Start > Ritul bizantin > Iertarea ne face asemenea cu Dumnezeu Cel milostiv

Iertarea ne face asemenea cu Dumnezeu Cel milostiv

31 August 2009
1,205 afișări

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina
Duminica a XI-a după Rusalii

În Duminica a XI-a după Pogorârea Duhului Sfânt, Evanghelia ne vorbește de cele întâmplate unui datornic nemilostiv, pentru a ne îndemna atât la pocăință pentru dobândirea iertării păcatelor proprii, cât și la iertarea păcatelor semenilor noștri. Acest fragment evanghelic, ce se citește la Sfânta Liturghie, ne înfățișează, pe de o parte, dreptatea și marea milostivire a lui Dumnezeu față de oameni, iar pe de altă parte ne arată nemilostivirea și nedreptatea omului față de semenul său. Cuvântul învățător al Mântuitorului se prezintă sub forma unei pilde, a unei istorioare, și are o mulțime de înțelesuri duhovnicești, folositoare pentru mântuirea sufletului nostru și pentru modul nostru de a conviețui cu oamenii.

Împăratul care se socotește cu slugile sale este Însuși Dumnezeu, Care are o mulțime de datornici, adică pe toți oamenii, pentru că au primit de la El viață și toate bunătățile, bucuriile și frumusețile pe care le cuprinde darul vieții.

Așadar, noi îi suntem oricum datori lui Dumnezeu pentru darul vieții însuși, însă, atunci când folosim în direcție greșită darurile pe care El ni le-a dăruit, prin săvârșirea răului cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta, noi ne îndatorăm Lui foarte mult. Devenim datori pentru că suntem risipitori, sau devenim datori pentru că nu știm să fim recunoscători. Astfel, cu fiecare gând necurat, cu fiecare cuvânt nepotrivit, cu fiecare faptă neroditoare de bine ne îndatorăm tot mai mult.

Mulțimea datoriilor noastre față de Dumnezeu Dăruitorul vieții noastre este simbolizată în pilda din Evanghelia acestei duminici prin cei 10.000 de talanți. Un talant, în vremea Mântuitorului, echivala cu 486 de galbeni, ceea ce înseamnă că datoria slujitorului împărătesc era de 4.860.000 de galbeni. A doua datorie enunțată de Evanghelie, a celuilalt datornic, era de 100 de dinari, adică o sumă infimă, de nici măcar doi galbeni.

Păcatul ne afundă în despărțirea de Dumnezeu

În înțeles simbolic, datoria colosală de zece mii de talanți este datoria păcatelor noastre, săvârșite prin risipirea darurilor lui Dumnezeu în viața noastră. Dumnezeu ne-a dat darul vieții ca ființe spirituale întrupate, ca ființe spirituale inteligente, dotate cu gândire rațională, cu voință liberă și cu iubire curată. Când inteligența noastră, adică gândirea rațională este pusă în slujba răului, când cu ajutorul ei zămislim gânduri rele, planuri viclene, acțiuni pline de răutate, atunci noi ne îndatorăm tot mai mult și ne afundăm în despărțirea noastră de Dumnezeu. Când voința noastră, în loc să săvârșească binele, săvârșește răul, se multiplică datoria noastră față de Dumnezeu, Dăruitorul calităților noastre spirituale și fizice. Iar când iubirea noastră se leagă numai de cele trecătoare, uitând pe Dumnezeu Cel veșnic, se afundă în fapte păcătoase și nu caută sfințenia, sufletul se îndatorează și mai mult. Tocmai această mare datorie, cauzată de risipirea darurilor lui Dumnezeu din ființa noastră, o scoate în evidență Evanghelia acestei duminici.

O nouă judecată, după dreptate

Primului datornic, care trebuia să înapoieze stăpânului său zece mii de talanți, aflându-se în imposibilitatea de a restitui imensa datorie, urma să-i fie confiscate toate bunurile sale, iar el, soția și copiii săi urmau să fie vânduți ca sclavi, în conformitate cu modalitatea în care se rezolvau astfel de situații în Antichitate. Această vindere, sinonimă în sens spiritual cu înstrăinarea și despărțirea veșnică de Dumnezeu, a provocat pocăința datornicului. Atunci el a căzut în genunchi și a cerut iertare, promițând că va plăti mai târziu. Mai mult decât o amânare a plății datoriei, stăpânul l-a iertat de întreaga datorie.

Cu toate că i se iertase o datorie atât de mare, datornicul din Evanghelie, după ce a ieșit de la stăpânul său, întâlnind un om care-i datora doar o sută de dinari, l-a aruncat în închisoare, pentru că n-a putut-o plăti pe loc. Aflând despre această faptă urâtă, stăpânul s-a mâniat pe slujitorul datornic, nerecunoscător pentru iertare și neomenos față de cel care îi cerea amânarea plății unei datorii de 100 de dinari. L-a certat și l-a rejudecat, nu după milă, cum făcuse prima dată, ci după dreptate de data aceasta, trimițându-l la chinuri. Prin judecată, în contextul acestei Evanghelii, trebuie să înțelegem judecata de la sfârșitul lumii, când se vor cântări faptele noastre, dar și consecințele ulterioare ale acestora.

“Să credem cu tărie în puterea vindecătoare a iertării”

Prin această pildă a celor doi datornici, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată deodată bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu.

Spre final, Evanghelia ne îndeamnă să iertăm greșelile semenilor, după cum și Dumnezeu iartă greșelile noastre, adică ea ne cheamă să ne pocăim de datoriile noastre și să căutăm iertarea păcatelor prin Sfânta Taină a Spovedaniei.

Desigur, nu este totdeauna ușor să ierți. Sunt o mulțime de oameni care au suferit mult din cauza urii, răutății și invidiei altor oameni. Noi însă trebuie să credem cu tărie în puterea vindecătoare a iertării, să vedem iertarea ca pe o luptă interioară, o răstignire a dorinței noastre egoiste de a ne răzbuna. Evanghelia ne îndeamnă să rezistăm tentației de a răspunde la rău cu rău și să-I lăsăm lui Dumnezeu răzbunarea, pentru că numai El poate certa și pedepsi întru dreptate. Cu alte cuvinte, suntem îndemnați să înmulțim binele, nu răul, pentru că, alegând această cale, noi ne umanizăm, ne înduhovnicim, ne sfințim.

Există oameni care foarte greu iartă pe cei care le-au greșit, iar prin împietrirea lor în refuzul de-a ierta fac rău nu doar celor pe care-i urăsc, ci și lor înșiși, lăsând răutatea să otrăvească și să întunece sufletele lor. Primul pas pe care trebuie să-l facă aceștia pentru a se vindeca de patima mâniei, manifestată prin neiertarea oamenilor care i-au supărat, sunt rugăciunile pentru cei pe care, la un moment dat, îi consideră vrăjmași. Înțelegând gravitatea și pericolul acestei situații sufletești, Biserica a alcătuit rugăciuni, în decursul veacurilor, nu numai pentru binefăcători, ci și pentru vrăjmași. Astfel, oricât de răi ar fi unii oameni din preajma noastră, noi n-avem dreptul să-i urâm, ci suntem datori să-L rugăm pe Dumnezeu ca să-i îmblânzească, să-i înțelepțească, să le înmoaie inima, să le lumineze gândul și să-i ajute să se redescopere ca oameni, ca ființe raționale și iubitoare de Dumnezeu și de semeni.

“Dumnezeu vrea să fim milostivi”

Un monah dintr-o mănăstire i-a mărturisit duhovnicului său că, oricât ar încerca, nu poate ierta pe un frate al său care îi pricinuise o mare supărare. Atunci, acel duhovnic i-a zis: “Hai să ne rugăm împreună! Să rostim rugăciunea «Tatăl nostru»!”. Și au început să rostească împreună rugăciunea “Tatăl nostru”. Dar când au ajuns la cuvintele: “Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri”, duhovnicul a zis: “Nu, n-am spus bine! Să repetăm și să să spunem altfel: Și nu ne ierta nouă greșelile noastre, precum nici noi nu iertăm greșiților noștri”. Atunci, rușinat, ucenicul a zis: “Iertați-mă, părinte, trebuie să învăț să iert și eu pe alții”. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să gândim și noi, ori de câte ori rostim rugăciunea “Tatăl nostru”, că iertarea noastră din partea lui Dumnezeu este condiționată de iertarea pe care o arătăm și noi semenilor noștri.

În concluzie, vedem că Dumnezeu vrea să fim milostivi, să fim răbdători și iertători, pentru că, dacă iubirea este lumina vieții noastre, se schimbă relațiile dintre oameni, se oprește violența, se oprește ura, se schimbă răutatea în bunătate și, adesea, se schimbă întunericul infernal al sufletului nostru în bucurie a raiului ceresc, chiar începând din inima noastră, din lumea aceasta pământească, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin!

Ritul bizantin