În Duminica a XI-a după Pogorârea Duhului Sfânt, Evanghelia ne vorbeşte de cele întâmplate unui datornic nemilostiv, pentru a ne îndemna atât la pocăinţă pentru dobândirea iertării păcatelor proprii, cât şi la iertarea păcatelor semenilor noştri. Acest fragment evanghelic, ce se citeşte la Sfânta Liturghie, ne înfăţişează, pe de o parte, dreptatea şi marea milostivire a lui Dumnezeu faţă de oameni, iar pe de altă parte ne arată nemilostivirea şi nedreptatea omului faţă de semenul său. Cuvântul învăţător al Mântuitorului se prezintă sub forma unei pilde, a unei istorioare, şi are o mulţime de înţelesuri duhovniceşti, folositoare pentru mântuirea sufletului nostru şi pentru modul nostru de a convieţui cu oamenii.

Împăratul care se socoteşte cu slugile sale este Însuşi Dumnezeu, Care are o mulţime de datornici, adică pe toţi oamenii, pentru că au primit de la El viaţă şi toate bunătăţile, bucuriile şi frumuseţile pe care le cuprinde darul vieţii.

Aşadar, noi îi suntem oricum datori lui Dumnezeu pentru darul vieţii însuşi, însă, atunci când folosim în direcţie greşită darurile pe care El ni le-a dăruit, prin săvârşirea răului cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta, noi ne îndatorăm Lui foarte mult. Devenim datori pentru că suntem risipitori, sau devenim datori pentru că nu ştim să fim recunoscători. Astfel, cu fiecare gând necurat, cu fiecare cuvânt nepotrivit, cu fiecare faptă neroditoare de bine ne îndatorăm tot mai mult.

Mulţimea datoriilor noastre faţă de Dumnezeu Dăruitorul vieţii noastre este simbolizată în pilda din Evanghelia acestei duminici prin cei 10.000 de talanţi. Un talant, în vremea Mântuitorului, echivala cu 486 de galbeni, ceea ce înseamnă că datoria slujitorului împărătesc era de 4.860.000 de galbeni. A doua datorie enunţată de Evanghelie, a celuilalt datornic, era de 100 de dinari, adică o sumă infimă, de nici măcar doi galbeni.

Păcatul ne afundă în despărţirea de Dumnezeu

În înţeles simbolic, datoria colosală de zece mii de talanţi este datoria păcatelor noastre, săvârşite prin risipirea darurilor lui Dumnezeu în viaţa noastră. Dumnezeu ne-a dat darul vieţii ca fiinţe spirituale întrupate, ca fiinţe spirituale inteligente, dotate cu gândire raţională, cu voinţă liberă şi cu iubire curată. Când inteligenţa noastră, adică gândirea raţională este pusă în slujba răului, când cu ajutorul ei zămislim gânduri rele, planuri viclene, acţiuni pline de răutate, atunci noi ne îndatorăm tot mai mult şi ne afundăm în despărţirea noastră de Dumnezeu. Când voinţa noastră, în loc să săvârşească binele, săvârşeşte răul, se multiplică datoria noastră faţă de Dumnezeu, Dăruitorul calităţilor noastre spirituale şi fizice. Iar când iubirea noastră se leagă numai de cele trecătoare, uitând pe Dumnezeu Cel veşnic, se afundă în fapte păcătoase şi nu caută sfinţenia, sufletul se îndatorează şi mai mult. Tocmai această mare datorie, cauzată de risipirea darurilor lui Dumnezeu din fiinţa noastră, o scoate în evidenţă Evanghelia acestei duminici.

O nouă judecată, după dreptate

Primului datornic, care trebuia să înapoieze stăpânului său zece mii de talanţi, aflându-se în imposibilitatea de a restitui imensa datorie, urma să-i fie confiscate toate bunurile sale, iar el, soţia şi copiii săi urmau să fie vânduţi ca sclavi, în conformitate cu modalitatea în care se rezolvau astfel de situaţii în Antichitate. Această vindere, sinonimă în sens spiritual cu înstrăinarea şi despărţirea veşnică de Dumnezeu, a provocat pocăinţa datornicului. Atunci el a căzut în genunchi şi a cerut iertare, promiţând că va plăti mai târziu. Mai mult decât o amânare a plăţii datoriei, stăpânul l-a iertat de întreaga datorie.

