Start > Ritul bizantin > Așa a iubit Dumnezeu lumea

Așa a iubit Dumnezeu lumea

15 September 2006
1,849 afișări

Autor: IPS Ioan Ploscaru
Copyright: Viața creștină
Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Dragi credincioși,

“Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul Născut L-a dat să moară pentru noi, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In. 3,16). Nu Dumnezeu Tatăl a coborât să moară pentru lume, ci a dat pe cineva pe care-L avea mai scump decât propria Sa viață.

Am citit că un tată se duse la circ cu copilul său să vadă animalele. Erau acolo tigrii și lei care se urcau pe mese, pe scaune, făceau anumite figuri. Dar, la neatenția dresorilor, unul dintre lei a sărit peste grilaj în public, tocmai lângă omul cu copilul. Tatăl a avut timp să împingă copilul și să strige: “Fugi!”. Copilul a scăpat, dar tatăl a fost omorât.

Dumnezeu Tatăl a iubit pe Fiul Său mai mult decât orice. De câte ori vorbește despre El, îl numește “Fiul Meu cel iubit în care am binevoit”. Acest cuvânt, “am binevoit”, înseamnă: în care este toată gingășia dragostei. Dar omul, cum îl iubește pe Dumnezeu? Și dintre oameni au fost care și-au dat viața pentru Dumnezeu. Credința, speranța și dragostea lor a fost mai mare decât orice bun pământesc.

Se citește în viața Sfântei Perpetua, care a murit în anul 202 în Cartagina (Tunisia de azi), că, fiind creștină, a fost arestată și închisă cu o mulțime de creștini. Nu aveau nici mâncare, nici aer, erau strâmtorați, iar soldaților nu le păsa, pentru că știau că vor fi omorâți. A fost închisă cu ea și sclava ei, Felicitas, care era însărcinată. Ea s-a rugat să nască în închisoare, înainte de a fi omorâtă. Așa s-a întâmplat. În durerile nașterii, a început să geamă. Unul dintre soldați a zis: “Tu acum gemi și plângi, dar când vei fi aruncată înaintea leilor ce vei face?”. Ea a răspuns: “Acum sufăr eu, atunci va suferi Cristos”.

Sfânta Perpetua avea un copil mic. Tatăl ei era păgân și a încercat s-o abată de la credință, să se închine zeilor, divinităților păgâne și va fi eliberată din închisoare. A venit și a îngenuncheat înaintea ei și a zis: “Pentru perii mei albi, ascultă-mă și leapădă-te de credința asta”. Dar ea a răspuns: “Nu pot s-o fac, pentru că sunt creștină”. Tatăl i-a adus copilul și a spus: “Pentru dragostea ce o ai pentru copilul acesta, părăsește credința aceasta”. Ea a spus: “Dumnezeu îmi este martor cât de mult îl iubesc, mi-aș da oricând viața pentru el, dar eu nu pot să mă leapăd, pentru că am o dragoste și o datorie mai mare față de Dumnezeu”. Perpetua și sclava Felicitas au fost scoase din închisoare și li s-a tăiat capul, cum este consemnat în Martirologiul roman.

Dar, și în zilele noastre s-au petrecut asemenea persecuții. Nu trebuie să uităm că toți episcopii noștri și-au dat viața pentru Isus Cristos și au murit în închisoare. Încă să-ți taie capul nu e mare lucru: se dă o dată, mori și ai ajuns în cer. Cine a ajuns în cer, nu este supărat pe cel care i-a tăiat capul, poate i-a făcut un mare bine. Dar, ei și-au dat viața încet. Ani de zile, boala, foamea, setea, mucegaiul, frigul, trebuia să le sfârșească viața, zi de zi, ceas de ceas. Primul dintre episcopii morți în închisoare a fost Vasile Aftenie, Episcop de București. El era întrebat permanent în închisoarea de la Securitatea din București despre cine îi dădea informații din guvern, despre ce s-a hotărât la Moscova referitor la Biserica Unită. El nu a voit să denunțe pe ministrul care-i era prieten, care-l informa asupra evenimentelor ce vor urma. Atunci a fost torturat. Deși era un om foarte voinic, a murit, nu se știe cum, la 10 mai 1950. După el a murit Anton Durcovici, Episcop romano-catolic de Iași, în închisoarea din Sighet. L-am auzit spunând: “Mor de foame”. Murea de foame, era bolnav și nu putea mânca, mâncarea care era mai mult furaje.

Al treilea care a murit tot acolo, în 11 iulie 1952, a fost Valeriu Traian Frențiu de la Oradea. Și-a dat viața pentru Cristos. De multe ori îl întreba pe Episcopul Ioan Suciu: “Dacă mor în închisoare, ajung în cer îndată?”. Episcopul Ioan Suciu, care era un om foarte învățat, a zis: “Fii sigur, pentru că ți-ai dat viața pentru credință”. Apoi a murit Episcopul Ioan Suciu de la Blaj. Fiind grav bolnav, l-au izolat; credeau că moare, dar n-a murit; așa l-au pus cu ceilalți episcopi. El a avut noroc că nu l-au izolat și a murit între ei. În 15 ianuarie 1955 a murit Episcopul Tit Liviu Chinezu de la București. Când era pe moarte a fost izolat în altă cameră. Fiind luna ianuarie, ger mare, au lăsat geamurile deschise. Unul care făcea curățenie pe coridor a putut deschide vizeta și l-a văzut. Capul și o mână spânzurau de pe pat, iar dușumeaua era plină de sânge. Așa și-a dat viața pentru Isus.

În închisoare, când cineva era pe moarte, îl izolau, îl puneau singur, ca ceilalți din cameră să nu știe ce s-a întâmplat cu el; în afară de aceasta, spuneau că l-au dus la spital. Dar, nu-l duceau la spital; noi auzeam cum strigă dintr-o altă cameră: “Apă, apă, dați-mi puțină apă”. Venea milițianul și bătea cu cizma în ușă, spunând: “Ai acolo apă, poți să bei”. Dar, el nu avea putere să se întindă, să ia apa. A doua zi se auzea mai slab, zicea: “Afă, afă…”, iar a treia zi nu se mai auzea nimic. Când nu se mai auzea nimic, noi eram atenți cum se deschideau porțile și, la miezul nopții, venea trăsura cu care cărau gunoiul și-l aruncau în căruță. Dacă albiturile erau personale i le lăsau, dacă erau ale închisorii îl dezbrăcau și-l aruncau gol în căruță, apoi îl duceau la cimitirul numit al vagabonzilor și sinucigașilor.

Acolo existau trei gropi. Îl băgau în una dintre ele și nivelau groapa; apoi mai făceau una, pentru a nu se ști, pentru că uciderea lor era o crimă și crimele trebuiau ținute în secret.

Dacă ei, care sunt acolo în cer, nu ne vor ajuta să primim bisericile, atunci este semn că Dumnezeu nu voiește lucrul acesta, așteaptă de la noi altceva. Dumneavoastră, care veniți aici regulat, vă rugați, vă spovediți, vă împărtășiți, pentru a avea sufletul curat. Să vă rugați să fie voia lui Dumnezeu.

Amin!

Ritul bizantin