Dragi credincioşi,

“Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul Născut L-a dat să moară pentru noi, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In. 3,16). Nu Dumnezeu Tatăl a coborât să moară pentru lume, ci a dat pe cineva pe care-L avea mai scump decât propria Sa viaţă.

Am citit că un tată se duse la circ cu copilul său să vadă animalele. Erau acolo tigrii şi lei care se urcau pe mese, pe scaune, făceau anumite figuri. Dar, la neatenţia dresorilor, unul dintre lei a sărit peste grilaj în public, tocmai lângă omul cu copilul. Tatăl a avut timp să împingă copilul şi să strige: “Fugi!”. Copilul a scăpat, dar tatăl a fost omorât.

Dumnezeu Tatăl a iubit pe Fiul Său mai mult decât orice. De câte ori vorbeşte despre El, îl numeşte “Fiul Meu cel iubit în care am binevoit”. Acest cuvânt, “am binevoit”, înseamnă: în care este toată gingăşia dragostei. Dar omul, cum îl iubeşte pe Dumnezeu? Şi dintre oameni au fost care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu. Credinţa, speranţa şi dragostea lor a fost mai mare decât orice bun pământesc.

Se citeşte în viaţa Sfântei Perpetua, care a murit în anul 202 în Cartagina (Tunisia de azi), că, fiind creştină, a fost arestată şi închisă cu o mulţime de creştini. Nu aveau nici mâncare, nici aer, erau strâmtoraţi, iar soldaţilor nu le păsa, pentru că ştiau că vor fi omorâţi. A fost închisă cu ea şi sclava ei, Felicitas, care era însărcinată. Ea s-a rugat să nască în închisoare, înainte de a fi omorâtă. Aşa s-a întâmplat. În durerile naşterii, a început să geamă. Unul dintre soldaţi a zis: “Tu acum gemi şi plângi, dar când vei fi aruncată înaintea leilor ce vei face?”. Ea a răspuns: “Acum sufăr eu, atunci va suferi Cristos”.

Sfânta Perpetua avea un copil mic. Tatăl ei era păgân şi a încercat s-o abată de la credinţă, să se închine zeilor, divinităţilor păgâne şi va fi eliberată din închisoare. A venit şi a îngenuncheat înaintea ei şi a zis: “Pentru perii mei albi, ascultă-mă şi leapădă-te de credinţa asta”. Dar ea a răspuns: “Nu pot s-o fac, pentru că sunt creştină”. Tatăl i-a adus copilul şi a spus: “Pentru dragostea ce o ai pentru copilul acesta, părăseşte credinţa aceasta”. Ea a spus: “Dumnezeu îmi este martor cât de mult îl iubesc, mi-aş da oricând viaţa pentru el, dar eu nu pot să mă leapăd, pentru că am o dragoste şi o datorie mai mare faţă de Dumnezeu”. Perpetua şi sclava Felicitas au fost scoase din închisoare şi li s-a tăiat capul, cum este consemnat în Martirologiul roman.

Dar, şi în zilele noastre s-au petrecut asemenea persecuţii. Nu trebuie să uităm că toţi episcopii noştri şi-au dat viaţa pentru Isus Cristos şi au murit în închisoare. Încă să-ţi taie capul nu e mare lucru: se dă o dată, mori şi ai ajuns în cer. Cine a ajuns în cer, nu este supărat pe cel care i-a tăiat capul, poate i-a făcut un mare bine. Dar, ei şi-au dat viaţa încet. Ani de zile, boala, foamea, setea, mucegaiul, frigul, trebuia să le sfârşească viaţa, zi de zi, ceas de ceas. Primul dintre episcopii morţi în închisoare a fost Vasile Aftenie, Episcop de Bucureşti. El era întrebat permanent în închisoarea de la Securitatea din Bucureşti despre cine îi dădea informaţii din guvern, despre ce s-a hotărât la Moscova referitor la Biserica Unită. El nu a voit să denunţe pe ministrul care-i era prieten, care-l informa asupra evenimentelor ce vor urma. Atunci a fost torturat. Deşi era un om foarte voinic, a murit, nu se ştie cum, la 10 mai 1950. După el a murit Anton Durcovici, Episcop romano-catolic de Iaşi, în închisoarea din Sighet. L-am auzit spunând: “Mor de foame”. Murea de foame, era bolnav şi nu putea mânca, mâncarea care era mai mult furaje.

Al treilea care a murit tot acolo, în 11 iulie 1952, a fost Valeriu Traian Frenţiu de la Oradea. Şi-a dat viaţa pentru Cristos. De multe ori îl întreba pe Episcopul Ioan Suciu: “Dacă mor în închisoare, ajung în cer îndată?”. Episcopul Ioan Suciu, care era un om foarte învăţat, a zis: “Fii sigur, pentru că ţi-ai dat viaţa pentru credinţă”. Apoi a murit Episcopul Ioan Suciu de la Blaj. Fiind grav bolnav, l-au izolat; credeau că moare, dar n-a murit; aşa l-au pus cu ceilalţi episcopi. El a avut noroc că nu l-au izolat şi a murit între ei. În 15 ianuarie 1955 a murit Episcopul Tit Liviu Chinezu de la Bucureşti. Când era pe moarte a fost izolat în altă cameră. Fiind luna ianuarie, ger mare, au lăsat geamurile deschise. Unul care făcea curăţenie pe coridor a putut deschide vizeta şi l-a văzut. Capul şi o mână spânzurau de pe pat, iar duşumeaua era plină de sânge. Aşa şi-a dat viaţa pentru Isus.

În închisoare, când cineva era pe moarte, îl izolau, îl puneau singur, ca ceilalţi din cameră să nu ştie ce s-a întâmplat cu el; în afară de aceasta, spuneau că l-au dus la spital. Dar, nu-l duceau la spital; noi auzeam cum strigă dintr-o altă cameră: “Apă, apă, daţi-mi puţină apă”. Venea miliţianul şi bătea cu cizma în uşă, spunând: “Ai acolo apă, poţi să bei”. Dar, el nu avea putere să se întindă, să ia apa. A doua zi se auzea mai slab, zicea: “Afă, afă…”, iar a treia zi nu se mai auzea nimic. Când nu se mai auzea nimic, noi eram atenţi cum se deschideau porţile şi, la miezul nopţii, venea trăsura cu care cărau gunoiul şi-l aruncau în căruţă. Dacă albiturile erau personale i le lăsau, dacă erau ale închisorii îl dezbrăcau şi-l aruncau gol în căruţă, apoi îl duceau la cimitirul numit al vagabonzilor şi sinucigaşilor.

Acolo existau trei gropi. Îl băgau în una dintre ele şi nivelau groapa; apoi mai făceau una, pentru a nu se şti, pentru că uciderea lor era o crimă şi crimele trebuiau ţinute în secret.

Dacă ei, care sunt acolo în cer, nu ne vor ajuta să primim bisericile, atunci este semn că Dumnezeu nu voieşte lucrul acesta, aşteaptă de la noi altceva. Dumneavoastră, care veniţi aici regulat, vă rugaţi, vă spovediţi, vă împărtăşiţi, pentru a avea sufletul curat. Să vă rugaţi să fie voia lui Dumnezeu.

Amin!