ghetsimani. Omul transformat în Cristos este unul care-și iubește frații, în așa fel încât să fie în stare să-și dea viața pentru ei (viața, nu moartea, adică propriul lui timp, afecțiunea, competența, bunurile materiale).

Omul transformat în Cristos este unul care s-a lăsat câștigat pentru Împărăție, și care este în stare a-și da viața pentru ea fără a pretinde vreo recompensă, cu excepția prieteniei cu Isus; unul care să nu fie mercenar sau să-și aștepte plata pentru cel mai neânsemnat serviciu; unul care să fie un frate al lui Isus; unul care muncește pentru împărăție atât în societate cât și în familie. Ceea ce am descris acum nu este altceva decât punctul terminus. Noi lăsăm în seama lui Dumnezeu a atinge acest punct când și cum va vrea El, pentru că nu știm dacă-l vom putea atinge acum sau numai după moarte. Acum, însă, ne vom ocupa de calea ce duce într-acolo, deoarece tocmai aceasta ne privește mai îndeaproape, aici și acum. Există trei etape deosebite:

1. Cunoașterea lui Cristos

Pilda cea mai vădită a pasiunii pentru a-l cunoaște pe Cristos este tocmai apostolul Paul. Necunoscându-l pe Isus “după trup”, el avea o dorință mult mai arzătoare de a descoperi Misterul Maestrului care îi apăruse înviat. Într-o scrisoare a sa el scrie: “Dar cele care erau pentru mine un câștig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparație cu superioritatea cunoașterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate și le consider gunoi ca să-l câștig pe Cristos”. Paul se adâncește în cunoașterea lui Cristos, neîncetând a studia nespusele sale bogății.

Ar trebui să simțim și noi o nouă pasiune de a-l cunoaște pe Isus, o dorință arzătoare de a auzi vorbindu-se despre El, a socoti – așa cum spune Sf. Bernard – totul fără gust, acolo unde lipsește Isus, ceea ce ar trebui să ne conducă la o relație personală, vie și adevărată cu Maestrul. Isus nu mai este o amintire istorică sau un personaj, ci pentru noi este o persoană, un prieten, așa cum și noi suntem prieteni ai lui. În inima noastră ar trebui să se nască dorința de a fi recunoscuți în lumea de astăzi ca ucenici ai lui Isus din Nazaret.

Dar cum vom câștiga noi o atare cunoștință vie a lui Isus? Unul dintre mijloace este lectura și ascultarea asiduă a mărturiei apostolice, care răsună în Biserică (magisterul episcopilor, teologia); apoi studiul și mai ales studiul Sfintei Scripturi: legea (adică Vechiul Testament), care așa cum spunea Sf. Augustin, este plină de Cristos; la rândul Său, Isus este cheia pentru a înțelege întreaga Biblie; fără de El Scriptura rămâne ca acoperită cu un văl.

2. Imitarea lui Cristos

Cunoașterea lui Isus se face în vederea imitării Sale. În Evanghelia de astăzi, însuși Tatăl ne pune pe urmele lui Cristos spunând: “Pe El să-l ascultați!” Crucea ocupă un loc preponderent în această imitare, fiindcă este cheia a toate, și există un raport direct între ea și transfigurarea noastră întru Cristos: “Am fost răstignit împreună cu Cristos. Așadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”. A deveni asemenea lui Isus în moarte este calea pentru a ajunge la învierea din morți, adică la transfigurarea noastră în El.

Imitarea lui Isus trebuie să fie spirituală, nu literală. Trebuie să mergem până la inima Lui, adică să avem aceleași sentimente ca ale inimii Sale. Să devenim oameni care să simtă așa cum simte Isus, care stau înaintea Tatălui în umilință și în ascultare ca și Isus care spune: “Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima”.

