Predici

Via şi simbolul ei

În această pericopă – care doreşte să ne atenţioneze cu privire la refuzarea darului mântuirii lui Dumnezeu, de către om – Isus se foloseşte de imaginea “viei” pentru a sublinia, mai presus de toate, iubirea imensă a lui Dumnezeu faţă de poporul Său.

Cuvântul “vie” îl găsim de 91 de ori în VT. Via este simbolul fertilităţii, al stabilităţii, al binecuvântării pe care Domnul o revarsă peste poporul Său, dar de cele mai multe ori, via este simbolul poporului ales şi iubit de Dumnezeu: Israel, lucru evident dacă privim la iubirea cu care Domnul a “îngrădit” această vie, poporul Său.

Isus se foloseşte de imaginea viei şi explică sensul său definitiv, la lumina misterului morţii şi Învierii Sale. Parabola relatează apogeul opoziţiei dintre iubirea lui Dumnezeu şi instinctul criminal al omului. Aceasta este drama istoriei, dar şi misterul mântuirii, căci Domnul nu se predă, ci mântuieşte omul din moarte, prin Învierea Sa. Această povestire este redactată de Marcu şi de Luca, iar în Ioan 15, 1-5, Isus însuşi o explică în chip profund.

Fiind o alegorie, elementele ei se referă la istoria concretă a poporului ales, iar sensul ei este transparent: Isus în ultimele zile ale vieţii Sale face un ultim apel mai marilor poporului Israel, care pun la cale moartea Sa, încercând să-i convertească, până nu va fi prea târziu. În discursul Său, Domnul foloseşte imagini şi simboluri, pentru a le aminti unele etape importante din istoria mântuirii, istoria iubirii fidele şi statornice a lui Dumnezeu, pentru poporul Său instabil şi trădător al Alianţei.

Începutul pericopei face referire la un text din Isaia 5, 1-7 şi arată că “patronul”, a făcut tot posibilul pentru ca via Sa să rodească. De fapt, profetul Isaia Îl compară pe Dumnezeu cu “ţăranul” care se ocupă de via sa, din toate puterile sale, iubind-o şi îngrijind-o. Via Domnului, adică poporul ales – în ciuda faptului că Israelul a fost ales de Dumnezeu, eliberat din sclavie şi condus în pământul făgăduinţei – nu aduce roadă vrednică de mântuire, nu răspunde iubirii lui Dumnezeu, nu se comportă, aşa cum Domnul spera.

Iubirea Domnului “răsplăteşte” lipsa roadelor

Deoarece Dumnezeu, cu o iubire neobosită, a apărat poporul (via) şi l-a umplut de darurile Sale, avea dreptul la roade: la răspunsul fidel şi iubitor al poporului faţă de El. Însă degeaba Domnul a trimis de mai multe ori slugile Sale (profeţii) pentru a-i aminti poporului de datoria respectării Alianţei, căci el nu a ascultat de profeţi, ci i-a ucis. La urmă, Domnul L-a trimis pe Fiul Său, pentru a-i aminti poporului Său, nu atât importanţa roadelor, cât faptul că El este Stăpânul. Dar poporul L-a ucis pe Isus. Astfel interlocutorii lui Isus observă cât a fost de nerecunoscător poporul faţă de Dumnezeu, de-a lungul istoriei, provocându-L să intervină şi să-l pedepsească.

Totuşi, în Evanghelie, Isus ne spune că Dumnezeu este îngrijorat de soarta poporului Său. Pornind de la imaginea viei, Mântuitorul ne descoperă ceva nou: nu evidenţiază lipsa roadelor (răutatea poporului), ci bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, care hotărăşte să nu ţină pentru Sine roadele viei. Dumnezeu doreşte să împartă cu oamenii roadele, pentru că vrea ca aceştia să poată primi iubirea Sa şi să lucreze cu responsabilitate în via pe care El le-a pregătit-o. Lucrătorilor nu le cere chirie, ci să împartă între ei roadele: să se iubească, să fie solidari.

Dacă Evanghelia ne dezvăluie că lucrătorii încearcă să devină singurii proprietari ai viei şi ai roadelor sale, imediat, textul ei arată cum Isus, prin exemplul vieţii Sale, ne învaţă că ceea ce contează este împărţirea bunurilor proprii şi nu goana după avere; slujirea fraţilor noştri şi nu asuprirea lor; ascultarea de alţii, în special de Domnul şi nu iluzia că le ştii pe toate. Căci omul care se simte patron, atotştiutor, autonom, se îndepărtează de practicarea Evangheliei.

Dar în această relaţie monotonă – caracterizată de fidelitatea statornică a Domnului şi de continua trădare a poporului – ce părea veşnică, intervine un element nou şi neaşteptat: “La urmă l-a trimis la ei pe Fiul Său, spunând: pe Fiul Meu îl vor respecta!“. De fapt, stăpânul le trimite comoara Sa cea mai de preţ: unicul Său Fiu. Este ultima Sa încercare, ultima Sa speranţă, ultima şansă pe care o acordă poporului ca să se convertească. Astfel, observăm că, răutăţii omului, Dumnezeu îi răspunde cu noi daruri, care culminează cu trimiterea în lume a Fiului Său preaiubit. Este un Dumnezeu care ne arată că vrea să fie alături de noi, în ciuda răutăţii noastre.

Povestind această parabolă, Isus demonstrează că este conştient că El este acest Fiu. Dacă, pe de o parte, acest text este o profeţie clară a sfârşitului Său tragic, pe de altă parte, arată şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru oameni, prin faptul că riscă însăşi viaţa Fiului Său. Mai mult, din cuvintele pericopei reiese şi încrederea Tatălui în lucrătorii viei: “pe El îl vor asculta!” Este ultima etapă a acestei relaţii. Cea mai tragică şi cea mai plină de iubire: de iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Din păcate, se întâmplă exact lucrul la care Tatăl nu se aştepta. Falimentul este total, căci Fiul este refuzat şi ucis. Omul nu putea răsplăti mai rău decât atât, imensa iubire a Domnului. Prin urmare, decepţia stăpânului, adică a lui Dumnezeu, este totală.

Domnul salvează Alianţa în mod definitiv

La sfârşitul povestirii, Isus cere părerea mai marilor poporului cu privire la reacţia Stăpânului. Prin răspunsul lor: “Îi va ucide!” demonstrează cât sunt de departe de modul lui Dumnezeu de a gândi, pentru că Dumnezeu nu cunoaşte răzbunarea – sau mai bine zis – răzbunarea Sa înseamnă iertare, milă, elemente pe care oamenii refuză să le dăruiască semenilor lor, dar pe care Dumnezeu le foloseşte în dinamica construirii poporului Său: Fiul Său va fi piatra din capul unghiului în componenţa noii construcţii, Biserica. Noi, creştinii, trebuie să recunoaştem această “piatră” din capul unghiului, care pe toate le sprijină şi le susţine. Isus este “piatra”, “Capul” Bisericii, prin urmare mai marii Bisericii nu trebuie să se simtă stăpâni, ci slujitori!

Oare istoria Alianţei se opreşte aici? Israel ucide “fiul moştenitor”, dar istoria continuă. Isus învie din morţi, construindu-Şi noul popor, fără deosebire de cultură, rasă, stare socială… un popor capabil să primească iubirea şi să aducă roadă.

Pentru că este vorba de istoria mântuirii, deoarece Dumnezeu este mai inteligent decât răutatea oamenilor… El va continua să-i iubească şi va birui, căci “Piatra pe care lucrătorii au aruncat-o, a fost pusă în capul unghiului“. Cel pe care căpeteniile poporului L-au eliminat (judecându-L, ca fiind o piatră nepotrivită pentru a face parte din “clădire”, poporul Domnului), Dumnezeu L-a pus în capul unghiului, adică I-a dat funcţia, rolul cel mai esenţial şi hotărâtor în vederea construirii noului popor: Biserica. De fapt, Isus cel răstignit de oameni, a fost înviat de Dumnezeu şi făcut Domn al vieţii, pentru noul popor, pentru toţi cei care-L vor urma.

O a doua victorie a lui Dumnezeu se referă la Biserică: “Vă va fi luată Împărăţia şi va fi dată unui popor care va aduce roadă“. Acest popor, Biserica, este adevăratul Israel, fapt ce ne arată că Domnul este Tatăl tuturor oamenilor şi nu doar al unui grup restrâns sau al unui popor. Iar acest popor nou -Biserica- este sprijinit şi unit de piatra din capul unghiului, Cristos cel mort şi Înviat. Membrii acestui popor, Biserica, sunt uniţi de “Împărăţia cerurilor” -adică de faptul că Dumnezeu, s-a apropiat în chip maxim de om, dăruindu-i-Se pe Sine omului, în Isus- pe care aceştia (creştinii-noul popor) n-o privesc pasiv, ci răspund iubirii Domnului, aducând roadă multă.

Noul popor al Domnului şi roadele sale

Roadele creştinilor sunt vizibile în comportamentul lor bazat pe virtuţi, pe o implicare serioasă în împlinirea voii Tatălui, revelată de Isus şi sintetizată în iubirea concretă faţă de aproapele (cfr. Mt 3, 8-10; 7, 16-21; Fil 4, 8-9). Noul popor nu este delimitat după neam, zonă geografică sau rasă, ci după roade: “După roadele lor o să îi cunoaşteţi” (Mt 7, 20).

Faptul că Domnul pretinde roadele, trebuie să-l vedem doar ca o altă manifestare a iubirii Sale, care doreşte să amintească slugilor că depind de El, că numai în El îşi pot afla fericirea şi nu în logica lor falsă de patroni (care duce numai la dezbinări şi la asuprirea omului de către om). De fapt, cei care se simt patroni, refuză buna înţelegere, pacea şi inclusiv pe Fiul lui Dumnezeu. Cei care deţin puterea, uitând să se pună în slujba poporului, îl manipulează şi îl subjugă. La urma urmei, Isus doreşte să ne atenţioneze cu privire la felul cum ne raportăm la Dumnezeu. Trebuie să nu-L vedem pe Domnul ca un antagonist al omului şi să nu avem impresia că numai în momentul în care îl vom elimina pe Domnul, vom putea trăi în chip liber, chiar dacă aceste idei reflectă gândirea slujitorilor din Evanghelie. Prezenţa profeţilor şi, la urmă a Fiului, le dă impresia că le este ameninţată libertatea, puterea şi autonomia pe care şi-au câştigat-o. Nu sunt oare toate acestea, idei care reflectă mentalitatea omului din zilele noastre?

Acestei viziuni (gândiri), care simte ca şi opresivă prezenţa Tatălui, îi opunem bucuria imensă de a ne recunoaşte fii iubiţi de Dumnezeu; harul de a fi consideraţi prieteni ai lui Dumnezeu şi nu slujitori; conştiinţa că Dumnezeu a încredinţat lumea libertăţii şi responsabilităţii noastre, ca să aducem roadă în vederea mântuirii. Iar noi nu trebuie să uităm că suntem simple creaturi, care am primit darurile vieţii şi al viei, care nu sunt ale noastre, ci ale Domnului. De altfel, observăm că, Isus doreşte să corecteze pretenţia falsă a omului din zilele noastre, de a se folosi de viaţa sa şi de creaţie, ca şi cum ar fi ale sale, fără să ţină seama că întregul univers este, înainte de toate, al lui Dumnezeu. Dacă uităm că toate lucrurile vin de la Domnul, atunci singurul scop al vieţii noastre va fi cel de a aduna averi şi de a le consuma. Consecinţele le putem vedea nu doar la nivelul crizei economice mondiale, dar şi în lipsa acută de solidaritatea dintre oameni, care provocă rasismul: cel care nu se comportă la fel ca şi noi, cel care nu este din neamul nostru, trebuie eliminat! Dar ceea ce este şi mai grav este faptul că sunt în criză inclusiv relaţiile inter-familiare şi inter-colegiale.

Pe drept cuvânt, Evanghelia îi mustră pe cei care doresc numai să înmulţească averile lor, în defavoarea semenilor. Să nu uităm că Sf. Francisc de Assisi şi-a trăit viaţa abandonând totul şi încrezându-se numai în Domnul! Aceasta este calea care duce la mântuire! Iar creşterea economică este inutilă, dacă relaţiile inter-umane de bunătate şi pace dispar.

Faptul că ne încredem în lucrurile trecătoare pe care le căutăm încontinuu, dovedeşte cât de mult ne-am înşelat cu privire la sensul adevărat al vieţii noastre şi cât de mult neglijăm fericirea noastră veşnică, riscând ca Împărăţia să fie luată de la noi şi dată altora, care vor aduce roadă multă.

Fraţilor! Nu putem interpreta această pericopă doar cu privirea aţintită la trecut, ca şi cum ar fi adresată numai poporului Israel. Deoarece istoria mântuirii merge înainte şi ne priveşte, pericopa referindu-se şi la noi. De fapt, Domnul ne-a făcut şi continuă să ne facă multe daruri. Îi mulţumim pentru ele? Nu trebuie să uităm că darurile Domnului sunt exigente, deoarece Cel care dă tot, aşteaptă recunoştinţă totală de la celălalt, iar în măsura în care omul este recunoscător şi îşi împlineşte menirea pe pământ, va ajunge în veşnicia fericită din cer.

Să nu uităm că adevărata credinţă – dincolo de rugăciune, post, pioşenie – trebuie să se traducă în fapte de iubire, de milostenie şi în solidaritate faţă de aproapele. Să privim la Maria – via perfectă pe care stăpânul a plantat-o – şi să învăţăm de la ea, să-L răsplătim pe Domnul ascultând de voia Sa, în mod special, permiţându-I Mântuitorului, să pună tot mai mult stăpânire pe viaţa noastră.

În acest sens ne putem întreba dacă “producem” roadele pe care Domnul le aşteaptă de la noi… sau Îi trădăm aşteptările? Fiecare act de bunătate, chiar dacă este mic, fiecare împlinire a datoriei, fiecare rugăciune sunt tot atâtea roade cu care putem umple “coşul nostru” pentru a-L dărui Domnului.

Cuvintele acestei Evanghelii, Isus le pronunţă în ultima Sa săptămână de viaţă. Sunt un fel de sinteză. Implică faptul că cel care ascultă, cunoaşte toată Evanghelia până aici, dar şi Vechiul Testament. Cunoscând că Isus a venit în numele iubirii, al bunătăţii, al vindecării… pentru a ne oferi plinătatea vieţii, dar văzând cum este încontinuu refuzat, ne punem întrebarea: oare şi noi Îl respingem? De ce? Nu este destul de bun? Ne-a minţit? Ne-a înşelat? Oare nu ne-a vindecat, iertat, săturat şi luminat? Oare nu-L acceptăm numai pentru că ne spune adevărul? Ce mai trebuie să facă Isus pentru ca să câştige încrederea noastră şi să pătrundă în inimile noastre? Problema este Isus… sau suntem noi? Suntem noi cei care nu vedem binele pe care ni-l fac cei de lângă noi, care ne ajută şi ne susţin, dar suntem iuţi în a-i critica? Nu vedem ceea ce avem, dar încontinuu ne plângem de ceea ce ne lipseşte… Numai când o persoană moare, înţelegem cât de importantă era, cât ne iubea şi cât de mult ne lipseşte. De ce să nu ne dăm seama de aceste lucruri, înainte ca cei dragi ai noştri să moară? Trebuie să moară, ca numai după aceea să înţelegem cât erau de importanţi?

Câteva exemple care ne pot ajuta să ne corectăm comportamentul

I-ai cerut soţului să cumpere o pâine, dar el a uitat. În loc să-l înţelegi, începi să-l insulţi: “Numai asta ţi-am cerut să o faci şi nu ai făcut-o. Niciodată nu te vei schimba!” De ce nu înţelegem, că un simplu gest, poate distruge persoana pe care o avem lângă noi? Poate că este vorba de soţul care s-a trezit înaintea ta şi ţi-a pregătit micul dejun, apoi a muncit din greu, apreciat de colegi; te-a sunat să ştie cum o duci; s-a reîntors acasă şi şi-a cerut iertare… Dar ajunge un gest pentru a distruge o relaţie minunată!

Când copilul vostru ia o notă mică vă enervaţi. De ce nu sărbătoriţi atunci când ia o notă bună? De ce nu îl luaţi în seamă în clipele în care îşi dă silinţa să înveţe din răsputeri?

Pe prietenul tău de peste 20 de ani, la prima sa greşeală, l-ai eliminat! Te superi din aşa de puţin? Atât de egoist şi de concentrat asupra ta şi a ceea ce ţi se întâmplă eşti, încât închizi uşa în faţa cuiva la prima greşeală? Oare problema este el sau eşti chiar tu? Nu trebuie să permitem ca un gest negativ pe care cineva ni l-a făcut ,să distrugă o mie de acte de iubire, pe care tot acel cineva, ni le-a dăruit din inimă!

Fraţilor! Consider că am putea sintetiza lipsa roadelor şi implicit refuzul iubirii (mântuirii) lui Dumnezeu din partea acelor lucrători, cu ajutorul unei istorioare: Omul şi cele trei bărci. Se spune că, a fost odată o mare inundaţie. Apa a crescut până la etajul întâi iar omul se urcă pe acoperiş. Au venit pompierii cu o barcă pentru ca să îl salveze. Omul a spus: “Dumnezeu mi-a spus că orice mi s-ar întâmpla, mă va salva“. Şi a refuzat să urce în barcă. Apa a ajuns la nivelul acoperişului. Iarăşi au venit pompierii să-l salveze. “Dumnezeu mi-a spus că o să mă salveze“. Apa i-a ajuns la gât. Au venit din nou, dar omul refuza ajutorul. Ştiţi ce s-a întâmplat cu el? A murit. Când a ajuns la judecată, i-a spus Domnului: “Mi-ai spus să nu mă necăjesc! Mi-ai spus că indiferent ce mi s-ar fi întâmplat Tu m-ai fi salvat…” Domnul i-a răspuns: “Prietene, ţi-am trimis trei bărci“. Amin.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin