Predici

Tânărul îi cere lui Isus viaţa veşnică

Viaţa veşnică nu este o viaţă statică, plictisitoare, fără sentimente sau emoţii, ci viaţa plină, viaţa reuşită, fericită… viaţa viaţă, la urma urmei! Întrebarea tânărului “Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică” reflectă natura omului care caută încontinuu fericirea, dar care rămâne mereu însetat de fericire. Răspunzându-i, Isus înşiruie o mulţime de ataşamente, de porunci care nu au scopul de a restricţiona mersul vieţii, ci dimpotrivă, acela de a-l îndruma pe om să străbată calea corectă, care îl ajută să se realizeze în plinătate: iubirea Domnului, mai presus de orice lucru, fapt realizabil, în special, prin iubirea aproapelui. De fapt, întrebându-L pe Isus cu privire la dobândirea vieţii veşnice, tânărul arată că doreşte să trăiască lângă Domnul. În mod surprinzător, Isus îi aminteşte numai poruncile care conţin respectul faţă de viaţa aproapelui, omiţând primele trei porunci care definesc raportul omului cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Domnul îi spune că tot omul poate să se simtă bine cu nevăzutul Dumnezeu, numai în măsura în care îl respectă pe aproapele, pe care îl vede. Cu alte cuvinte, putem spune că uşa prin care se intră la Domnul este iubirea faţă de toţi oamenii!

Chiar dacă tânărul susţine că respecta poruncile, nu cunoştea sensul profund al respectării lor. Pentru a evita orice neînţelegere, Isus ne/îi spune că numai Dumnezeu este bun şi nu noi! Prin acest răspuns, Isus ridiculizează pretenţia pe care toţi oamenii o avem ,de a ne simţi buni şi care, de fapt, este o scuză pentru a nu ne schimba viaţa. Pentru creştin nu este important să se simtă liniştit, ci să-L urmeze pe Domnul. Bogăţiile – prin preocupările care le dau – îngreunează viaţa şi încetinesc avansarea pe calea către Dumnezeu! Pe de altă parte, spunând că numai Dumnezeu este bun, Isus doreşte să întărească faptul că singurul lucru care contează în această viaţa pentru un om este acela de a împlini voia Tatălui, manifestată prin porunci!

Din convingerea sa legată de respectarea poruncilor, putem deduce faptul că acest tânăr este împăcat, mulţumit de sine. Totuşi, ce îi mai lipseşte? El credea că merita din plin viaţa veşnică, dar aceasta nu se câştigă cu propriile puteri, nefiind o realitate care se merită, care se poate cumpăra sau la care omul are dreptul. De fapt, răsplata: “o comoară în cer” nu trebuie văzută ca fiind un schimb comercial: “eu îţi dau, ca apoi să primesc”, căci mântuirea este mereu un dar gratuit al Domnului pentru noi. Viaţa veşnică înseamnă a-L pune pe primul loc, în viaţa de zi cu zi, pe Isus, chiar înaintea ideilor proprii şi a bogăţiilor.

Pentru că intuieşte “lucrul” care îi lipseşte pentru a fi pe deplin fericit, Isus îi propune acestui tânăr (şi nouă) un ideal măreţ, acela al perfecţiunii, care necesită urmarea Lui întru totul, pornind în special de la grija faţă de cei săraci.

Omul are impresia că poate astâmpăra setea sa de fericire când trece examenul, când obţine un loc bun de muncă, când îşi cumpără o casă… numai că odată ce dorinţa i s-a îndeplinit, inima lui nu se bucură prea mult deoarece îi apare o altă dorinţă. Astfel inima omului nu poate fi săturată de lucrurile pământeşti. În acest moment Isus îi propune: “Vinde totul!” Eliberează-ţi inima de toate preocupările care-ţi împiedică mintea şi inima să se înalţe la cer şi să guste adevărata libertate, adevărata viaţă!