3. Împărtășirea cu Cristos

Care este sensul efortului pe care îl facem pentru a-l cunoaște și a-l imita pe Isus Cristos? Poate acela de a ne procura, prin meritele noastre, transformarea în Cristos? Nu. Categoric nu. Sfântul Paul spune: “mă străduiesc s-o cuceresc, așa cum am fost și eu cucerit de Cristos Isus”. Alergarea sau efortul nostru sunt necesare pentru că Dumnezeu dorește să construiască împreună cu libertatea noastră, nu fără aceasta, așa cum ne-a “creat fără de noi”. Dar cu toate acestea, ceea ce ne mântuiește nu este voința noastră de a fi mântuiți de Dumnezeu, ci voința lui Dumnezeu de a ne mântui; cu alte cuvinte harul Său: “Căci prin har ați fost mântuiți datorită credinței și aceasta nu e de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”.

El este care ne îmbracă și ne dăruiește mantia mântuirii, așa cum l-a îmbrăcat pe Fiul risipitor cu haină nouă, punându-i inel în deget și sandale în picioare. Ceea ce putem face noi este numai faptul de a umple vasele cu apă, pentru că numai Isus cu Duhul Său poate transforma apa în vin. O atare comuniune a vieții cu Cristos își află apogeul într-un sacrament: Euharistia, care este sacramentul prin excelență al transfigurării noastre în Cristos.

Aparent, noi suntem aceia care îl primim pe Cristos și îl asimilăm, însă în realitate El este Acela care ne asimilează întru sine: “Așa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel și cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine”. Principiul vital mai puternic asimilează pe cel mai slab: vegetalul asimilează mineralul, animalul asimilează vegetalul, spiritualul asimilează animalul, iar aici divinul asimilează umanul. Efectul Euharistiei este de a ne face ceea ce mâncăm (Sf. Leon cel Mare). “Nu tu mă vei asimila pe Mine – spune Domnul – ci Eu te voi face asemenea Mie” (Sf. Augustin).

După Euharistie urmează rugăciunea. Evanghelia de astăzi începe cu cuvintele: “i-a luat cu sine pe Petru, pe Ioan și pe Iacob și s-a urcat pe munte ca să se roage…” Isus nu s-a suit pe munte ca să fie transfigurat, ci ca să se roage; aceasta a fost intenția Lui; Transfigurarea a fost, într-un oarecare sens, efectul rugăciunii sale voită de Tatăl. În vreme ce se ruga a fost cuprins de fericire. Aceasta este o avertizare puternică pentru noi, pentru că nu există progres în viața noastră de comuniune cu Isus fără rugăciune, și mai ales fără acel tip de rugăciune pe care Isus ni l-a arătat astăzi, adică o rugăciune făcută cu calm, în tăcere și dacă este posibil departe de lume.

Sunt oameni care se plâng că viața de creștin este prea grea; unii ca aceștia, într-un fel oarecare, au dreptate, deoarece fără rugăciune nu numai că este dificilă ci chiar imposibilă. Din această cauză Isus insistă atât de mult: “Rugați-vă, rugați-vă fără încetare, rugați-vă”. Nu este suficientă numai o rugăciune pe apucate, sub forma unei simple iaculatorii, exprimate în timpul muncii sau în călătorie; trebuie măcar odată pe zi să facem o rugăciune mai prelungită, care să permită inimii noastre să ia contact cu inima lui Dumnezeu. Fără această aprovizionare, orice altă rugăciune se stinge.

Pe lângă Postul spiritual și Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea este al treilea “exercițiu” esențial pentru a petrece cum se cuvine Postul Mare. Tatăl ceresc ne-a vorbit și nouă prin cuvintele Evangheliei de astăzi: “Acesta este Fiul meu cel prea iubit: ascultați-L!” Iată că noi l-am ascultat, și acum, acelora care l-au primit în Cuvântul Său, Isus ne mai dă și Trupul și Sângele Său; pentru o clipă pregustăm starea din cer de după înviere, atunci când și trupul nostru va fi conformat Trupului glorios al lui Isus.

Ritul latin