În toate cele trei cicluri liturgice, în duminica a doua din Post aflăm această Evanghelie a Schimbării la Faţă, dar cu toate acestea nu suntem constrânşi a ne repeta. De fapt, în fiecare an, prin programarea altor lecturi, liturghia ne îndeamnă să reflectăm asupra unui aspect deosebit a acelui episod. De data aceasta, Paul ne aminteşte, că adevărata noastră patrie este în cer, şi că într-o zi, Isus Cristos va schimba şi trupul nostru muritor spre a-l face asemenea trupului Său glorios.

Aceasta este semnificaţia eclesială a Schimbării la Faţă. Apostolul ne face să descoperim dintr-odată întreaga transfigurare a tuturor. Episodul nu ne mai apare numai ca singura Schimbare la Faţă a lui Isus de faţă numai cu cei trei apostoli. Schimbarea la Faţă a lui Isus este un semn şi o profeţie a ceea ce se va întâmpla cu noi într-o zi. Cele săvârşite de Isus Capul trebuie să fie completate în mădularele trupului Său: nu numai suferinţa, ci chiar şi transfigurarea.

Aici ne-am putea înşela dacă am gândi că transfigurarea noastră va fi numai în cer, adică după moarte, şi nu chiar acum în inima noastră: fără aceasta zadarnic o vom aştepta pe cealaltă. Noi trebuie să ne asemănăm cu Cristos în duh, în gânduri, în viaţă, pentru ca în ziua aceea, după ce El îşi va fi supus pe cel din urmă duşman, toate acestea să poată trage la lumină şi trupul nostru. Aşadar, să reflectăm serios asupra acestei importante teme a transfigurării noastre în Cristos, lăsându-ne îndrumaţi de însuşi apostolul Paul, care ne-a sugerat această idee, fiindcă este o meditaţie pregătitoare la Sărbătoarea Învierii Domnului.

Viaţa noastră creştinească se desfăşoară între un “a fi” şi un “a deveni”, sau “un deja”, care înseamnă a “fi în Cristos”; “Voi sunteţi în Cristos Isus”. Prin botez s-a adăugat ca o nouă dimensiune fiinţei noastre; o dimensiune întru totul spirituală, dar nu mai puţin reală decât cea dăruită nouă prin naşterea cea trupească. Fiinţa noastră naturală “s-a îmbrăcat cu Cristos”. Această nouă realitate constă într-o serie de raporturi pe care le avem cu Tatăl, cu Isus Cristos şi cu Duhul Sfânt, precum şi cu fraţii noştri.

Noi suntem numiţi – pe drept cuvânt – fiii Tatălui, mădularele trupului lui Cristos, templele vii ale Duhului Sfânt, fraţi între noi. Acesta este grandiosul şi inalienabilul nostru “deja”. “Încă nu”, adică viitorul vieţii creştine este transformarea în Cristos. Noi suntem deja în Cristos Isus, însă trebuie să devenim cu adevărat Cristos Isus! Sfântul Paul, care a evidenţiat atât de bine fiinţa noastră în Cristos, vorbeşte despre o aşteptare pe care Cristos a format-o în cei botezaţi: “Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos”.

Ne vom ocupa acum numai de cel de-al doilea aspect al vieţii creştineşti, despre devenirea acestei vieţi. Uitând trecutul, noi ne avântăm cu ardoare spre viitorul indicat de Domnul, spre acel punct de sosire care înseamnă: “Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”. Atâta vreme cât nu vom atinge personal acel punct de sosire, nu putem vorbi decât prin aproximaţii, cu cuvintele acelora care, ca şi Paul, l-au atins şi l-au experimentat, şi repetăm ceea ce ne-au povestit cei ce au vizitat piscurile cele mai înalte.

Cine este şi cum arată omul transformat în Cristos? Nu este altul decât acela a cărui hrană este de a face Voinţa Tatălui; unul care se lasă condus mereu şi docil de către Duhul Sfânt, fie că este vorba de a merge în pustie, pe Tabor, ori pe Ghetsimani. Omul transformat în Cristos este unul care-şi iubeşte fraţii, în aşa fel încât să fie în stare să-şi dea viaţa pentru ei (viaţa, nu moartea, adică propriul lui timp, afecţiunea, competenţa, bunurile materiale).

Omul transformat în Cristos este unul care s-a lăsat câştigat pentru Împărăţie, şi care este în stare a-şi da viaţa pentru ea fără a pretinde vreo recompensă, cu excepţia prieteniei cu Isus; unul care să nu fie mercenar sau să-şi aştepte plata pentru cel mai neânsemnat serviciu; unul care să fie un frate al lui Isus; unul care munceşte pentru împărăţie atât în societate cât şi în familie. Ceea ce am descris acum nu este altceva decât punctul terminus. Noi lăsăm în seama lui Dumnezeu a atinge acest punct când şi cum va vrea El, pentru că nu ştim dacă-l vom putea atinge acum sau numai după moarte. Acum, însă, ne vom ocupa de calea ce duce într-acolo, deoarece tocmai aceasta ne priveşte mai îndeaproape, aici şi acum. Există trei etape deosebite:

1. Cunoaşterea lui Cristos

Pilda cea mai vădită a pasiunii pentru a-l cunoaşte pe Cristos este tocmai apostolul Paul. Necunoscându-l pe Isus “după trup”, el avea o dorinţă mult mai arzătoare de a descoperi Misterul Maestrului care îi apăruse înviat. Într-o scrisoare a sa el scrie: “Dar cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos”. Paul se adânceşte în cunoaşterea lui Cristos, neîncetând a studia nespusele sale bogăţii.

Ar trebui să simţim şi noi o nouă pasiune de a-l cunoaşte pe Isus, o dorinţă arzătoare de a auzi vorbindu-se despre El, a socoti – aşa cum spune Sf. Bernard – totul fără gust, acolo unde lipseşte Isus, ceea ce ar trebui să ne conducă la o relaţie personală, vie şi adevărată cu Maestrul. Isus nu mai este o amintire istorică sau un personaj, ci pentru noi este o persoană, un prieten, aşa cum şi noi suntem prieteni ai lui. În inima noastră ar trebui să se nască dorinţa de a fi recunoscuţi în lumea de astăzi ca ucenici ai lui Isus din Nazaret.

Dar cum vom câştiga noi o atare cunoştinţă vie a lui Isus? Unul dintre mijloace este lectura şi ascultarea asiduă a mărturiei apostolice, care răsună în Biserică (magisterul episcopilor, teologia); apoi studiul şi mai ales studiul Sfintei Scripturi: legea (adică Vechiul Testament), care aşa cum spunea Sf. Augustin, este plină de Cristos; la rândul Său, Isus este cheia pentru a înţelege întreaga Biblie; fără de El Scriptura rămâne ca acoperită cu un văl.

2. Imitarea lui Cristos

Cunoaşterea lui Isus se face în vederea imitării Sale. În Evanghelia de astăzi, însuşi Tatăl ne pune pe urmele lui Cristos spunând: “Pe El să-l ascultaţi!” Crucea ocupă un loc preponderent în această imitare, fiindcă este cheia a toate, şi există un raport direct între ea şi transfigurarea noastră întru Cristos: “Am fost răstignit împreună cu Cristos. Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”. A deveni asemenea lui Isus în moarte este calea pentru a ajunge la învierea din morţi, adică la transfigurarea noastră în El.

Imitarea lui Isus trebuie să fie spirituală, nu literală. Trebuie să mergem până la inima Lui, adică să avem aceleaşi sentimente ca ale inimii Sale. Să devenim oameni care să simtă aşa cum simte Isus, care stau înaintea Tatălui în umilinţă şi în ascultare ca şi Isus care spune: “Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima”.