Isus îi propune tânărului calea sărăciei evanghelice

Domnul îndreaptă atenţia tânărului către cei săraci, deoarece nici clasa politică şi nici religia acelui timp nu se preocupau de soarta acestora, asuprindu-i şi marginalizându-i. Isus îi cere să-şi folosească puterea şi influenţa pentru a-şi arăta iubirea, pentru a propune o alternativă valabilă gândirii bolnave a timpului său. Astfel, Isus îi porunceşte tânărului să trăiască asemenea Lui, care nu are nici măcar o piatră pe care să-şi sprijine capul, pentru a se odihni (cfr. Lc 9,58).

Sărăcia evanghelică “vinde tot şi urmează-Mă” pe care Isus o sugerează acestui tânăr, nu este un simplu sfat, ci o poruncă. Căci sărăcia nu este o cale mai bună sau mai sigură pe care Isus o recomandă, ci condiţia absolută a perfecţiunii omului, în special atunci când bunurile personale sunt o piedică în calea mântuirii sale.

Această poruncă nu este o invitaţie la călugărie, ci o invitaţie făcută fiecărui om să primească iubirea divină şi să trăiască detaşat de lume, abandonând ceea ce are, pentru a primi ceea ce Isus îi dă! Căci la fel cum într-o cutie plină cu haine nu mai poate intra altceva, tot astfel o inimă preocupată doar de lucrurile lumii, nu poate respecta poruncile şi voia lui Dumnezeu!

Prin urmare, sărăcia nu este un îndemn rezervat doar câtorva oameni, ci ne priveşte, tocmai pentru că perfecţiunea este la îndemâna tuturor. Inima creştinului este perfectă atunci când îi aparţine în întregime lui Dumnezeu, nefiind dominată de alte preocupări. Omul perfect este cel care a înţeles că nu poate sluji concomitent lui Dumnezeu şi mamonei (cfr. Mt 6,24). Dacă cineva îl iubeşte pe Domnul mai presus de toate, este logic să-şi împartă bogăţiile (să-şi dedice viaţa) nevoiaşilor, începând cu “săracii după iubire” din familia sa!

Tânărul refuză îndemnul lui Isus

Răspunzându-i lui Isus că el a respectat întotdeauna poruncile, tânărul îşi arată aroganţa, îngâmfarea, deoarece porunca iubirii aproapelui pe care el susţine că ar fi respectat-o, necesită voinţa de a se dărui, de a se jertfi, de a fi solidar cu aproapele – pentru că acest lucru îl vrea Domnului, punând pe locul secund goana după avere – însă el nu se putea debarasa de bogăţiile proprii.

Dacă acest tânăr bogat ,care respectă poruncile, nu acceptă chemarea lui Isus, păcătosul Levi o acceptă. Prin urmare, el, tânărul, este o vocaţie pierdută din cauza bogăţiilor. Totodată constatăm că a-L urma pe Domnul este mult mai mult decât simpla respectare a poruncilor.

Tânărul – priceput în adunarea bogăţiilor – greşeşte, pentru că nu investeşte timpul, inteligenţa şi puterile sale în căutarea Împărăţiei. El este şi icoana omului sărac şi dornic să se îmbogăţească care are mintea plină de preocupări egoiste, chiar dacă averea îi lipseşte. Îi este frică să lase puţinul care îi dă siguranţă, pentru comoara cea mai de preţ, pe care o consideră nesigură şi astfel îşi risipeşte viaţa.

Tânărul refuză invitaţia lui Isus, pentru că nu acceptă logica divină, chiar dacă el susţine că o împlineşte. Nu înţelege că gândirea Domnului este mai perfectă decât a lui. Prin urmare, roadele iubirii de sine şi a lucrurilor lumii nu pot fi altele decât tristeţea care invadează sufletul. De fapt, incapacitatea lui de a iubi îl umple de întristare! Căci omul care îşi bazează viaţa pe “a avea” şi nu pe “a fi”, este sărac în suflet, sentimente şi iubire.

Omul este “mare” (bogat cu adevărat), numai în momentul în care acceptă să trăiască după voia Domnului, nu după mintea proprie. Prin urmare, a participa la Liturghie, nu implică automat credinţa în Evanghelie şi primirea cu bucurie a Cuvântul Domnului, pentru a-L practica în viaţa de zi cu zi. Omul poate să se roage şi să postească mult, dar dacă nu simte că Dumnezeu îl iubeşte şi-l îndrumă pe calea cea bună pe care el trebuie să o urmeze fără cârtire, nu-i ajută la nimic. Acest tânăr “nebun” preferă bogăţiile trecătoare ale lumii, în locul bogăţiilor veşnice, ale relaţiei iubitoare cu Dumnezeu şi cu aproapele!

