Start > Ritul bizantin > Trădarea omului “reparată” de fidelitatea Domnului

Trădarea omului “reparată” de fidelitatea Domnului

4 September 2009
2,220 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Duminica a XIII-a după Rusalii

Via și simbolul ei

În această pericopă – care dorește să ne atenționeze cu privire la refuzarea darului mântuirii lui Dumnezeu, de către om – Isus se folosește de imaginea “viei” pentru a sublinia, mai presus de toate, iubirea imensă a lui Dumnezeu față de poporul Său.

Cuvântul “vie” îl găsim de 91 de ori în VT. Via este simbolul fertilității, al stabilității, al binecuvântării pe care Domnul o revarsă peste poporul Său, dar de cele mai multe ori, via este simbolul poporului ales și iubit de Dumnezeu: Israel, lucru evident dacă privim la iubirea cu care Domnul a “îngrădit” această vie, poporul Său.

Isus se folosește de imaginea viei și explică sensul său definitiv, la lumina misterului morții și Învierii Sale. Parabola relatează apogeul opoziției dintre iubirea lui Dumnezeu și instinctul criminal al omului. Aceasta este drama istoriei, dar și misterul mântuirii, căci Domnul nu se predă, ci mântuiește omul din moarte, prin Învierea Sa. Această povestire este redactată de Marcu și de Luca, iar în Ioan 15, 1-5, Isus însuși o explică în chip profund.

Fiind o alegorie, elementele ei se referă la istoria concretă a poporului ales, iar sensul ei este transparent: Isus în ultimele zile ale vieții Sale face un ultim apel mai marilor poporului Israel, care pun la cale moartea Sa, încercând să-i convertească, până nu va fi prea târziu. În discursul Său, Domnul folosește imagini și simboluri, pentru a le aminti unele etape importante din istoria mântuirii, istoria iubirii fidele și statornice a lui Dumnezeu, pentru poporul Său instabil și trădător al Alianței.

Începutul pericopei face referire la un text din Isaia 5, 1-7 și arată că “patronul”, a făcut tot posibilul pentru ca via Sa să rodească. De fapt, profetul Isaia Îl compară pe Dumnezeu cu “țăranul” care se ocupă de via sa, din toate puterile sale, iubind-o și îngrijind-o. Via Domnului, adică poporul ales – în ciuda faptului că Israelul a fost ales de Dumnezeu, eliberat din sclavie și condus în pământul făgăduinței – nu aduce roadă vrednică de mântuire, nu răspunde iubirii lui Dumnezeu, nu se comportă, așa cum Domnul spera.

Iubirea Domnului “răsplătește” lipsa roadelor

Deoarece Dumnezeu, cu o iubire neobosită, a apărat poporul (via) și l-a umplut de darurile Sale, avea dreptul la roade: la răspunsul fidel și iubitor al poporului față de El. Însă degeaba Domnul a trimis de mai multe ori slugile Sale (profeții) pentru a-i aminti poporului de datoria respectării Alianței, căci el nu a ascultat de profeți, ci i-a ucis. La urmă, Domnul L-a trimis pe Fiul Său, pentru a-i aminti poporului Său, nu atât importanța roadelor, cât faptul că El este Stăpânul. Dar poporul L-a ucis pe Isus. Astfel interlocutorii lui Isus observă cât a fost de nerecunoscător poporul față de Dumnezeu, de-a lungul istoriei, provocându-L să intervină și să-l pedepsească.

Totuși, în Evanghelie, Isus ne spune că Dumnezeu este îngrijorat de soarta poporului Său. Pornind de la imaginea viei, Mântuitorul ne descoperă ceva nou: nu evidențiază lipsa roadelor (răutatea poporului), ci bunătatea și iubirea lui Dumnezeu, care hotărăște să nu țină pentru Sine roadele viei. Dumnezeu dorește să împartă cu oamenii roadele, pentru că vrea ca aceștia să poată primi iubirea Sa și să lucreze cu responsabilitate în via pe care El le-a pregătit-o. Lucrătorilor nu le cere chirie, ci să împartă între ei roadele: să se iubească, să fie solidari.

Dacă Evanghelia ne dezvăluie că lucrătorii încearcă să devină singurii proprietari ai viei și ai roadelor sale, imediat, textul ei arată cum Isus, prin exemplul vieții Sale, ne învață că ceea ce contează este împărțirea bunurilor proprii și nu goana după avere; slujirea fraților noștri și nu asuprirea lor; ascultarea de alții, în special de Domnul și nu iluzia că le știi pe toate. Căci omul care se simte patron, atotștiutor, autonom, se îndepărtează de practicarea Evangheliei.

Dar în această relație monotonă – caracterizată de fidelitatea statornică a Domnului și de continua trădare a poporului – ce părea veșnică, intervine un element nou și neașteptat: “La urmă l-a trimis la ei pe Fiul Său, spunând: pe Fiul Meu îl vor respecta!“. De fapt, stăpânul le trimite comoara Sa cea mai de preț: unicul Său Fiu. Este ultima Sa încercare, ultima Sa speranță, ultima șansă pe care o acordă poporului ca să se convertească. Astfel, observăm că, răutății omului, Dumnezeu îi răspunde cu noi daruri, care culminează cu trimiterea în lume a Fiului Său preaiubit. Este un Dumnezeu care ne arată că vrea să fie alături de noi, în ciuda răutății noastre.

Povestind această parabolă, Isus demonstrează că este conștient că El este acest Fiu. Dacă, pe de o parte, acest text este o profeție clară a sfârșitului Său tragic, pe de altă parte, arată și iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru oameni, prin faptul că riscă însăși viața Fiului Său. Mai mult, din cuvintele pericopei reiese și încrederea Tatălui în lucrătorii viei: “pe El îl vor asculta!” Este ultima etapă a acestei relații. Cea mai tragică și cea mai plină de iubire: de iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Din păcate, se întâmplă exact lucrul la care Tatăl nu se aștepta. Falimentul este total, căci Fiul este refuzat și ucis. Omul nu putea răsplăti mai rău decât atât, imensa iubire a Domnului. Prin urmare, decepția stăpânului, adică a lui Dumnezeu, este totală.

Domnul salvează Alianța în mod definitiv

La sfârșitul povestirii, Isus cere părerea mai marilor poporului cu privire la reacția Stăpânului. Prin răspunsul lor: “Îi va ucide!” demonstrează cât sunt de departe de modul lui Dumnezeu de a gândi, pentru că Dumnezeu nu cunoaște răzbunarea – sau mai bine zis – răzbunarea Sa înseamnă iertare, milă, elemente pe care oamenii refuză să le dăruiască semenilor lor, dar pe care Dumnezeu le folosește în dinamica construirii poporului Său: Fiul Său va fi piatra din capul unghiului în componența noii construcții, Biserica. Noi, creștinii, trebuie să recunoaștem această “piatră” din capul unghiului, care pe toate le sprijină și le susține. Isus este “piatra”, “Capul” Bisericii, prin urmare mai marii Bisericii nu trebuie să se simtă stăpâni, ci slujitori!

Oare istoria Alianței se oprește aici? Israel ucide “fiul moștenitor”, dar istoria continuă. Isus învie din morți, construindu-Și noul popor, fără deosebire de cultură, rasă, stare socială… un popor capabil să primească iubirea și să aducă roadă.

Pentru că este vorba de istoria mântuirii, deoarece Dumnezeu este mai inteligent decât răutatea oamenilor… El va continua să-i iubească și va birui, căci “Piatra pe care lucrătorii au aruncat-o, a fost pusă în capul unghiului“. Cel pe care căpeteniile poporului L-au eliminat (judecându-L, ca fiind o piatră nepotrivită pentru a face parte din “clădire”, poporul Domnului), Dumnezeu L-a pus în capul unghiului, adică I-a dat funcția, rolul cel mai esențial și hotărâtor în vederea construirii noului popor: Biserica. De fapt, Isus cel răstignit de oameni, a fost înviat de Dumnezeu și făcut Domn al vieții, pentru noul popor, pentru toți cei care-L vor urma.

O a doua victorie a lui Dumnezeu se referă la Biserică: “Vă va fi luată Împărăția și va fi dată unui popor care va aduce roadă“. Acest popor, Biserica, este adevăratul Israel, fapt ce ne arată că Domnul este Tatăl tuturor oamenilor și nu doar al unui grup restrâns sau al unui popor. Iar acest popor nou -Biserica- este sprijinit și unit de piatra din capul unghiului, Cristos cel mort și Înviat. Membrii acestui popor, Biserica, sunt uniți de “Împărăția cerurilor” -adică de faptul că Dumnezeu, s-a apropiat în chip maxim de om, dăruindu-i-Se pe Sine omului, în Isus- pe care aceștia (creștinii-noul popor) n-o privesc pasiv, ci răspund iubirii Domnului, aducând roadă multă.

Noul popor al Domnului și roadele sale

Roadele creștinilor sunt vizibile în comportamentul lor bazat pe virtuți, pe o implicare serioasă în împlinirea voii Tatălui, revelată de Isus și sintetizată în iubirea concretă față de aproapele (cfr. Mt 3, 8-10; 7, 16-21; Fil 4, 8-9). Noul popor nu este delimitat după neam, zonă geografică sau rasă, ci după roade: “După roadele lor o să îi cunoașteți” (Mt 7, 20).

Faptul că Domnul pretinde roadele, trebuie să-l vedem doar ca o altă manifestare a iubirii Sale, care dorește să amintească slugilor că depind de El, că numai în El își pot afla fericirea și nu în logica lor falsă de patroni (care duce numai la dezbinări și la asuprirea omului de către om). De fapt, cei care se simt patroni, refuză buna înțelegere, pacea și inclusiv pe Fiul lui Dumnezeu. Cei care dețin puterea, uitând să se pună în slujba poporului, îl manipulează și îl subjugă. La urma urmei, Isus dorește să ne atenționeze cu privire la felul cum ne raportăm la Dumnezeu. Trebuie să nu-L vedem pe Domnul ca un antagonist al omului și să nu avem impresia că numai în momentul în care îl vom elimina pe Domnul, vom putea trăi în chip liber, chiar dacă aceste idei reflectă gândirea slujitorilor din Evanghelie. Prezența profeților și, la urmă a Fiului, le dă impresia că le este amenințată libertatea, puterea și autonomia pe care și-au câștigat-o. Nu sunt oare toate acestea, idei care reflectă mentalitatea omului din zilele noastre?

Acestei viziuni (gândiri), care simte ca și opresivă prezența Tatălui, îi opunem bucuria imensă de a ne recunoaște fii iubiți de Dumnezeu; harul de a fi considerați prieteni ai lui Dumnezeu și nu slujitori; conștiința că Dumnezeu a încredințat lumea libertății și responsabilității noastre, ca să aducem roadă în vederea mântuirii. Iar noi nu trebuie să uităm că suntem simple creaturi, care am primit darurile vieții și al viei, care nu sunt ale noastre, ci ale Domnului. De altfel, observăm că, Isus dorește să corecteze pretenția falsă a omului din zilele noastre, de a se folosi de viața sa și de creație, ca și cum ar fi ale sale, fără să țină seama că întregul univers este, înainte de toate, al lui Dumnezeu. Dacă uităm că toate lucrurile vin de la Domnul, atunci singurul scop al vieții noastre va fi cel de a aduna averi și de a le consuma. Consecințele le putem vedea nu doar la nivelul crizei economice mondiale, dar și în lipsa acută de solidaritatea dintre oameni, care provocă rasismul: cel care nu se comportă la fel ca și noi, cel care nu este din neamul nostru, trebuie eliminat! Dar ceea ce este și mai grav este faptul că sunt în criză inclusiv relațiile inter-familiare și inter-colegiale.

Pe drept cuvânt, Evanghelia îi mustră pe cei care doresc numai să înmulțească averile lor, în defavoarea semenilor. Să nu uităm că Sf. Francisc de Assisi și-a trăit viața abandonând totul și încrezându-se numai în Domnul! Aceasta este calea care duce la mântuire! Iar creșterea economică este inutilă, dacă relațiile inter-umane de bunătate și pace dispar.

Faptul că ne încredem în lucrurile trecătoare pe care le căutăm încontinuu, dovedește cât de mult ne-am înșelat cu privire la sensul adevărat al vieții noastre și cât de mult neglijăm fericirea noastră veșnică, riscând ca Împărăția să fie luată de la noi și dată altora, care vor aduce roadă multă.

Fraților! Nu putem interpreta această pericopă doar cu privirea ațintită la trecut, ca și cum ar fi adresată numai poporului Israel. Deoarece istoria mântuirii merge înainte și ne privește, pericopa referindu-se și la noi. De fapt, Domnul ne-a făcut și continuă să ne facă multe daruri. Îi mulțumim pentru ele? Nu trebuie să uităm că darurile Domnului sunt exigente, deoarece Cel care dă tot, așteaptă recunoștință totală de la celălalt, iar în măsura în care omul este recunoscător și își împlinește menirea pe pământ, va ajunge în veșnicia fericită din cer.

Să nu uităm că adevărata credință – dincolo de rugăciune, post, pioșenie – trebuie să se traducă în fapte de iubire, de milostenie și în solidaritate față de aproapele. Să privim la Maria – via perfectă pe care stăpânul a plantat-o – și să învățăm de la ea, să-L răsplătim pe Domnul ascultând de voia Sa, în mod special, permițându-I Mântuitorului, să pună tot mai mult stăpânire pe viața noastră.

În acest sens ne putem întreba dacă “producem” roadele pe care Domnul le așteaptă de la noi… sau Îi trădăm așteptările? Fiecare act de bunătate, chiar dacă este mic, fiecare împlinire a datoriei, fiecare rugăciune sunt tot atâtea roade cu care putem umple “coșul nostru” pentru a-L dărui Domnului.

Cuvintele acestei Evanghelii, Isus le pronunță în ultima Sa săptămână de viață. Sunt un fel de sinteză. Implică faptul că cel care ascultă, cunoaște toată Evanghelia până aici, dar și Vechiul Testament. Cunoscând că Isus a venit în numele iubirii, al bunătății, al vindecării… pentru a ne oferi plinătatea vieții, dar văzând cum este încontinuu refuzat, ne punem întrebarea: oare și noi Îl respingem? De ce? Nu este destul de bun? Ne-a mințit? Ne-a înșelat? Oare nu ne-a vindecat, iertat, săturat și luminat? Oare nu-L acceptăm numai pentru că ne spune adevărul? Ce mai trebuie să facă Isus pentru ca să câștige încrederea noastră și să pătrundă în inimile noastre? Problema este Isus… sau suntem noi? Suntem noi cei care nu vedem binele pe care ni-l fac cei de lângă noi, care ne ajută și ne susțin, dar suntem iuți în a-i critica? Nu vedem ceea ce avem, dar încontinuu ne plângem de ceea ce ne lipsește… Numai când o persoană moare, înțelegem cât de importantă era, cât ne iubea și cât de mult ne lipsește. De ce să nu ne dăm seama de aceste lucruri, înainte ca cei dragi ai noștri să moară? Trebuie să moară, ca numai după aceea să înțelegem cât erau de importanți?

Câteva exemple care ne pot ajuta să ne corectăm comportamentul

I-ai cerut soțului să cumpere o pâine, dar el a uitat. În loc să-l înțelegi, începi să-l insulți: “Numai asta ți-am cerut să o faci și nu ai făcut-o. Niciodată nu te vei schimba!” De ce nu înțelegem, că un simplu gest, poate distruge persoana pe care o avem lângă noi? Poate că este vorba de soțul care s-a trezit înaintea ta și ți-a pregătit micul dejun, apoi a muncit din greu, apreciat de colegi; te-a sunat să știe cum o duci; s-a reîntors acasă și și-a cerut iertare… Dar ajunge un gest pentru a distruge o relație minunată!

Când copilul vostru ia o notă mică vă enervați. De ce nu sărbătoriți atunci când ia o notă bună? De ce nu îl luați în seamă în clipele în care își dă silința să învețe din răsputeri?

Pe prietenul tău de peste 20 de ani, la prima sa greșeală, l-ai eliminat! Te superi din așa de puțin? Atât de egoist și de concentrat asupra ta și a ceea ce ți se întâmplă ești, încât închizi ușa în fața cuiva la prima greșeală? Oare problema este el sau ești chiar tu? Nu trebuie să permitem ca un gest negativ pe care cineva ni l-a făcut ,să distrugă o mie de acte de iubire, pe care tot acel cineva, ni le-a dăruit din inimă!

Fraților! Consider că am putea sintetiza lipsa roadelor și implicit refuzul iubirii (mântuirii) lui Dumnezeu din partea acelor lucrători, cu ajutorul unei istorioare: Omul și cele trei bărci. Se spune că, a fost odată o mare inundație. Apa a crescut până la etajul întâi iar omul se urcă pe acoperiș. Au venit pompierii cu o barcă pentru ca să îl salveze. Omul a spus: “Dumnezeu mi-a spus că orice mi s-ar întâmpla, mă va salva“. Și a refuzat să urce în barcă. Apa a ajuns la nivelul acoperișului. Iarăși au venit pompierii să-l salveze. “Dumnezeu mi-a spus că o să mă salveze“. Apa i-a ajuns la gât. Au venit din nou, dar omul refuza ajutorul. Știți ce s-a întâmplat cu el? A murit. Când a ajuns la judecată, i-a spus Domnului: “Mi-ai spus să nu mă necăjesc! Mi-ai spus că indiferent ce mi s-ar fi întâmplat Tu m-ai fi salvat…” Domnul i-a răspuns: “Prietene, ți-am trimis trei bărci“. Amin.

Ritul bizantin