Predici

Liturgia cuvântului din această duminică are în centru un cuvânt care se repetă mereu. Cuvântul care domină şi leagă între ele cele trei lecturi biblice este adjectivul “nou”. “Cel care şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, eu fac toate lucrurile noi”. Ioan, vizionarul din Patmos, zice: “Am văzut un cer nou şi un pământ nou… Am văzut coborându-se din cer… noul Ierusalim”. Iar Isus în Evanghelie zice: “Vă dau o poruncă nouă”.

Această temă a noutăţii liturgia o plasează într-o duminică a timpului pascal, deoarece din Paştelelui Cristos, din învierea lui a îmbobocit toată noutatea în lume. Acest eveniment nou şi unic, care n-a mai existat şi nu se va repeta în istorie, permite tuturor lucrurilor să se reînnoiască. “Cristos a înviat din morţi… Pentru ca noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom6,4), scrie apostolul Pavel. Paştele, spun sfinţii Părinţi ai Bisericii, e “renovatio mundi” – reînnoirea lumii, e trecerea de la bătrâneţe la tinereţe, nu la tinereţea biologică a vârstei, ci la tinereţea sufletească, spirituală. Scria sfântul Maxim din Torino: “Eram căzuţi din cauza bătrâneţii păcatului, dar prin învierea lui Cristos am fost reînviaţi întru nevinovăţia copiilor” (Sermo 54,1).

Ce noutate găsim în prima lectură a Liturghiei? Cei doi misionari, Pavel şi Barnaba, după ce au predicat vestea cea bună, evanghelia, în diferite cetăţi din Asia Mică, se reîntorc la Antiohia de unde plecaseră în misiune şi fac o dare de seamă în faţa comunităţii întrunite. Iată, în esenţă noutatea: odată cu vestirea evangheliei, nimic nu mai e ca înainte; în lume a intrat în acţiune o forţă radicală, un ferment care transformă din interior lumea. Dar lumea ţine la ce e vechi. Noutatea evangheliei întâmpină rezistenţe, cei care o vestesc sunt prigoniţi, bătuţi cu pietre. Cei doi misionari au plătit scump, dar nu s-au dat înapoi de la misiunea încredinţată lor de Duhul Sfânt. Făcând darea de seamă la întoarcerea din expediţia misionară, Pavel şi Barnaba, nu se laudă cu propriile lor succese, ca nişte eroi întorşi victorioşi dintr-un război, care îşi declamă cuceririle lor. Nu, noutatea care a venit în lume, credinţa, primirea evangheliei, transformarea lumii care e în curs, sporirea împărăţiei lui Dumnezeu în lume, e lucrarea harului care o face să crească, aşa cum creşte aluatul după ce s-a pus bucăţica de drojdie în trei măsuri de făină: ei, misionarii, nu sunt decât nişte simpli servitori ai evangheliei. De aceea sfântul Luca notează în textul din Faptele Apostolilor: “După venirea lor, au adunat comunitatea şi au povestit tot ce făcuse Dumnezeu pentru ei”. Darea de seamă pe care au făcut-o cei doi apostoli nu a fost o contabilizare a succeselor personale pe care le-au realizat ei, ci o preamărire a lui Dumnezeu pentru tot ce Dumnezeu făcuse prin ei. De altfel, la trimiterea în misiune, la Antiohia întreaga comunitate postise şi se rugase pentru ca harul şi puterea lui Dumnezeu să lucreze prin ei.

Dar noutatea radicală este descrisă mai ales în lectura a doua a Liturghiei de azi, luată dinCartea Apocalipsului. Sfântul Ioan vede realizându-se profeţia lui Isaia: “Iată eu fac ceruri noi şi un pământ nou: astfel încât nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Is 65,17). Această lume nouă, transformată de Dumnezeu, îi apare lui Ioan în vedenie sub înfăţişarea unei cetăţi: e noul Ierusalim, sau Ierusalimul ceresc coborât pe pământ. În locul Babilonului, cetatea rebelă şi orgolioasă, transformată într-un morman de ruine, se va ridica noul Ierusalim, care este darul lui Dumnezeu. Atunci, la sfârşitul veacurilor, din Ierusalimul cel nou tot răul va dispărea: nu vor mai fi suferinţe, nelinişti, doliu, spaimă, nedreptăţi; moartea nu va mai face nicio victimă. Cu alte cuvinte, vor dispărea toate acele elemente negative care agresează omenirea în această fază a Ierusalimului pământesc. Dar acest cer nou şi pământ nou cu care se va încorona la sfârşit istoria lumii presupune iarăşi intervenţia lui Dumnezeu, va fi lucrarea, darul gratuit al lui Dumnezeu. Am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim coborându-se din cer, de la Dumnezeu. Aşadar e darul lui Dumnezeu care coboară din cer pe pământ, nu e lucrare pământească, nu e lucrare omenească. Atunci Dumnezeu va duce la îndeplinire eforturile şi aspiraţiile cele mai profunde ale oamenilor. În noul Ierusalim Dumnezeu îşi va desăvârşi alianţa nupţială de iubire cu oamenii. Scrie sfântul Ioan în textul din Apocalips: “Am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei”. Primul lucru pe care îl va face mirele-Dumnezeu va fi să şteargă lacrimile de pe faţa miresei sale, de pe faţa omenirii. Odată dispărută moartea, lacrimile nu mai au nicio justificare. Odată îndepărtat vălul lacrimilor de pe faţa miresei, aceasta va putea să contemple chipul Mirelui său, chipul lui Dumnezeu, care “nu el a creat moartea” (Înţ 1,13), ci a creat totul ca să aibă viaţă. Aceasta este marea noutate care se desprinde din a doua lectură a Liturghiei de azi: nu moartea, ci viaţa va avea ultimul cuvânt.