Tânărul îi cere lui Isus să-i arate calea către viaţa veşnică, dar atunci când Isus îi indică poteca sărăciei, el nu o acceptă, “pentru că este foarte bogat”. Un om bogat este protejat de siguranţa pe care i-o dau bogăţiile sale. Făcut sclav de avantajele pe care le are de pe urma bunurilor sale materiale, el trăieşte mereu cu grija de a-şi apăra interesele personale. Un om sărac nu are toate acest preocupări, chiar dacă sunt unii oameni săraci care gândesc asemenea bogaţilor, căci dorinţa de a se îmbogăţi îl face pe omul sărac, sclavul consumismului, şi al preocupărilor continue de îmbogăţire. Acest fapt nu îi mai permite să aibă timp să se îngrijească de aproapele său, periclitându-şi fericirea veşnică.

Isus cere respectarea poruncilor

Respectarea strictă a poruncilor i-a lăsat nemulţumire în suflet. Iată motivul pentru care s-a dus la Isus. Din dialogul cu Mântuitorul putem constata că tânărul ar fi dorit să cumpere viaţa veşnică, dar Isus i-a spus că mântuirea nu este o afacere legată de bani, ci de modul în care omul îşi trăieşte viaţa, respectându-l sau nu, pe aproapele!

Poruncile îi invită pe oameni să împlinească voia Tatălui, aceea de a se iubi unii pe alţii, cum Isus i-a iubit, atunci când S-a jertfit pentru ei! La urma urmei, omul trebuie să respecte poruncile, pentru că sunt singura cale prin care va fi condus la perfecţiune de către Isus şi va primi “comoara cerească“! Respectarea poruncilor este doar prima treaptă a urcuşului, care înalţă omul în sfera Raiului. Astăzi putem pricepe faptul că nouă, creştinilor, Isus ne cere mult mai mult, decât simpla respectare a poruncilor. Respectarea poruncilor îl pregăteşte pe om pentru a se dărui în mod total şi liber slujirii aproapelui şi prin urmare, a Domnului!

Petru îi cere explicaţii lui Isus

Ucenicii reacţionează, pentru că nici pentru ei lucrurile nu erau clare, chiar dacă ei l-au urmat pe Domnul, când El i-a chemat (cfr. Mt 4, 20.22). S-au speriat, când au auzit că Isus a afirmat imposibilitatea mântuirii bogatului. N-au înţeles cuvintele “Mergi, vinde tot ce ai, apoi vino şi-Mi urmează!” Isus pretinde acest lucru deoarece atunci când bogăţia – sau dorinţa de a strânge averi – ocupă inima omului, acesta nu mai poate înţelege sensul vieţii şi al Evangheliei; nu pricepe că numai Domnul poate să-l mântuiască pe om!

Din răspunsul lui Petru: “Noi toate le-am lăsat şi Te-am urmat; ce vom avea?” înţelegem că şi apostolul era pătruns de logica “dau ca să primesc”. Nu înţelesese sensul slujirii şi al gratuităţii acesteia.

Cunoaştem din Scripturi că viaţa ucenicilor a fost plină de greutăţi. Ei au continuat să predice numai prin puterea credinţei şi datorită acestui fapt, vor primi cununa Împărăţiei, chiar dacă pe acest pământ au avut parte numai de persecuţii. În ciuda condiţiei lor sociale, Domnul i-a ales iar predicarea lor a ajuns până a marginile pământului. Mai mult, Isus le spune că vor şedea pe tron şi vor judeca poporul Israel. Observând că Domnul se foloseşte de mijloace slabe pentru a înfăptui lucruri mari (Moise era în exil, Iosif era în închisoare, familia lui Ghedeon, judecătorul, era cea mai săracă din neamul lui Manase, David era cel mai mic dintre fraţii săi…), constatăm că cel care ne mântuieşte este Domnul, iar noi suntem numai mărturisitori ai învăţăturii, ai minunilor şi a puterii Sale!

