Predici

Duminica de astăzi, a IV-a din timpul Paştelui, este dominată de figura păstorului. Isus se prezintă pe sine ca fiind unicul păstor adevărat. Cuvintele pe care le-am auzit la Evanghelie, Isus le-a rostit la templul din Ierusalim, cu ocazia sărbătorii Hanuca, pe la mijlocul lunii decembrie, când se comemora reconsacrarea templului pângărit de păgânii lui Antioh al IV-lea, izgoniţi în anul 164 de Iuda Macabeul. La această sărbătoare, la celebrarea liturgică, se citea în întregime capitolul al 34-lea din Cartea profetului Ezechiel, în care Dumnezeu le face un reproş sever conducătorilor Israelului, care jefuiesc turma, în loc să o păzească. “Vai de păstorii lui Israel, care se pasc pe ei înşişi, care nu caută decât grăsimea şi lâna oilor! Turma nu mai are păstor, este risipită, pradă tuturor fiarelor câmpului”.

În continuare, Dumnezeu face o promisiune: “Eu însumi mă voi îngriji de oile mele, le voi cerceta, le voi aduna din locurile unde au fost risipite, le voi conduce la păşuni bogate. Voi căuta oaia pierdută, o voi aduce înapoi pe cea rătăcită, o voi pansa pe cea rănită”. Isus, la templu, le explică celor care au ascultat cuvintele profetului: “Promisiunea s-a împlinit. Eu sunt păstorul promis, Păstorul cel Bun. Oile mele ascultă glasul meu. Eu le cunosc şi vin după mine. Eu le dau viaţă veşnică”.

Din dorinţa Sfântului Părinte Papa, această duminică a devenit Duminica vocaţiilor. Cu toţii suntem invitaţi să ne deschidem bine urechile, să ne încordăm atenţia, ca să auzim chemarea, glasul Bunului Păstor, şi să-l urmăm. Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, într-o scrisoare adresată tuturor copiilor lumii, le spunea aceste cuvinte: “Omul îl preamăreşte pe Dumnezeu urmând glasul propriei chemări. Dumnezeu îl cheamă pe orice om şi glasul lui se face auzit deja în sufletul copilului: el cheamă la viaţa de căsătorie sau cheamă la preoţie; cheamă la viaţa consacrată sau cheamă să fii misionar… Cine ştie? Rugaţi-vă, dragi copii, ca să descoperiţi chemarea voastră, şi apoi s-o urmaţi cu generozitate”.

Duminica de azi nu se numeşte Duminica vocaţiei, ci Duminica vocaţiilor. Într-adevăr, Dumnezeu are mai multe chemări pentru fiecare om: unele chemări sunt universale, comune, adresate tuturor, altele sunt chemări speciale. Chemarea comună este chemarea tuturor la viaţa naturală, la existenţa pământească. Nimeni nu vine pe lume din întâmplare. Dumnezeu s-a gândit din veşnicie la fiecare dintre noi, ne-a iubit şi ne-a chemat la viaţă. Există copii care se nasc nedoriţi şi neiubiţi de părinţi, dar nu există copii nedoriţi şi neiubiţi de Dumnezeu.

Există apoi chemarea universală la viaţa supranaturală, la viaţa Botezului. Ne amintim cuvintele spuse de Isus lui Nicodim: “Adevăr, adevăr îţi spun, dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh Sfânt, nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu” (In 3,5). Iar prin chemarea la Botez, toţi oamenii sunt chemaţi să facă parte din noul popor al lui Dumnezeu, adică din Biserică. Acest lucru nu l-au înţeles evreii, cărora, după cum am auzit în prima lectură a Liturghiei, le-au predicat Pavel şi Barnaba. Pentru evrei, poporul lui Dumnezeu nu se putea extinde dincolo de graniţele Palestinei.

Există chemarea universală la sfinţenie, chemare adresată de Dumnezeu absolut tuturor, şi nu doar câtorva categorii de persoane în Biserică. Când, nu cu mult timp în urmă, a apărut scandalul în Statele Unite, cu acuzele de imoralitate la adresa lui Bill Clinton, s-a făcut un sondaj în Italia, iar diferite persoane au fost întrebate: “Ce crezi despre cele spuse despre preşedinte?” O femeie a răspuns: “Dar ce vreţi, să trăiască precum un preot?” Ca şi cum moralitatea, sfinţenia îi priveşte numai pe preoţi, pe călugări şi călugăriţe. Porunca lui Isus: “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit”, este adresată absolut tuturor. Toţi creştinii sunt chemaţi să fie sfinţi şi neprihăniţi, după le cum scria apostolul Pavel efesenilor.

Există, apoi, în sânul poporului lui Dumnezeu, chemări speciale: fiecare are o chemare specială, care este numai a lui, aşa cum, în corpul uman, fiecare mădular are o funcţie care este numai a lui, dar este spre binele întregului corp. Astfel, unii sunt chemaţi la viaţa de căsătorie, alţii, la preoţie, alţii, la viaţa consacrată. Iar aceste chemări speciale sunt toate căi care conduc spre aceeaşi ţintă finală, care este paradisul. Aceasta este chemarea chemărilor. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să facă parte odată din acea mulţime imensă, pe care Ioan a văzut-o şi a descris-o în a doua lectură a Liturghiei, care nu mai simte nici foame, nici sete, nici arşiţă, căci Mielul şi Păstorul o conduce la izvoarele vieţii veşnice. Viaţa veşnică începe deja în viaţa pământească.

Sfânta Tereza vorbeşte şi ea de un castel, dar de un castel interior, din inima ei, în care locuieşte Dumnezeu. Şi astfel, Paradisul începe deja pe pământ. “Eu am găsit deja Paradisul”, spunea o mistică din zilele noastre, Elisabeta a Sfintei Treimi. “Paradisul este acolo unde este Dumnezeu; Dumnezeu este în inima mea. Paradisul este în inima mea”.

Urmând glasul Bunului Păstor, cu fiecare zi pe care o trăim, facem un pas către paradis. “Acolo, în Ierusalimul ceresc”, scrie sfântul Augustin, “ne vom odihni şi vom privi; vom privi şi vom iubi, vom iubi şi vom preamări. Nu avem alt scop în viaţă decât acela de a ajunge la sfârşit în împărăţia care nu va avea sfârşit”.

2.

Crezul pe care îl rostim duminică de duminică la sfânta Liturghie se termină cu cuvintele: “Cred în viaţa veacului ce va veni”. E ultimul adevăr de credinţă pe care îl mărturisim în Crez. Şi cum sunt ultimele cuvinte ale Crezului, le rostim, poate, grăbiţi şi fără atenţia cuvenită. Tocmai asupra acestui adevăr de credinţă – credinţa în viaţa veşnică -, ne atrag în mod deosebit atenţia textele din Liturghia de astăzi: viaţa veşnică este rodul învierii Domnului.

Pavel şi Barnaba, în prima lectură, predicau la Antiohia Pisidiei viaţa veşnică; evreii nu au crezut şi s-au făcut nevrednici de viaţa veşnică; păgânii, câţi erau orânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut.

Isus, în Evanghelia pe care am auzit-o, le promite celor ce ascultă glasul său: “Eu le dau viaţă veşnică”. Sfântul Ioan, în textul din Apocalips, pe care l-am auzit în lectura a doua, ne descrie mulţimea celor care au ajuns la viaţa veşnică: o mulţime imensă, venită din toate naţiunile şi popoarele, îmbrăcată în veşminte albe, cu ramuri de palmieri în mână, care nu mai simte sete, fiindcă Mielul-Păstor a condus-o la apele vieţii veşnice şi din ochii căreia Dumnezeu a şters orice lacrimă.

Fără îndoială că sfântul Ioan, descriind Ierusalimul ceresc cu cei ajunşi în viaţa veşnică, s-a inspirat din sărbătoarea evreiască Sukot, Sărbătoarea Corturilor, când evreii, timp de opt zile, locuiau în corturi. Era sărbătoarea bucuriei, când evreii, veniţi în pelerinaj la Ierusalim din toate ţările, se îmbrăcau în haine albe, purtau în mâini ramuri de palmieri şi formau o grandioasă procesiune de la templu la Bazinul Siloe, de unde preoţii scoteau apă în urcioare de aur, cu care apoi stropeau altarul templului, iar fiicele Israelului cântau şi dansau prin vii, îmbrăcate în rochii albe.

Nu există în lume decât o singură tristeţe şi o singură nefericire: aceea de a nu şti sau a uita că, în afară de această viaţă, este o altă viaţă, cea veşnică. Franz Kafka, a descris în romanul său, “Castelul”, toată tragedia omului modern întemniţat în imanenţă, adică în buncărul unei lumi, al unei vieţi fără ieşire, într-o altă lume şi într-o altă viaţă. El descrie un castel regal cu nenumărate camere, scări, curţi interioare. Un curtean care a asistat la moartea regelui încearcă cu disperare să iasă din castel şi să ducă vestea în cetate, dar nu poate ieşi din castel. De altfel, chiar dacă ar reuşi să iasă, ce mare lucru ar putea să le spună oamenilor, că a murit un rege?

Cine vizitează Sfântul Mormânt la Ierusalim poate să vadă în pereţii de piatră ai mormântului lui Cristos nişte găuri mari. Înviind din morţi, Cristos a făcut în mormântul fiecăruia dintre noi o breşă, o gaură prin care avem acces către o altă lume, către o altă viaţă. Această viaţă veşnică, pe care ne-o promite Cristos şi pe care ne-a dobândit-o prin învierea sa, nu începe după moarte, ci începe deja în această viaţă. În Evanghelia de azi, Isus nu spune “le voi da viaţa veşnică”, ci “le dau viaţa veşnică”. “Cine crede în mine nu va avea viaţă veşnică, ci are viaţă veşnică. Cine mănâncă trupul meu nu va avea viaţă, ci are viaţa veşnică”. Să ne imaginăm că, la moarte, la judecată, vom primi un loz pe care îl vom deschide şi vom vedea ce e în el: câştigător sau necâştigător, viaţa veşnică sau osânda veşnică? Viaţa veşnică nu este un titlu de proprietate cu care plecăm din lumea aceasta. Viaţa veşnică, paradisul, începe, ca şi iadul, în această viaţă.

Cel care ne conduce la viaţa veşnică este Cristos, Păstorul cel Bun, care îşi cunoaşte şi îşi iubeşte turma. Aşa fusese el descris deja în Vechiul Testament de profetul Ezechiel: “Cum îşi cercetează un păstor turma când este în mijlocul oilor sale împrăştiate, aşa îmi voi cerceta eu oile şi le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori şi de ceaţă… le voi paşte pe munţii lui Israel, de-a lungul râurilor… le voi paşte pe o păşune bună” (Ez34,12-15).

Cristos, Păstorul cel Bun, înălţându-se la cer, nu şi-a părăsit turma, ci rămâne în mijlocul ei şi o conduce la păşunea mântuirii, prin cei chemaţi să fie păstori sufleteşti. De aceea, Biserica a orânduit ca în duminica de azi, Duminica Bunului Păstor, să se celebreze Ziua mondială de rugăciuni pentru vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată. Cu ocazia zilei de astăzi, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea adresează un mesaj, o scrisoare în care îi îndeamnă pe tineri să-şi pună astăzi întrebarea pe care i-a pus-o lui Isus tânărul din Evanghelie: “Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să dobândesc viaţa veşnică?” Cu alte cuvinte: “Ce trebuie să fac ca viaţa mea să aibă sens? Care este voinţa ta?” Iar dacă tânărul sau tânăra aude invitaţia lui Isus: “Urmează-mă!”, şi acceptă invitaţia, renunţând la orice ideal pământesc, urmându-l pe Isus cu generozitate şi dăruire totală, tânărul sau tânăra îşi găseşte sensul, împlinirea şi bucuria vieţii.

Dar, atrage atenţia Sfântul Părinte, chemarea lui Isus, predilecţia, iubirea, gingăşia lui pot rămâne fără răspuns, iar rezultatul este tristeţea, sentimentul deprimant al nerealizării. Ca în cazul tânărului bogat din Evanghelie, care s-a îndepărtat de Isus trist, şi tristă i-a fost viaţa până la moarte. Dar poate fi o situaţie şi mai tristă: a urma chemarea lui Isus, dar fără spirit de sacrificiu şi de renunţare, fără a părăsi totul, fără a renunţa la tine însuţi, fără a lua crucea în spate. Despre tânărul care a refuzat să-l urmeze pe Isus, nu ne spune Evanghelia că tristeţea lui l-ar fi dus la deprimare totală, la dezechilibru psihic, la sinucidere. În schimb, acest lucru s-a întâmplat cu Iuda, care l-a urmat pe Isus, dar din interese pământeşti, pentru avantaje materiale – bani, carieră. Crucea, sacrificiul se cere de la toţi creştinii care vor să se mântuiască. Sfântul Ioan îi vede în faţa tronului din cer numai pe cei care vin din strâmtorarea cea mare şi care şi-au spălat veşmintele în sângele Mielului. Mai ales, cei chemaţi la apostolat trebuie să fie conştienţi că nu-l pot urma pe Cristos fără crucea de pe umeri. În textele Liturghiei de azi, Isus este numit Păstor şi Miel, miel ce s-a lăsat înjunghiat, sacrificat, care şi-a dat viaţa pentru oile sale. În sfârşit, Sfântul Părinte, în mesajul său, doreşte să se înrădăcineze convingerea că toţi membrii Bisericii, fără nici o excepţie, au harul şi răspunderea de a se îngriji de vocaţii.

La celebrările liturgice, noi deseori cântăm cuvintele Psalmului 22: “Domnul e păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic… Tu îmi întinzi masa în faţa duşmanilor mei”. Acum, la sfânta Liturghie, Isus ne întinde masa; el ne oferă ca hrană cuvântul său şi sfânta Euharistie: trupul şi sângele său. Întăriţi cu această hrană, noi suntem încredinţaţi că vom fi alături de mulţimea pe care sfântul Ioan o descrie în vedenia sa, acolo unde nu e nici foame, nici sete, nici arşiţă şi unde Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii noştri.

pr. Claudiu Dumea Ritul latin