Dar până să coboare din cer de la Dumnezeu pe pământ Ierusalimul cel nou, nouă, locuitorilor Ierusalimului pământesc, ce ne rămâne de făcut? Să stăm cu mâinile pe piept, într-o visare sterilă, privind spre cer şi să aşteptăm să vedem Ierusalimul ceresc coborând pe pământ? Să fie adevărat ce spunea Marx, că speranţa creştinilor care aşteaptă ca Dumnezeu la sfârşitul timpurilor să restaureze paradisul pe pământ e o iluzie, un drog, o utopie care îl face pe om să nu se intereseze de realităţile acestui pământ, să nu-şi adune îndatoririle sale în societate, să nu colaboreze, să nu depună niciun efort ca lumea aceasta să fie mai bună, mai frumoasă, şi pământul mai vrednic de a fi locuit? Nicidecum. E adevărat că omul, oricât s-ar strădui el, nu va putea niciodată să instaureze paradisul pe pământ: nu poate transforma Ierusalimul pământesc, în Ierusalim ceresc. Aceasta este cea mai absurdă utopie pe care o propagă ideologiile politice, fie de stânga, fie de dreapta. Moartea, şi deci lacrimile, suferinţele, vor exista până la a doua venire a lui Cristos; omul poate provoca moartea, dar nu o va putea elimina niciodată. Dumnezeu va fi acela care va transforma Ierusalimul pământesc în Ierusalimul ceresc.

Şi iată că ajungem la marea noutate din a treia lectură a Liturghiei de azi: la porunca cea nouă dată de Cristos: porunca iubirii care dă o nouă identitate comunităţii creştinilor: “De pe aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ucenicii mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii”. O comunitate creştină în care nu este iubire nu are identitate, e descalificată. Toate poruncile şi legile pe care trebuie să le împlinească ucenicii lui Isus sunt incluse în una singură: în porunca iubirii. Iubirea îl obligă pe creştin să trăiască cu ambele picioare pe pământ, în Ierusalimul pământesc, şi cu inima, cu mintea, cu speranţele în Ierusalimul ceresc. Iubirea îl obligă pe creştin să-şi asume toate îndatoririle vieţii pământeşti, să se străduiască să facă Ierusalimul pământesc cât mai asemănător cu Ierusalimul ceresc, să facă din Ierusalimul pământesc o anticipare şi o reflectare a Ierusalimului ceresc. Iubirea este puntea de legătură dintre Ierusalimul pământesc şi Ierusalimul ceresc. La sfârşitul veacurilor totul va dispărea, totul se va preface în cenuşă: cum zice apostolul Pavel, ştiinţa, profeţiile, limbile, credinţa, speranţa, toate vor dispărea: singură iubirea va rămâne: ea e veşnică, nepieritoare. Iubirea şi toate faptele săvârşite din iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni le vom regăsi dincolo, în Ierusalimul ceresc, transfigurate, purificate de orice urmă de egoism, de răutate, de păcat.

Locul nostru în Ierusalimul ceresc va fi condiţionat de iubirea noastră activă, de angajarea noastră, de efortul de a face viaţa oamenilor cât mai frumoasă, cât mai suportabilă, cât mai umană. Cine a stat numai cu un picior pe acest pământ, nu poate intra cu amândouă picioarele în paradis.

“Copilaşii mei, le spune Isus ucenicilor în ajunul morţii sale, la Cina cea de taină, vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”. De ce mai dă Isus această poruncă? Nu fusese dată şi de Dumnezeu în Vechiul Testament? “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Nu au fost şi în Vechiul Testament persoane care i-au iubit pe semenii lor? Bineînţeles. Şi totuşi porunca iubirii pe care o dă Isus e nouă. Noutatea stă în faptul că ucenicul lui Isus nu-l iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi, ci aşa cum a iubit Isus. Dacă înainte se iubeau între ei rudele, prietenii, cei care încheiau un pact de prietenie, care aparţineau la acelaşi clan sau popor, adică se iubeau pentru ceva ce aveau în comun şi care îi distingea de ceilalţi, Isus înlătură toate barierele: ucenicii săi trebuie să-i iubească pe toţi oamenii, inclusiv pe duşmani, pe cei care îi urăsc şi îi persecută, aşa cum el i-a iubit şi pe cei care l-au condamnat la moarte pe nedrept şi s-a rugat pentru ei.

Şi porunca sa mai este nouă fiindcă numai iubirea nouă pe care el o cere poate crea o comunitate nouă, poate face Ierusalimul pământesc mai fericit, cu un pas mai aproape de Ierusalimul ceresc. Scrie sfântul Augustin: “Cristos ne-a dat o poruncă nouă: aceea de a ne iubi unii pe alţii, aşa cum el ne-a iubit pe noi. Această iubire ne reînnoieşte, făcându-ne oameni noi, moştenitori ai noii alianţe, cântăreţi ai unei cântări noi… Această iubire reînnoieşte acum popoarele şi adună laolaltă tot neamul omenesc, răspândit pretutindeni pe pământ, pentru a face din el un popor nou, trupul noii Mirese a Unului-Născut Fiu al lui Dumnezeu” (Tract. in Io. 65,1).

pr. Claudiu Dumea Ritul latin