Cu toate că i se iertase o datorie atât de mare, datornicul din Evanghelie, după ce a ieşit de la stăpânul său, întâlnind un om care-i datora doar o sută de dinari, l-a aruncat în închisoare, pentru că n-a putut-o plăti pe loc. Aflând despre această faptă urâtă, stăpânul s-a mâniat pe slujitorul datornic, nerecunoscător pentru iertare şi neomenos faţă de cel care îi cerea amânarea plăţii unei datorii de 100 de dinari. L-a certat şi l-a rejudecat, nu după milă, cum făcuse prima dată, ci după dreptate de data aceasta, trimiţându-l la chinuri. Prin judecată, în contextul acestei Evanghelii, trebuie să înţelegem judecata de la sfârşitul lumii, când se vor cântări faptele noastre, dar şi consecinţele ulterioare ale acestora.

“Să credem cu tărie în puterea vindecătoare a iertării”

Prin această pildă a celor doi datornici, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată deodată bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu.

Spre final, Evanghelia ne îndeamnă să iertăm greşelile semenilor, după cum şi Dumnezeu iartă greşelile noastre, adică ea ne cheamă să ne pocăim de datoriile noastre şi să căutăm iertarea păcatelor prin Sfânta Taină a Spovedaniei.

Desigur, nu este totdeauna uşor să ierţi. Sunt o mulţime de oameni care au suferit mult din cauza urii, răutăţii şi invidiei altor oameni. Noi însă trebuie să credem cu tărie în puterea vindecătoare a iertării, să vedem iertarea ca pe o luptă interioară, o răstignire a dorinţei noastre egoiste de a ne răzbuna. Evanghelia ne îndeamnă să rezistăm tentaţiei de a răspunde la rău cu rău şi să-I lăsăm lui Dumnezeu răzbunarea, pentru că numai El poate certa şi pedepsi întru dreptate. Cu alte cuvinte, suntem îndemnaţi să înmulţim binele, nu răul, pentru că, alegând această cale, noi ne umanizăm, ne înduhovnicim, ne sfinţim.

Există oameni care foarte greu iartă pe cei care le-au greşit, iar prin împietrirea lor în refuzul de-a ierta fac rău nu doar celor pe care-i urăsc, ci şi lor înşişi, lăsând răutatea să otrăvească şi să întunece sufletele lor. Primul pas pe care trebuie să-l facă aceştia pentru a se vindeca de patima mâniei, manifestată prin neiertarea oamenilor care i-au supărat, sunt rugăciunile pentru cei pe care, la un moment dat, îi consideră vrăjmaşi. Înţelegând gravitatea şi pericolul acestei situaţii sufleteşti, Biserica a alcătuit rugăciuni, în decursul veacurilor, nu numai pentru binefăcători, ci şi pentru vrăjmaşi. Astfel, oricât de răi ar fi unii oameni din preajma noastră, noi n-avem dreptul să-i urâm, ci suntem datori să-L rugăm pe Dumnezeu ca să-i îmblânzească, să-i înţelepţească, să le înmoaie inima, să le lumineze gândul şi să-i ajute să se redescopere ca oameni, ca fiinţe raţionale şi iubitoare de Dumnezeu şi de semeni.

“Dumnezeu vrea să fim milostivi”

Un monah dintr-o mănăstire i-a mărturisit duhovnicului său că, oricât ar încerca, nu poate ierta pe un frate al său care îi pricinuise o mare supărare. Atunci, acel duhovnic i-a zis: “Hai să ne rugăm împreună! Să rostim rugăciunea «Tatăl nostru»!”. Şi au început să rostească împreună rugăciunea “Tatăl nostru”. Dar când au ajuns la cuvintele: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”, duhovnicul a zis: “Nu, n-am spus bine! Să repetăm şi să să spunem altfel: Şi nu ne ierta nouă greşelile noastre, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”. Atunci, ruşinat, ucenicul a zis: “Iertaţi-mă, părinte, trebuie să învăţ să iert şi eu pe alţii”. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să gândim şi noi, ori de câte ori rostim rugăciunea “Tatăl nostru”, că iertarea noastră din partea lui Dumnezeu este condiţionată de iertarea pe care o arătăm şi noi semenilor noştri.

În concluzie, vedem că Dumnezeu vrea să fim milostivi, să fim răbdători şi iertători, pentru că, dacă iubirea este lumina vieţii noastre, se schimbă relaţiile dintre oameni, se opreşte violenţa, se opreşte ura, se schimbă răutatea în bunătate şi, adesea, se schimbă întunericul infernal al sufletului nostru în bucurie a raiului ceresc, chiar începând din inima noastră, din lumea aceasta pământească, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin!