Start > Ritul bizantin > Nu vă fie frică de oameni, ci de Dumnezeu!

Nu vă fie frică de oameni, ci de Dumnezeu!

1 May 2010
3,193 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a după Rusalii (A tuturor sfinților)

Nu vă fie frică!

Pericopa ne prezintă partea finală a dialogului lui Isus cu apostolii, înainte ca aceștia să fie trimiși în misiune. Mântuitorul îi invită să nu le fie teamă să-L mărturisim înaintea oamenilor, deoarece și El îi va recunoaște înaintea Tatălui. Iubiților, suntem cu Dumnezeu numai dacă avem curajul să fim ucenicii care-L mărturisesc pe Domnul, tuturor. De fapt, Tereza de Calcutta, consideră că responsabilii propovăduirii, sunt toți creștinii – prin vestirea Scripturilor și prin exemplul vieții – căci “Viața voastră strigă mai tare decât cuvintele voastre“. Prin cuvinte și fapte, fiecare este chemat să răspândească vestea bună: faptul că Isus a venit în lume, a pătimit și a înviat pentru mântuirea noastră, arătându-ne cât de mult ne iubește.

Isus știe că discipolilor nu le va fi ușor să-L mărturisească. Îi informează că vor fi persecutați, dar imediat îi încurajează: “Nu vă fie frică!” Isus va repeta destul de des aceste cuvinte, arătând că ai Săi nu trebuie să tacă sau să abandoneze misiunea lor, din cauza fricii. Prin urmare, omului obișnuit să trăiască cu sentimentul fricii în suflet, creștinului subjugat de teamă, Dumnezeu îi dăruiește certitudinea că, atunci când El se arată și omul îi acceptă prezența, frica nu mai are sens și este biruită.

Isus enumeră câteva motive datorită cărora omului nu trebuie să-i fie teamă. Mai întâi precizează: “Deci nu vă temeți de ei, căci nimic nu este acoperit, care să nu iasă la iveală și nimic ascuns, care să nu ajungă cunoscut” (Mt. 10, 26). Isus crede în răspândirea Evangheliei, tocmai pentru că Tatăl este împlinitorul, artizanul acestei acțiuni, prin mijlocirea ucenicilor. Prin urmare, chiar dacă la început revelația lui Dumnezeu a fost încredințată unui număr mic de persoane, spre a fi transmisă și chiar dacă a fost refuzată, se va răspândi, deoarece Creatorul însuși o va face cunoscută, fapt întărit de sensul expresiei “să iasă la iveală“, adică să fie descoperită direct de către Dumnezeu.

Un alt motiv, care trebuie să-i determine pe ucenici să nu le fie teamă, este redat astfel: “Nu vă fie frică de cei care ucid trupul, dar nu au putere să ucidă sufletul“. Isus nu le promite apostolilor că vor fi feriți de relele care îi înspăimântă, ci le explică faptul că viața pământească nu este binele cel mai mare. Binele suprem este viața veșnică, iar răul este faptul de a trăi despărțiți de Dumnezeu. Acesta este sensul învățăturii: nu vă fie frică de oamenii care, în cel mai rău caz, pot să vă priveze de viața pământească, ci să vă fie “teamă” de Dumnezeu (adică să-L recunoașteți, adorați, iubiți și să împliniți voința Sa), căci este infinit mai puternic decât dușmanii voștri și de El depinde soarta voastră veșnică: mântuirea sau pieirea. De fapt, Isus ne îndeamnă să fim realiști, să discernem esențialul, străduindu-ne să-l obținem, chiar dacă acest fapt implică pierderea vieții pământești.

Deși sufletul nostru, destinat veșniciei, este comoara cea mai prețioasă care ne-a fost dăruită, ne îngrijim prea puțin de viața sufletească. Trebuie să fim atenți, deoarece, valorizarea sau ignorarea sufletului sunt factorii care vor hotărî soarta noastră veșnică: “Oricine Mă va mărturisi în fața oamenilor și Eu îl voi mărturisi în fața Tatălui Meu, care este în ceruri. Cine însă Mă va tăgădui în fața oamenilor, îl voi tăgădui și Eu în fața Tatălui Meu, care este în ceruri” (Mt. 10, 32-33).

A-L ignora pe Dumnezeu, este păcatul cel mare din cauza căruia, moartea a pătruns în lume. Totuși, Isus ne-a arătat că “darul” de sine (jertfa Sa) este mai tare decât păcatul și oferă posibilitatea oamenilor de a se reîntoarce la Tatăl. Astfel, trebuie să ne abandonăm în mâinile Domnului, recunoscând că prin iubirea și puterea Sa, are grijă de noi și ne dăruiește mântuirea.

Martiriul reprezintă forma cea mai înaltă a propovăduirii. Martirii “sunt cei care au vestit Evanghelia, dăruindu-și viața din iubire…” Când Îl iubim pe Dumnezeu și ne jertfim pentru aproapele, suntem martirii zilelor noastre, deoarece mărturisim că valoarea cea mai mare nu este viața pământească sau orice formă de bunăstare și succes – care trebuie căutate și conservate cu orice preț – ci arătăm, în cel mai evident mod, că valoarea cea mai mare este legătura noastră cu Dumnezeu și respectarea voinței Sale.

Pericopa ne cheamă să ne încredem în Dumnezeu, să sperăm în El cu curaj. Cine este dominat de teamă, se închide în sine și caută să-și facă dreptate cu “pumnii”. Isus ne spune să nu ne fie frică nici măcar de oamenii care ar putea să ne ucidă. Cât este de diferită învățătura Sa, față de cea a oamenilor faimoși din zilele noastre? Niciodată Isus nu încurajează violența. Niciodată nu ne îndeamnă să ne războim între noi, pentru că creștinul nu are dușmani, ci numai frați care sunt “diferiți” de el.

Isus ne cere să denunțăm răul cu îndrăzneală. Ne invită să nu ne rușinăm, să nu ne lepădăm de El, adică de cei săraci, slabi, suferinzi… “Cei mai mici” cu care Isus se identifică, sunt cei care nu au drepturi și nici nu sunt recunoscuți de societatea noastră… Cei care au ghinionul de a se fi născut în zone sărace și “uitate” de lume… Să ținem minte că atunci când ne simțim abandonați de frații noștri, ne simțim părăsiți de Dumnezeu… Totuși strigătul lui Dumnezeu ne răsună în urechi: “Nu te teme!” până și firele părului din capul tău sunt numărate.

Un băiat fură bani din portofelul tatălui său. Descoperit și certat, continuă să fure. Părinții îi repetă că va ajunge un hoț. Dacă ei vor continua să-i spună zilnic aceste vorbe, într-adevăr el va deveni un tâlhar. Trebuie să ne întrebăm: “Ce problemă are acest prunc? Care gol din sufletul său dorește să-l astâmpere, furând?” Copilul este nefericit pentru că nu are bani sau pentru că are nevoie de atenția și de iubirea părinților? Deoarece, dacă ar fi așa (și așa este, deoarece părinții nu i-au “predicat” și dăruit iubirea divină!), mânat de această nevoie de a fi iubit, va continua să fure, iar ei acuzându-l pentru că nu-i înțeleg comportamentul, vor face din el un hoț. La ce ne folosește să ne învinuim copiii, ignorând mesajele pe care ni le transmit?

Pace și spadă

Evanghelia ne vorbește mereu despre pace. Dar cum să înțelegem cuvintele lui Isus, care par să se opună păcii: “Să nu credeți că am venit să aduc pace pe pământ. Nu pace am venit să aduc, ci sabie” (Mt. 10, 34-35). Cuvintele Domnului nu înseamnă că El aprobă dezbinarea și violența cauzată de spadă, căci Isus dorește să-i vadă pe oameni uniți în jurul adevărului (cf. Io. 17,17-23).

În timpul acela, vestirea adevărului, faptul că Isus este Mesia, a fost un motiv de dezbinare între iudei. În familii, unii-L adorau pe Isus, alții erau împotriva Sa. Astfel, Vestea cea bună, era un “motiv de dezbinare” (Lc. 2,34). Cunoscând acest lucru, putem înțelege o altă afirmație a lui Isus: “Căci am venit să despart fiu de tată, fiică de mamă, nora de soacră, iar dușmanii omului vor fi casnicii lui” (Mt. 10, 36), prin care, Mântuitorul doar constată reacția contemporanilor Săi față de vestirea Evangheliei.

În zilele noastre se întâmplă același lucru. Învățătura Bisericii este “semn de dezbinare” deoarece creștinii urmează părerile lor și nu ascultă de învățătura Bisericii.

Isus a venit să aducă “spada” judecății divine, care separă pe cei buni de cei răi;pe cei care cred în El, de cei care îl refuză. Având înainte alegerea “pro” sau “contra” Isus, ucenicul trebuie să fie dispus să-și ia crucea (chiar dacă acest fapt presupune inclusiv ruperea relațiilor cu cei dragi) și să-L urmeze pe Domnul. Aceasta este o problemă de viață veșnică sau de moarte eternă. Pentru a câștiga viața veșnică trebuie să fim dispuși să ne pierdem viața pământească. Isus Cristos este Dumnezeu și trebuie iubit mai presus decât orice altă persoană, chiar mai mult decât sinele. Acest fel de a vorbi al lui Isus este clar numai pentru cei care cred că Mântuitorul are puterea să învie morții și să dăruiască viața veșnică ,acelora care au renunțat la onorurile pământești pentru a-L urma.

Iubirea lui Dumnezeu are prioritate înaintea familiei!

Trebuie să știm că, cu cât îl iubim mai mult pe Dumnezeu și respectăm poruncile, cu atât îi iubim mai tare pe oameni, adică mai în adevăr, responsabilitate, respect și libertate… “Cine-și iubește tatăl sau mama mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37). Luca redă acest cuvinte ale lui Isus într-un chip mult mai dur: “Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc 14, 26). Cum putem asocia aceste cuvine cu porunca a patra, în care ni se cere să ne respectăm părinții (cfr. Mc. 7, 10-12; Mt. 19, 19)?

Mântuitorul nu se contrazice, ci insistă să afirme că valoarea supremă din viața noastră trebuie să fie ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. E bine să ne amintim că situația economică și socială din timpului Isus era de așa natură, încât familiile erau obligate să se sprijine tot mai mult pe puterile lor proprii. Nu aveau posibilitatea să împlinească “obligațiile” față de cei din afara lor: ospitalitatea, invitația la masă, grija față de cei marginalizați. Această stare de fapt, făcea imposibilă viața comunitară; limita porunca a patra, exclusiv la nucleul familial și nu la marea familie a umanității; împiedica vestirea deplină a “veștii bune“: Domnul este Tatăl, iar noi suntem frați și surori, unii cu alții. Acest adevăr trebuie să se înrădăcineze în viața comunității.

O comunitate vie și frățească este oglindirea (reflexia) chipului lui Dumnezeu. În acest context porunca lui Isus: “urăște pe tatăl tău și pe mama ta…subliniază că toți ucenicii Săi trebuie să depășească închiderea individualistă între zidurile propriei familii, pentru a se deschide comunității. Isus însuși a practicat acest îndemn. Celui care îi vestise că mama Sa-L caută, i-a răspuns: “Și privind pe cei ce ședeau în jurul Lui, a zis: Iată mama Mea și frații Mei. Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu și sora Mea și mama Mea” (Mc. 3, 34-35). Lărgirea familiei! Acest fapt era – și continuă să fie – pentru mica familie, calea care o ajută să conserve și apoi să transmită mai departe valorile în care crede.

Isus le cere ucenicilor o iubire mai mare, inclusiv decât cea pe care o simt pentru propria familie. Numai cine are o astfel de iubire, este vrednic de Domnul. De trei ori se repetă “vrednic de Mine“. Privind la limitele și păcatele noastre, ne simțim nevrednici… De fapt, nu este ușor să fim discipoli ai Domnului. Creștinismul nu se transmite prin naștere sau pentru că este un obicei tradițional. Cineva poate fi un bun creștin numai dacă “alege” în mod liber să fie astfel. Evanghelia ne informează că alegerea de a fi creștini este foarte importantă, deoarece ucenicii lui Isus intră în legătură directă cu Mântuitorul, inclusiv cu destinul Său. De fapt, doar aflându-L, întâlnindu-L pe Isus, ucenicul își descoperă adevărata identitate.

Isus își află viața (Învierea) numai pentru că mai înainte și-a “pierdut-o” pe cruce, adeverind “parabola bobului de grâu“… Felul în care și-a trăit viața Isus, este exact opusul felului nostru de a gândi, care crede că omul este fericit numai dacă ține pentru sine viața proprie, timpul, bogățiile, afacerile… Cunoaștem dezastrul la care conduce această mentalitate: concentrarea exclusivă pe sine și pentru interesele personale, cu orice preț. Ucenicul își află fericirea în a-și cheltui viața pentru Dumnezeu și pentru cei săraci, renunțând la sine.

Adevărata familie

Legăturile familiale sunt comoara cea mai prețioasă pe care un om o are pe pământ. Însă pentru un ucenic nu poate exista nimic mai presus decât iubirea lui Dumnezeu.

Dând ultimele directive celor pe care îi trimite în misiune, Isus le amintește că relațiile de familie nu sunt absolute, nu au drepturi nelimitate. Cea dintâi vocație a creștinului este a-L urma pe Isus; căci “Cine-și iubește tatăl sau mama mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine-și iubește fiul sau fiica mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de mine” (Mt. 10. 37). Isus ne învață că devenind ucenicii Săi, pătrundem într-o familie mai mare: “Cel care face voia Tatălui, este pentru Mine, frate, soră, mamă” (Mt. 12, 49).

Isus apreciază faptul că membrii unei familii, pot să se sprijine între ei, dar ajutorul lor este limitat și nu poate satisface dorințele infinite de fericire, iubire, dreptate, încredere, prezente în sufletul fiecărui om. Aceste năzuințe pot fi astâmpărate numai de către Dumnezeu, doar în măsura în care omul – urmând exemplul lui Isus – caută să împlinească voia Tatălui.

Paradoxul crucii

A-ți lua crucea, este paradoxul Evangheliei: cel din urmă va fi cel dintâi; cel care pierde, va câștiga; cel care dă totul, va primi totul; cel care moare, va învia. Câștigă viața, acela care are curajul să o piardă. Este o logică “puțin” diferită de mentalitatea noastră… Cine nu-și ia cruce pentru a-L urma pe Domnul, nu este vrednic de Dumnezeu (cfr. Mt. 10, 38). Trebuie să ne amintim de cuvintele Sf. Pavel, pentru a înțelege corect acest verset: “Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume!” (Gal 6, 14). A-ți lua crucea presupune ca omul să se lepede în mod radical de sistemul răutăcios, existent în lume.

Numai cel care în viață îi dă prioritate lui Isus, cine zi după zi, renunță la sine și-și duce crucea, află viața. De fapt, Isus ne spune să nu considerăm nimic (nici chiar egoismul nostru) mai important decât iubirea Sa. “Nici o persoană sau orice alt lucru nu trebuie să fie mai important decât iubirea lui Cristos” citim în capitolul al IV-lea al regulii Sf. Benedict. Isus dorește să-L iubim mai presus de iubirea paternă, maternă sau filială. Ne cere să ne luăm crucea și să-L urmăm pe calea cea strâmtă, dar care duce la mântuire. Așadar, ucenicul este chemat să aparțină lui Isus, experimentând destinul și viața Sa, căci el nu mai este al său și nici al altuia, ci numai al lui Cristos. Zilnic trebuie să ne luăm crucea, chiar dacă nu suntem răstigniți, să putem suferi jignirile și disprețul celor de lângă noi, deoarece am învățat acest lucru de la Isus.

Reacția lui Petru

Petru îl întreabă pe Isus privitor la răsplata ucenicilor, văzând că aceștia – lăsând totul – L-au urmat (Mt. 19, 27). Acest fapt demonstrează că L-au însoțit pe Domnul nu atât din iubire, cât datorită profitului. Încă nu pricepuseră logica slujirii și a gratuității.

Răspunzându-i, Isus descrie viața veșnică, în care vor fi primiți cei care L-au urmat cu credință: “Iar Isus le-a zis: Adevărat zic vouă, că voi cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică” (Mt. 19, 28-29).

Isus evidențiază că apostolii vor sta pe cele douăsprezece tronuri pentru a judeca cele douăsprezece triburi ale lui Israel (cfr. Apoc. 4, 4). Apoi vor primi multe lucruri pe care le-au abandonat: casă, frați, surori… și vor moșteni viața veșnică. De fapt, Isus afirmă că viața veșnică va reprezenta exact opusul lumii actuale, deoarece acolo: ultimii vor fi cei dintâi, iar primii vor fi cei din urmă.

Concluzie

După ce Isus termină discursul legat de misiune, pleacă. De fapt în următoarele două capitole putem constata că Isus se îndepărtează, tocmai pentru a pune în practică, în prima persoană, lucrurile abia predate ucenicilor, confirmând spusele sf. Iacob: “Credința fără fapte, moartă este“. Amin.

Ritul bizantin