3. Împărtăşirea cu Cristos

Care este sensul efortului pe care îl facem pentru a-l cunoaşte şi a-l imita pe Isus Cristos? Poate acela de a ne procura, prin meritele noastre, transformarea în Cristos? Nu. Categoric nu. Sfântul Paul spune: “mă străduiesc s-o cuceresc, aşa cum am fost şi eu cucerit de Cristos Isus”. Alergarea sau efortul nostru sunt necesare pentru că Dumnezeu doreşte să construiască împreună cu libertatea noastră, nu fără aceasta, aşa cum ne-a “creat fără de noi”. Dar cu toate acestea, ceea ce ne mântuieşte nu este voinţa noastră de a fi mântuiţi de Dumnezeu, ci voinţa lui Dumnezeu de a ne mântui; cu alte cuvinte harul Său: “Căci prin har aţi fost mântuiţi datorită credinţei şi aceasta nu e de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”.

El este care ne îmbracă şi ne dăruieşte mantia mântuirii, aşa cum l-a îmbrăcat pe Fiul risipitor cu haină nouă, punându-i inel în deget şi sandale în picioare. Ceea ce putem face noi este numai faptul de a umple vasele cu apă, pentru că numai Isus cu Duhul Său poate transforma apa în vin. O atare comuniune a vieţii cu Cristos îşi află apogeul într-un sacrament: Euharistia, care este sacramentul prin excelenţă al transfigurării noastre în Cristos.

Aparent, noi suntem aceia care îl primim pe Cristos şi îl asimilăm, însă în realitate El este Acela care ne asimilează întru sine: “Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine”. Principiul vital mai puternic asimilează pe cel mai slab: vegetalul asimilează mineralul, animalul asimilează vegetalul, spiritualul asimilează animalul, iar aici divinul asimilează umanul. Efectul Euharistiei este de a ne face ceea ce mâncăm (Sf. Leon cel Mare). “Nu tu mă vei asimila pe Mine – spune Domnul – ci Eu te voi face asemenea Mie” (Sf. Augustin).

După Euharistie urmează rugăciunea. Evanghelia de astăzi începe cu cuvintele: “i-a luat cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob şi s-a urcat pe munte ca să se roage…” Isus nu s-a suit pe munte ca să fie transfigurat, ci ca să se roage; aceasta a fost intenţia Lui; Transfigurarea a fost, într-un oarecare sens, efectul rugăciunii sale voită de Tatăl. În vreme ce se ruga a fost cuprins de fericire. Aceasta este o avertizare puternică pentru noi, pentru că nu există progres în viaţa noastră de comuniune cu Isus fără rugăciune, şi mai ales fără acel tip de rugăciune pe care Isus ni l-a arătat astăzi, adică o rugăciune făcută cu calm, în tăcere şi dacă este posibil departe de lume.

Sunt oameni care se plâng că viaţa de creştin este prea grea; unii ca aceştia, într-un fel oarecare, au dreptate, deoarece fără rugăciune nu numai că este dificilă ci chiar imposibilă. Din această cauză Isus insistă atât de mult: “Rugaţi-vă, rugaţi-vă fără încetare, rugaţi-vă”. Nu este suficientă numai o rugăciune pe apucate, sub forma unei simple iaculatorii, exprimate în timpul muncii sau în călătorie; trebuie măcar odată pe zi să facem o rugăciune mai prelungită, care să permită inimii noastre să ia contact cu inima lui Dumnezeu. Fără această aprovizionare, orice altă rugăciune se stinge.

Pe lângă Postul spiritual şi Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea este al treilea “exerciţiu” esenţial pentru a petrece cum se cuvine Postul Mare. Tatăl ceresc ne-a vorbit şi nouă prin cuvintele Evangheliei de astăzi: “Acesta este Fiul meu cel prea iubit: ascultaţi-L!” Iată că noi l-am ascultat, şi acum, acelora care l-au primit în Cuvântul Său, Isus ne mai dă şi Trupul şi Sângele Său; pentru o clipă pregustăm starea din cer de după înviere, atunci când şi trupul nostru va fi conformat Trupului glorios al lui Isus.