Predici

Prima lectură.

Pe Muntele Măslinilor a fost construit de către cruciaţi un mic sanctuar octogonal, transformat apoi în moschee de către musulmani în anul 1200. Acest edificiu are astăzi un acoperiş, dar la început era descoperit pentru a aminti Înălţarea lui Isus la cer.

La prima vedere relatarea înălţării din Cartea Faptele Apostolilor pare să aibă o continuitate, dar dacă considerăm toate amănuntele intrăm în dificultate: pare mai degrabă ireal ca Isus să se fi comportat asemenea unui astronaut care se ridică de la sol, se înalţă spre cer şi dispare dincolo de nori; pe de altă parte există unele neconcordanţe greu de explicat.

La sfârşitul Evangheliei sale, Luca, acelaşi autor al Faptelor Apostolilor, afirmă că Isus cel înviat i-a condus pe apostoli în Betania şi “în timp ce-i binecuvânta s-a îndepărtat de ei şi s-a înălţat la cer. Ei s-au aruncat cu faţa la pământ în faţa lui, apoi, închinându-se, s-au întors cu mare bucurie la Ierusalim” (Lc 24,50-53).

Ceea ce ne surprinde este diferenţa de dată: conform Evangheliei lui Luca cap. 24, Înălţarea are loc în aceeaşi zi a Paştelui, în timp ce în Faptele Apostolilor este plasată patruzeci de zile după Înviere (Fap 1,3). Ne miră că acelaşi autor ne furnizează două informaţii contradictorii.

Dacă luăm de bună cea de-a doua versiune, aceea de 40 de zile, ar trebui să ne întrebăm: ce a făcut Isus în acest timp? Pe Calvar oare n-a promis tâlharului cel bun: “Astăzi vei fi cu mine în Paradis?” De ce n-a mers imediat?

Aceste dificultăţi prezentate sunt suficiente pentru a ne face atenţi: poate intenţia sfântului Luca nu era aceea de a ne spune unde, cum şi când s-a înălţat Isus la cer. Preocuparea sa era alta: voia să răspundă problemelor şi să clarifice dubiile care existau în comunitatea sa, voia să lumineze creştinii asupra misterului inefabil al Paştelui. De aceea, ca artist al penelului ce era, a compus o pagină de teologie folosind un gen literar şi imagini uşor de înţeles de contemporanii săi. Pentru noi acum e important să înţelegem limbajul său.

În timpul lui Isus, aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu era vie, iar scriitorii apocaliptici o anunţau ca iminentă. Toţi aşteptau un potop de foc purificator din cer, aşteptau învierea celor drepţi şi începutul unei lumi noi. De asemenea, şi între ucenici se crease o atmosferă de exaltare, alimentată de câteva expresii ale lui Isus care puteau fi uşor înţelese greşit: “Nu veţi termina cetăţile lui Israel până când va veni Fiul Omului” (Mt 10,23); “Sunt unii dintre cei care stau aici, care nu vor vedea moartea până când nu-l vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăţia lui” (Mt 16,28).

Cu moartea Învăţătorului, însă, toate speranţele au fost risipite: “Noi speram că el va fi cel care va elibera pe Israel“, vor spune cei doi ucenici de la Emaus (Lc 24,21). Învierea trezeşte aşteptările: între ucenici se răspândeşte convingerea că Isus se va întoarce imediat. Unii fanatici, bazându-se pe revelaţii presupuse, încep chiar să anunţe data. În toate comunităţile se repetă invocaţia: “Marana tha!”, “Vino, Doamne Isuse!” Anii trec dar Domnul nu se întoarce. Atunci mulţi spun cu ironie: “Unde e promisiunea venirii sale? Din ziua în care părinţii noştri au închis ochii, totul rămâne ca la începutul creaţiei” (2Pt 3,4).

Sf. Luca scrie în această situaţie de criză. Îşi dă seama că o neînţelegere stă la originea deziluziei creştinilor: învierea lui Isus a însemnat începutul Împărăţiei lui Dumnezeu, dar nu sfârşitul istoriei.

Construcţia noii lumi este începută numai, dar va cere timp şi angajare din partea ucenicilor pentru a se realiza.

Pentru a corija falsele aşteptări, Luca introduce în prima pagină a Cărţii Faptele Apostolilor un dialog dintre Isus şi apostoli.

Apostolii întreabă: când va sosi Împărăţia lui Dumnezeu? Este aceiaşi întrebare pe care, la sfârşitul primului secol creştin, ar fi voit să i-o adreseze şi creştinii lui Isus. Răspunsul Celui Înviat, mai mult decât doar celor doispreze apostoli, este adresat tuturor membrilor comunităţii lui Luca: încetaţi să discutaţi asupra timpului şi a momentelor sfârşitului lumii, acestea sunt cunoscute numai Tatălui. Angajaţi-vă mai degrabă să împliniţi misiunea care v-a fost încredinţată: să fiţi martorii mei “în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la capătul pământului” (vv. 7-8)!

După acest dialog urmează scena înălţării lui Isus. Isus şi ucenicii stau la masă în casă. De ce oare nu s-au salutat acolo, după ce au mâncat? De ce a trebuit să meargă pe Muntele Măslinilor? Şi celelalte amănunte: norul, privirile îndreptate spre cer, cei doi oameni îmbrăcaţi în alb, ce reprezintă toate acestea?

În Vechiul Testament există o relatare care se aseamănă cu cea a noastră, e vorba de răpirea lui Ilie (2Rg 2,9-15). Într-o zi, acest mare profet se găsea aproape de râul Iordan cu ucenicul său Eliseu. Acesta, ştiind că învăţătorul său se pregăteşte să-l părăsească, îi cere ca moştenire “duhul său îndoit”. Profetul i-l promite, dar numai cu o condiţie: “dacă mă vei vedea când mă voi îndepărta de tine“. Pe neaşteptate, apare un car cu cai de foc şi, în timp ce Eliseu privea spre cer, Ilie este răpit într-un vârtej de vânt. Din acel moment Eliseu a primit spiritul învăţătorului şi puterea de a continua misiunea sa în această lume. Cartea Regilor relatează apoi faptele lui Eliseu: sunt aceleaşi pe care le-a săvârşit Ilie.

E uşor de descoperit elementele comune ale acestei relatări cu cea din Faptele Apostolilor, iar concluzia este aceasta: Luca s-a folosit de scenografia grandioasă şi solemnă a răpirii lui Ilie pentru a exprima o realitate care nu poate fi verificată cu simţurile şi nici nu poate fi descrisă prin cuvinte: Paştele lui Isus, Învierea sa şi intrarea sa în gloria Tatălui.

Norul, în VT, indică prezenţa lui Dumnezeu într-un anumit loc (Exod 13,22). Luca s-a folosit de el pentru a afirma că Isus, cel învins, piatra aruncată de constructori, cel pe care duşmanii săi l-ar fi voit să rămână în mormânt, prizonier morţii, a fost, în schimb, primit de Dumnezeu şi proclamat ca Domn.

Cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb sunt aceiaşi care apar lângă mormânt în ziua de Paşti (Lc 24,4). Culoarea albă reprezintă, conform simbologiei biblice, lumea lui Dumnezeu.

Cuvintele puse în gura celor doi oameni sunt explicaţia dată de Dumnezeu evenimentelor Paştelui: Isus, Slujitorul fidel, dat la moarte de oameni, a fost glorificat. Cuvintele lor sunt adevărate (fiind doi, sunt vrednici de crezare).

În sfârşit, privirea îndreptată spre cer; ca şi Eliseu, apostolii şi creştinii din timpul lui Luca contemplă pe Învăţătorul lor care s-a îndepărtat de ei. Privirea lor arată speranţa unei întoarceri imediate, dorinţa ca, după un scurt interval, el să-şi reia lucrarea întreruptă.

Dar vocea din cer clarifică: nu el va fi cel care o va duce la împlinire, ci voi. Puteţi face aceasta pentru că aţi petrecut patruzeci de zile cu el (în limbaj iudaic era timpul necesar pentru pregătirea ucenicului) şi l-aţi primit pe Duhul Sfânt.

Pentru apostoli, la fel ca şi pentru Eliseu, imaginea “răpirii învăţătorului” indică predarea misiunii. Deja în timpul lui Luca erau creştini care “priveau spre cer”, care considerau religia ca o scutire, nu ca o angajare concretă pantru a îmbunătăţi viaţa oamenilor. Lor Dumnezeu le spune să înceteze de a mai privi spre cer, şi să arate credinţa lor în faptele concrete ale vieţii. Isus se va întoarce, dar această speranţă nu trebuie să fie un motiv pentru a se îndepărta de problemele acestei lumi. Fericiţi vor fi acei slujitori pe care Domnul, la întoarcere, îi va găsi lucrând (Lc 12,37).

Isus deci s-a înălţat la cer, însă aceasta înseamnă că a înviat, că a fost glorificat, că a intrat în gloria lui Dumnezeu. Trupul său, e adevărat, a fost pus în mormânt, dar Dumnezeu nu a avut nevoie de atomii cadavrului său, pentru a-i da acel trup de înviat, pe care apostolul Paul îl numeşte: “Trup spiritual” (1Cor 15,35-50).

Patruzeci de zile după Paşti nu s-a verificat nicio deplasare în spaţiu, nicio “răpire” de pe Muntele Măslinilor la cer. Înălţarea a avut loc în momentul însuşi al morţii, chiar dacă ucenicii au început să înţeleagă şi să creadă abia începând cu “a treia zi“.

Relatarea lui Luca este o pagină de teologie, nu e un reportaj al unui cronicar. În această pagină el vrea să ne spună că Isus a traversat primul “vălul templului” care separa lumea oamenilor de cea a lui Dumnezeu şi a arătat că tot ceea ce se întâmplă pe pământ: succesele şi neîmplinirile, nedreptăţile, suferinţele şi chiar cele mai absurde fapte, precum şi cea mai ruşinoasă moarte, nu scapă planului lui Dumnezeu.

Înălţarea lui Isus înseamnă toate acestea. Atunci nu trebuie să ne mirăm că a fost salutată de apostoli cu mare bucurie (Lc 24,52).

Lectura a doua.

Sfântul Paul cere lui Dumnezeu înţelepciunea pentru creştinii săi. Nu e vorba de o înţelepciune umană, ci de o inteligenţă pentru a înţelege misterul Bisericii. El cere lui Dumnezeu să le lumineze ochii inimii lor pentru a înţelege cât de mare e speranţa la care au fost chemaţi.

Prima lectură invita creştinii să nu neglijeze datoriile concrete din această viaţă. Cea de-a doua lectură completează acest gând şi recomandă creştinilor să nu uite că viaţa lor nu este închisă în orizontul acestei lumi, pentru că, deşi sunt angajaţi în activităţile acestei vieţi, ei sunt totdeauna în aşteptarea lui Cristos care se întoarce pentru a-i lua definitiv cu el.

Evanghelia

Noi suntem în măsură să studiem şi să cunoaştem realităţile materiale, este de ajuns să ne folosim de inteligenţă şi perspicacitate. Secretele lui Dumnezeu însă ne depăşesc, sunt de nepătruns, numai el singur ni le poate revela.

Dacă ne alăturăm lui Cristos, dacă reparcurgem etapele vieţii sale îndrumaţi doar de cunoaşterea umană, ne vom afla în faţa unui mister dens, întunecat. De la început până la sfârşit, ceea ce i se întâmplă rămâne un mister. Însăşi Maria este surprinsă şi uimită când planul lui Dumnezeu începe să se împlinească în Fiul (Lc 2,33.50). În credinţă, şi ea trebuie să “reunească”, asemenea unor piese, diferitele evenimente (Lc 2,19), pentru a descoperi puzzle-ul Domnului. Cum să descoperim sensul?

La această întrebare răspunde, în primele versete din Evanghelia de astăzi (46-47), Cel Înviat. El – relatează Luca – le deschise (mintea) inteligenţa discipolilor pentru a înţelege Scripturile: “Aşa este scris…” Numai de la Cuvântul lui Dumnezeu vestit de profeţi poate veni lumina care va clarifica evenimentele pascale. În Biblie – spune Isus – era prezis deja că Mesia va suferi, va muri şi va învia.

Este dificil să găseşti afirmaţii atât de explicite în Vechiul Testament. Totuşi, nu este nicio îndoială că ceea ce a schimbat gândirea apostolilor şi i-a făcut să înţeleagă că Mesia lui Dumnezeu este foarte diferit de cel pe care îl aşteptau, sunt textele din profetul Isaia ce vorbesc despre Slujitorul Domnului “dispreţuit, respins de oameni, om al durerilor obişnuit cu suferinţa… Dar care va avea urmaşi, va trăi mult şi, după ce sufletul său se va tulbura, va vedea lumina” (Is 53).

Un alt eveniment – spune Cel Înviat – este anunţat în Scripturi: “În numele său vor predica tuturor popoarelor convertirea şi iertarea păcatelor” ( v. 47).

Aici aluzia la textul biblic este clară. Se face referire la misiunea Slujitorului Domnului: “Eu te-am pus ca lumină pentru oameni pentru ca să duci mântuirea până la marginile pământului” (Is 49,6).

Conform profetului, este datoria Mesiei de a duce mântuirea tuturor popoarelor. Cum se va realiza această profeţie dacă Isus a limitat activitatea sa la poporul său, dacă a oferit mântuirea numai israeliţilor (Mt 15,24)?

În partea a doua a Evangheliei de azi (vv. 48-49) se răspunde la această întrebare: Isus va deveni lumină a neamurilor prin mărturia ucenicilor săi.

E vorba de o datorie care depăşete capacităţile umane. Pentru a desfăşura misiunea lui Cristos nu ajung bunavoinţa şi bunele calităţi, trebuie să ne bazăm pe însăşi forţa sa. Iată motivul acelei promisiuni: “Voi rămâneţi în oraş până când veţi fi îmbrăcaţi cu o putere venită de sus” (v. 49).

Este vestea trimiterii Spiritului Sfânt, Cel care va deveni protagonistul timpului Bisericii. În Cartea Faptele Apostolilor va fi amintită deseori prezenţa sa în momentele cheie şi asistenţa sa în alegerile decisive făcute de apostoli.

Evanghelia lui Luca se încheie cu relatarea Înălţării (vv. 50-53). Înainte de a intra în gloria Tatălui, Isus îi binecuvântează pe ucenici. Încheiată celebrarea liturgică în templu, preotul ieşea din locul sacru şi rostea o binecuvântare solemnă asupra credincioşilor adunaţi pentru rugăciune (Sir 50,20). După binecuvântare aceştia se întorceau la ocupaţiile lor, având siguranţa că Dumnezeu va duce la bun sfârşit munca lor. Binecuvântarea lui Isus însoţeşte comunitatea ucenicilor săi şi este promisiunea şi garanţia succesului deplin al operei pe care o încep.

Apelul final nu putea fi decât la bucurie: “ucenicii s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie” (v. 52).

Luca este evanghelistul bucuriei. Încă din prima pagină a Evangheliei sale întâlnim pe înger care-i spune lui Zaharia: “Vei avea bucurie şi veselie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui” (Lc 1,14). Puţin după aceea, la naşterea lui Isus, din nou apare îngerul care le spune păstorilor: “Nu vă temeţi, iată vă vestesc o mare bucurie, care va fi pentru tot poporul” (Lc 2,10).

Primul motiv pentru care ucenicii se bucură, chiar dacă nu-l mai au pe Isus cu ei în mod vizibil, este faptul că au înţeles că el nu a rămas, aşa cum gândeau duşmanii săi, prizonierul morţii.

Au experimentat Învierea sa, sunt siguri că el a trecut primul “vălul templului” care separa lumea oamenilor de cea a lui Dumnezeu. Astfel a arătat că tot ceea ce se întâmplă pe pământ: succesele şi neîmplinirile, nedreptăţile, suferinţele şi chiar cele mai absurde fapte, precum şi cea mai ruşinoasă moarte, aşa cum i s-a întâmplat lui, nu scapă planului lui Dumnezeu. Dacă acesta e destinul fiecărui om, moartea nu ne mai înspăimântă, Isus a transformat-o într-o naştere la viaţa cu Dumnezeu. Acesta e primul motiv pentru a înfrunta cu speranţă chiar şi situaţiile cele mai dramatice şi mai complicate.

Lumina Scripturilor i-a făcut să înţeleagă că Isus nu a mers într-un alt loc, nu s-a îndepărtat, dar a rămas cu oamenii. Modul său de a fi prezent nu mai este acelaşi, dar aceasta nu înseamnă că nu e real. Înainte de Paşti el era condiţionat de toate limitările la care suntem supuşi noi. Acum nu mai este şi poate fi alături de fiecare om, totdeauna. Odată cu Înălţarea prezenţa sa nu s-a diminuat, ci s-a multiplicat! Iată un alt motiv al bucuriei ucenicilor şi al nostru.

prelucrare după Fernando Armellin

pr. Nicolae Farcaş Ritul latin