Din răspunsul lui Isus care vine imediat după pericopa pe care am ascultat-o, observăm că Domnul promite acel “însutit” celor care au lăsat totul şi Îl urmează. De fapt, Împărăţia nu este un bun pe care omul îl poate cumpăra. Ea trebuie primită ca un dar de la Dumnezeu. Fie bogat, fie sărac, omul nu se poate mântui pe sine, ci trebuie să primească acest dar de la Domnul. Evanghelia ne informează: sau ne lepădăm de sine, pentru a primi totul de la Domnul, sau va fi imposibil pentru noi intrarea în Împărăţie.

Cămila şi urechile acului

Duritatea lui Isus faţă de cei lipiţi cu inima de bogăţii, este imensă iar acest lucru reiese din comparaţia pe care o spune: “Este mai uşor ca o cămilă să treacă prin urechile acului, decât un bogat să intre în Împărăţia cerurilor“. Chiar dacă acest proverb se folosea pentru a zice că un lucru este imposibil pentru puterile unui om, rămâne concluzia că mântuirea este tare anevoioasă pentru cel bogat, căci până în zilele noaste, un bogat, cu greu intră în biserică, nefiind determinat să asculte şi să practice Evanghelia: iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, în special de cei marginalizaţi şi săraci!

Bogăţia materială nu este ceva rău, dar este grav faptul că omul devine sclavul ei, supunându-şi viaţa, goanei după avere. Isus nu-i condamnă pe cei care au multe bogăţii, ci pe cei care îşi vând inima bogăţiilor, punându-şi speranţa numai în ele. Bogăţiile caută să-l facă sclavul lor pe om. Când reuşesc pun stăpânire pe om, iar acesta li se supune.

Lăcomia după avere este o adevărată idolatrie (cfr. Col 3, 5), deoarece întunecă ochii sufletului, seacă inima şi omoară sentimentele cele mai dragi, frumoase şi nobile iar lipirea inimii de bani este rădăcina tuturor relelor (cfr. 1Tm 6, 10). Banul este un “slujitor” necesar, dar un “patron” netrebnic. Cine-şi vinde inima bogăţiilor, nu mai ascultă de Dumnezeu. Cel care se bazează pe “ceea ce are”, nu poate trăi “ceea ce este”, fiu al Domnului, după modelul Mântuitorului său, care “nu s-a lăudat cu egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat de Sine, făcându-Se slujitorul nostru“.

Concluzionând, observăm că Evanghelia ne învaţă că proprietatea privată trebuie raportată mereu la Isus: ne ajută sau ne împiedică să ajungem la Isus? Totodată, ea ne arată pericolul pe care bogăţiile îl reprezintă chiar şi pentru persoanele serioase şi religioase. De aceea apostolul ne îndeamnă să-i facem loc lui Isus în inima noastră, îndepărtând toţi idolii.

Evanghelistul Marcu ne spune că privindu-l, Isus îl iubi, căci de fiecare dată Domnul vine la noi ca să ne ofere iubirea Sa! Isus îi cere mult, dar îl susţine cu iubirea, cu pacea şi cu fericirea Sa. Tânărul nu-l acceptă pe Domnul ca şi stăpân al vieţii şi al sufletului său pentru că avea multe proiecte, planuri lumeşti şi plecă trist. Iată că goana după avere nu poate da o răsplată mai bună decât întristarea! În acest sens putem privi la sfârşitul tragic al marilor staruri ale lumii.

Fraţilor! Nu doar bogăţiile sunt o piedică pentru intrarea noastră în Împărăţie. Să ne gândim la pilda semănătorului (cfr. Mc 4, 18-19). Cu toţii suntem prea mari, maturi, pentru a intra în Împărăţie, acolo unde intră numai copiii. De fapt, a te mântui nu este nici greu şi nici uşor: este ceva care depăşeşte puterile omului. Numai Dumnezeu poate să-l mântuiască pe om! Doar El poate face ceea ce omului îi este imposibil. Noi trebuie să cerem această mântuire “imposibilă” pe care numai Domnul ne-o poate da. Amin.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin