Start > Ritul latin > Unește într-o singură voință pe cei care cred

Unește într-o singură voință pe cei care cred

19 July 2009
465 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXI-a de peste an (Anul B)

Cine este Cristos și ce vrea de la noi?.. Suntem în a cincea duminică de când Liturgia cuvântului ne dă răspuns prin evanghelia sfântului Ioan într-o manieră crescendo: în duminica a XVII-a Isus apare ca sacramentul Tatălui, om fiind înmulțește pâinile ca să credem; în duminica a XVIII-a Isus se afirmă ca pâinea vieții, ca să credem și să avem viață; în duminica a XIX-a Isus susține că este pâinea coborâtă din cer, ca să credem și să ajungem în cer; în duminica a XX-a Isus afirmă că el trăiește prin Tatăl și cine mănâncă trupul său, va trăi prin el, deci va avea viața veșnică pe care o are Tatăl; azi, în duminica a XXI-a Isus se afirmă și se revelează ca forță de unire internă prin Euharistie.

La Sichem (Lec. I-a: Ios 24, 1-2. 15-17. 18) credința face un nou popor din toți cei care au venit din pustiu, întorși din Egipt, din toți cei din neamul lui Iacob, ca și din cei din neamul lui Esau, care n-au fost în robie și stăpâneau muntele Seir (Ios 24, 4). Celebrul istoric german M. Noth spune că aici s-a născut Israelul ca popor (cf. CBL p. 303). Aici, Iosue, în vârstă de o sută și zece ani și ai săi, adică eci veniți cu el de dincolo de Iordan, enumeră faptele minunate ale lui Dumnezeu în favoarea neamului lui Avram din clipa chemării lui la credință și până în acel moment istoric. În fața evidenței, cei adunați aveau datoria unei alegeri: da sau nu, credem sau nu credem. Poporul a ales într-o singură voință: Da, credem. Îndemnul lui Iosue a fost hotărât: Temeți-vă de Domnul și slujiți-i cu toată inima și cu toată credința. Lepădați-vă de dumnezeii păgânilor! La care poporul a răspuns într-un glas: Domnului Dumnezeului nostru vom sluji și de glasul lui vom asculta (v.24). Astfel și cei care n-au văzut faptele minunate ale lui Iahve din Egipt, de la trecerea Mării Roșii, din pustiu, de la trecerea Iordanului și până la cucerirea Canaanului vor prin credință să se împlinească istoria mântuirii și prin ei, să fie părtași la alianța cu Dumnezeu.

Biblia nu-i un manual de teologie și nici un catalog de teze abstracte, ci un recital de intervenții mântuitoare din partea lui Dumnezeu în favoarea poporului său. Acest stil rămâne în vigoare și în perioada predicării apostolice din primele veacuri ale creștinismului (cf. CBL p. 304).

Acestui stil se conformează și sf. evanghelist Ioan; el nu enunță dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu și nici a Tainei euharistice, ci dă un recital mântuitor în care enumeră fazele succesive prin care Isus intervine în favoarea omului, așa cum le-am văzut în cele patru duminici precedente și cum apare și din evanghelia zilei de azi (In 6, 61-70). Chiar dacă predica lui Isus despre pâinea vieții, pâinea coborâtă din cer, și mai mult încă cuvintele despre Euharistie – Trupul și Sângele său – au deziluzionat și scandalizat, el nu le impune printr-o dogmă, ci face aluzie la alt mister și, în conceptul sfântului Ioan, misterul nu trebuie să scandalizeze, misterul uimește și este meditat, analizat, scandalizează realitatea. Dar când veți vedea pe Fiul omului suindu-se acolo unde era mai înainte? Iată realitatea care va scandaliza. Isus face aluzie la momentul răstignirii, la scandalul Crucii, când de bună voie va acecepta acel moment și, om fiind, își va dovedi dumnezeirea prin iubirea dintru început. Acela care crede în iubirea lui Isus îi înțelege misterul jertfei, fiindcă Duhul este acela care dă viață – adică iubirea cu care cineva se jertfește: Părinte, în mâinile tale îmi încredințez duhul meu (Lc 23, 46). Aceasta este puterea jertfei de a-și da duhul și de a-l lua înapoi, motiv pentru care Tatăl îl iubește (In 10, 17-18). Înțelegerea pe care o căutau iudeii pe calea rațiunii, Isus o pune pe calea inimii: îl înțelege acela care îl iubește, așa cum îl iubește Tatăl. De aceea: Acela care crede în mine, va veni la mine atras de Tatăl și eu îl voi învia în ziua de apoi. Tatăl, așa cum am văzut într-una din duminicile precedente, îi atrage pe toți la Cristos, dar nu cu forța, ci prin cuvântul Scripturii, prin Duhul care dă viață. Ei bine, Isus, întrucât este Fiul omului, aparține sferei de sus, sferei Duhului. Numai în măsura în care este pătruns de Duh, el poate da trupul și sângele însuflețite de Duh ca început de viață veșnică. Dacă Fiul omului poate da trupul său ca hrană și sângele său ca băutură numai prin puterea Duhului, atunci nici omul nu poate înțelege acest mister euharistic decât tot prin puterea Duhului. Cine nu are Duhul lui Dumnezeu nu poate crede în Euharistie, fiindcă aici nu se primește trupul pământesc și mort al lui Isus, ci trupul său glorios și plin de Duhul vieții (cf. CBL p. 1351-1352). Nu este de mirare că mulți au plecat, chiar și dintre ucenici, fiindcă Duhul Sfânt încă nu fusese dăruit, de mirare este că la sfidarea lui Isus, adresată celor doisprezece, Petru răspunde: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Noi am crezut și am cunoscut că tu ești Sfântul lui Dumnezeu. În această mărturisire de credință evanghelistul Ioan cuprinde întreaga viață a sfântului Petru, care a crezut când Tatăl i-a descoperit că Isus este Fiul Dumnezeului celui viu (Mt 16, 16), însă l-a cunoscut pe Isus ca sfântul lui Dumnezeu numai după ce l-a primit pe Isus euharisticul, când s-a unit cu Isus în misterul său pascal, când l-a primit pe Duhul Sfânt la Înviere (In 20, 22) și la Rusalii prin care el și ceilalți apostoli au ajuns să cunoască tot adevărul conform făgăduinței lui Isus (In 14, 26), devenind oameni noi din intern prin Duhul Sfânt.

Din toate acestea deducem că nu ajunge numai să credem pentru a fi adevărați creștini, ci trebuie să cunoștem, deoarece Credința fără fapte este moartă, spune sf. Iacob (2, 26). Numai cine realizează unirea cu Cristos prin Euharistie sub acțiunea Duhului Sfânt, printr-o cunoaștere personală, este creștin adevărat. Creștin este acela care l-a ales pe Cristos și îl urmează. În această decizie fundamentală pentru Isus Cristos este conținută și împlinită orice cerință de cunoaștere și de acțiune a credinței (RdC 57). Din acest motiv este necesar să ne lăsăm educați după gândul lui Cristos, de a vedea istoria ca el, de a judeca viața ca El, de a spera după cum învață el, de a trăi în el comuniunea cu Tatăl și cu Duhul Sfânt (RdC 38).

Așa cum din unitatea familiei se naște o viață nouă prin cunoașterea reciprocă dintre soți, la fel din unirea cu Cristos trebuie să se nască omul cel nou, formator al poporului nou (Ef 2, 15).

Ceea ce trebuie să realizeze răspunsul nostru la chemarea lui Isus este: desăvârșirea persoanei umane până la asemănarea cu îngerii lui Dumnezeu (Mt 22, 30), când Isus total va prezenta Împărăția sa lui Dumnezeu Tatăl (1Cor 14, 24), ca el să fie totul în toți (1Cor 15, 28).

Această temă o atinge sf. Paul în lectura a II-a (Ef 5, 21-32).

Misterul pascal al lui Cristos a făcut din Biserică un sacrament, un semn văzut, un izvor de viață sfântă care începe din nucleul societății, din familie, din cunoașterea dintre soț și soție în spirit de credință, în frica lui Cristos, dar al Duhului Sfânt, cum spune sf. Paul. Femeile să fie supuse bărbaților ca Domnului. Ori, femeile sunt supuse Domnului prin credință. Credința trebuie, deci, să stea la temelia familiei. Bărbatul este capul femeii precum Cristos este capul Bisericii. Cristos este capul Bisericii fiindcă El este începutul și desăvârșitorul credinței Bisericii (Evr 12, 2). Unirea Capului și Bisericii stă în credință. Unirea soților în spirit de credință duce la desăvârșirea persoanei printr-o cunoaștere reciprocă în Duhul Sfânt, Duhul vieții. Acest mister este mare: o spun despre Cristos și Biserică, afirmă sf. Paul; este mare fiindcă vine de la Dumnezeu.

Să contemplăm măreția misterului în câteva cuvinte. În Fiul omului a existat plinătatea darurilor Duhului Sfânt, așa cum a afirmat-o Isus în sinagoga din Cafarnaum (Lc 4, 18). Același Duh Sfânt pune în firea naturală a omului cele șapte daruri ca pe o sămânță: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, tăria, știința, evlavia și frica de Dumnezeu, chiar dacă în măsură diferită în bărbat și femeie, care apoi se dezvoltă împreună cu credința, speranța și iubirea. Bărbatul are mai multă înțelepciune decât femeia. El se bazează mai mult pe puterea rațiunii sale (asemănarea cu Cristos capul Înțelepciunea întrupată). Femeia, în schimb, are mai multă înțelegere; judecata ei pornește mai mult din inimă decât din rațiune; de aceea ea va pune cont mereu mai mult pe iubire. Cât privește darul sfatului, mama este îngerul sfătuitor din sânul familiei. În schimb, bărbatul se bucură de darul tăriei prin care își folosește forțele fizice și spirituale numai pentru bunăstarea familiei și prin acest dar se afirmă ca un rege al creației, ca Adam chemat de Dumnezeu să lucreze grădina Edenului (Gen 2, 14.19). Cât privește darul științei, lucrurile sunt mai echilibrate: bărbatul deține științele practice, femeia deține știința vieții (Eva fiind mama celor vii, Gen 3, 20). Cât privește darul evlaviei, femeia deține primatul. În schimb bărbatul, care nu se teme de nimeni, are darul fricii de Dumnezeu, care de fapt este începutul înțelepciunii.

Fiecare persoană umană simte dorința după plinătatea ei. Bărbatul simte că îi lipsesc darurile înțelegerii, sfatului, și evlaviei, pe care le privește admirativ în femeie, pe care vrea s-o aibă de partea sa, ca să-i suplinească lipsurile. Femeia, în schimb, simte că îi lipsesc darurile înțelepciunii, puterii și fricii de Dumnezeu, privește spre bărbatul care le are și îl vrea de partea ei ca să-i apere valorile personale. Așa lucrează Duhul Sfânt prin darurile sale și armonizează viața de familie, făcând ca între soți și copii să strălucească unitatea dintre Persoanele divine, ca apoi fiecare să ajungă la perfecțiunea finală, când oamenii nu se vor mai căsători, fiindcă vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Mt 22, 30), realizând Împărăția veșnică.

Unitatea familiei nu o dă sexualitatea, așa cum susține Freude, ci credința, darurile Duhului Sfânt, Euharistia…

Cât trăim să ne împărtășim în spirit de recunoștință și iubire cu Trupul și Sângele lui Cristos care unește într-o singură voință cugetele celor care cred și să ne rugăm cu stăruință: Dumnezeule dă poporului tău harul să iubească ceea ce poruncești și să dorească ceea ce făgăduiești, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii! Amin.

Ritul latin