Start > Ritul bizantin > Credința biruie orbirea

Credința biruie orbirea

24 July 2009
2,179 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VII-a după Rusalii

Evanghelia relatează despre întâlnirea lui Isus cu mizeria umană. Isus nu se ascunde. Primește persoanele și vindecându-le, manifestă iubirea lui Dumnezeu pentru toți oamenii.

Fraților! Cu toții suferim de “boli” care trebuie vindecate sau de “întuneric”, ce ne împiedică să vedem în mod clar, calea de urmat în viață. Slăbiciuni sau boli ale trupului, desigur… dar și mai mult suferim de bolile sufletului. A-L cunoaște pe Isus în chip adevărat, este calea care ne conduce cu siguranță la vindecarea întregului nostru “întuneric”, ajutându-ne să devenim oameni autentici, care își acceptă – pentru a le încredința Domnului spre vindecare – chiar laturile obscure ale caracterului. Acest lucru reiese din cuvintele pericopei de astăzi.

Iubiților! Când omul simte nevoia mântuirii, a vindecării, nu trebuie să se izoleze, ci trebuie să se apropie de alții, care îl pot ajuta, asemenea celor doi orbi, care împreună fiind, strigă mai tare, pentru ca cineva să îi audă, poate chiar Mesia. De-a lungul vieții am avut nevoie de ajutor până într-atâta, încât să-l exprimăm printr-un strigăt? Am auzit vreodată strigătul după ajutor al altora?

Cererea ajutorului – pentru un om - nu este deloc un fapt secundar sau inutil, nici descărcarea unui suflet rănit de greutățile vieții. Strigătul este o cerere, o implorare, care exprimă conștiința, convingerea nevoii de ajutorare și experiența propriei sărăcii, deoarece este recunoașterea incapacității de a se salva, de a se vindeca, de a se mântui, cu propriile-i puteri. Strigătul după ajutor exprimă o poziție ce îl caracterizează pe omul sincer care este leal cu sine însuși, arată un atașament de dreptate și umilință; răul care a venit peste noi nu ne închide în noi înșine, ci este o ocazie bună pentru a recunoaște că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Noi avem o atât de mare nevoie, încât nu este posibil să o realizăm numai cu puterea forțelor umane. Dumnezeu ne vine în întâmpinare: săracul acesta strigă, iar Dumnezeu îi iese în cale și-l ajută, spune psalmistul.

Este minunat faptul că în timp ce Dumnezeu coboară la noi, ne umple de darurile Sale, după măsura credinței noastre, pentru că nu vrea să facă totul de unul singur și în chip magic, ci prin dialog și prin colaborare cu omul. De fapt, rugăciunea stabilește un dialog real al omului cu Dumnezeu, dându-i posibilitatea să devină un fiu al Său.

Din Evanghelia de astăzi reiese că vindecarea coincide cu distrugerea bolilor, a slăbiciunilor umane, adică cu învingerea răului care îl apasă pe om. De fapt, Isus ne arată că inima Tatălui este aproape de noi, copiii Săi. În timp ce ne cere să avem credință în Dumnezeu, Isus ne umple de darurile Sale.

Omul “superb” care nu știe să ceară ajutor de la Dumnezeu și de la aproapele este și rămâne departe de vindecare…, de mântuire, la urma urmei. De aceea omul drept, chiar și în mijlocul necazurilor, nu rămâne închis în sine, ci strigă cu putere după ajutorul Tatălui.

Doi orbi îl urmează pe Isus și strigă: “Fiule al lui David, fii îndurător față de noi!“. Acest titlu – ce îl desemna pe Mesia – nu-i plăcea prea mult lui Isus, care replicase: “David însuși îl numește Domn, cum deci poate fi fiul său?” (Mc 12,37). De fapt, după trup, Mesia se trage din vița lui David, dar în același timp Isus este din veșnicie, fiind Fiul lui Dumnezeu.

Cei doi se apropie de Isus: este primul pas pe care omul trebuie să-l facă pentru a recăpăta lumina vieții. Strigătele lor și implorarea milei reflectă întunericul ochilor trupești, dar și mai grav, cel al sufletelor lor. Isus încearcă să-i scoată din întuneric la credință, întrebându-i: “Voi credeți că eu pot face asta?”. “Da”-ul lor încrezător, face ca din puterea lui Isus să izvorască darul vederii și plinătatea credinței: “Facă-vi-se după credința voastră. Și li se deschiseră ochii“.

Rugăciunea orbilor este insistentă, lucru ce reiese din faptul că l-au urmat pe Isus până în casă. Dacă ei se încred deplin în puterea lui Isus, cărturarii se opun primirii luminii. Ei cred că cunosc Legea (poruncile), dar numai orbii au credința adevărată în inimile lor, pe care vedem că Isus o premiază. Atingându-le ochii, spune: “Facă-se vouă, după credința voastră!“. Imediat se deschid ochii lor, iar acest fapt demonstrează nu numai că aveau o credință dreaptă, ci și că aportul lor în vederea vindecării, este esențial.

Prin cuvintele adresate orbilor, pline de respect pentru natura umană, Isus cere aportul nostru și ne invită să ne analizăm, să credem în El fără ezitare, să înfruntăm greul, convinși că împreună cu El și în numele Lui, vom învinge. Este clar că minunea o face puterea mare a lui Dumnezeu, dar Isus ne învață că realizarea minunii depinde strict și de credința omului. Sunt două lucruri care trebuie să se verifice în contemporaneitate: acțiunea lui Dumnezeu și credința noastră.

Prin urmare este important să-i cerem Domnului, darul de a trăi viața noastră într-o credință vie, adevărată și responsabilă, o credință pe care să o dăm și copiilor noștri… “și cu această credință, vom fi capabili să transformăm cele mai urâte neînțelegeri, într-o frumoasă simfonie de fraternitate” (Martin Luther King).

Poate noi preferăm un Dumnezeu care să ne rezolve problemele, fără să ne implice pe noi, poate că am fi dispuși să-i dăm tot ceea ce avem numai să ne ajute (problema constă în faptul că El ar face totul pe “cont” propriu, iar noi am merge mai departe pe contul nostru și am avea ideea despre un Dumnezeu slab, care se poate cumpăra. Ba mai mult, raportul cu acest Dumnezeu nu ar fi deloc caracterizat de iubire și de logica darului ) și fără ca noi să trebuiască să ne examinăm viața sau să ne schimbăm comportamentul în bine. Oare înțelegem că Dumnezeu ne implică, ne cere aportul, pentru că dorește să fim fii și nu marionete (oameni neserioși, șmecheri), iar dacă “orbirea” noastră nu se vindecă, se datorează faptului că nu dorim însănătoșirea!

Iubiți credincioși! Avem mare noroc că Isus vindecă slăbiciunea și superficialitatea minții noastre, care pretinde să fim vindecați, fără să ne convertim și care nu reușește să înțeleagă că Dumnezeu este un Tată care ne vrea tot binele și care ne iubește, ci îl consideră ca pe un patron, pe care trebuie să-l convingă.

Orbirea este simbolul infirmităților spirituale, care blochează privirea, pentru a nu vedea ceea ce se poate vedea cu ochii credinței. Păcatul nu-i permite sufletului să vadă, întunecându-i credința și îndepărtându-l de Domnul. Pentru a-și recăpăta vederea, trebuie să-și recunoască păcatul, să se lepede de el, pentru a se reîntoarce la Domnul.

De fapt, Matei ne vorbește despre doi orbi care și-au recunoscut păcatele prin cuvintele: “Fiule al lui David, ai milă de noi“. Această afirmație ne oferă două indicații. Pe de o parte, ne arată proveniența Aceluia care vine, descendența Sa, din vița lui David iar pe de altă parte, ne arată că misiunea Sa constă în iertarea păcatelor, pentru ca păcătosul să-și recapete adevărata viață, iar orbul să vadă. Mesia, adică Cristos, este cel care răspunde cererilor acelora care îl caută și îl roagă cu credință. El este Lumină pentru toți cei care sunt în întuneric și care prin lumina Lui, văd lumina (cfr. Ps 35, 10) în sensul că El este izvorul vieții și cu El, toți oamenii (inclusiv orbii), își recapătă strălucirea vieții. Isus face ca nevăzătorul să vadă și surdul să audă. Mai mult, El vindecă ochii sufletului, pentru ca toți credincioșii să-L recunoască ca fiind Dumnezeu adevărat și vindecător deplin al omului. De fapt, prin minunea săvârșită, Isus dovedește că scopul venirii sale constă în restituirea vederii, orbilor, așa cum a profețit Isaia.

Isus leagă minunea de credința orbilor: ei vor vedea, în măsura în care vor avea o credință tare. Meditând asupra minunii, ne punem întrebarea: de câte ori nu-I cerem Domnului să intervină pentru a ne vindeca, pentru a rezolva o problemă legată de relațiile cu cei dragi… și de câte ori cerând, rămânem cu o credință slabă, oportunistă, care îl roagă pe Domnul numai în clipele de nevoie?

Oare minunea este o intervenție a lui Dumnezeu pentru a însănătoși o stare bolnavă, cauzată de El? Este coruperea din partea omului, prin rugăciunile sale, a unui Dumnezeu atotputernic dar puțin distrat, distant și nepăsător față de problemele oamenilor? De ce asistăm la așa puține minuni? De ce de prea multe ori rugăciunile noastre nu sunt ascultate?

Dumnezeul căruia ne rugăm este mult milostiv, care știe de ce avem nevoie: nu ne adresăm unui tiran pentru a-l corupe sau îmbuna prin insistențele noastre, prin jertfe sau rugăciuni, ci ne adresăm unui Tată, care… “unui fiu care îi cere pâine, cu siguranță nu-i dă un șarpe“.

Uneori Dumnezeu nu ne ascultă, deoarece ceea ce noi considerăm că este spre mai mare binele nostru, nu este lucrul cel mai important de care avem nevoie în vederea mântuirii. O altă idee ne-o dă Isus: Dumnezeu nu ne ascultă, pentru că a noastră credință este slabă și greșită, iar o credință mică, nu poate face minuni.

În Evanghelie, minunea are o importanță relativă: este un semn care ne arată că împărăția este prezentă în mijlocul nostru și care ne invită să ne trăim viața în funcție de împărăția cerurilor, ce va să vină. Riscul – prezent și în Evanghelie – constă în faptul că oamenii ar putea sesiza doar minunea în sine: ceea ce este important, constă în faptul că m-am vindecat și nu mai îmi pasă de Dumnezeu sau de aproapele. De fapt cea mai mare minune constă în a-ți da seama de Dumnezeu “care este lângă tine” și că El te ajută să “cucerești” viața veșnică.

Isus cere ca minunea să fie tăinuită, dar ei nu au respectat îndemnul Domnului. Ambii, ieșind, au vestit minunea săvârșită. Până erau orbi, cei doi vesteau necazul lor (anunțau problemele umane)…, dar, odată vindecați, vestesc puterea lui Dumnezeu, ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei. Când erau orbi, trăiau pentru ei, acum trăiesc pentru Domnul și pentru ajutorarea aproapelui, anunțând și altora unica și adevărata putere a Domnului, care vindecă omul în totalitatea sa.

Cei care au fost ajutați de Cristos și au primit darul credinței nu pot și nu trebuie să tacă. Așa au făcut cei doi vindecați, apostolii și martirii bisericii,până în zilele noastre. Noi,creștinii,trebuie să mărturisim urgent și altora credința noastră în singurul și adevăratul Dumnezeu. A anunța Evanghelia înseamnă a spune și altora binele pe care Dumnezeu îl face vieții noastre.

În partea a doua a Evangheliei de astăzi se vorbește despre vindecarea unui om mut. Matei descrie că un îndrăcit ajunge înaintea lui Isus, iar Domnul, demonstrându-și mila și iubirea față de bolnavi, îl vindecă. Bolile nu erau numai trupești: surzenia, orbirea, lepra sau altele. Aceste boli erau manifestarea unui rău mai mare, care amenința sănătatea oamenilor, adică abandonarea totală, starea umilitoare și inumană în care aceste persoane erau obligate să trăiască.

Muțenia are consecințele sale fizice evidente, cei care sunt loviți de muțenie suferă în inima lor pentru că sunt lipsiți de mijlocul necesar de comunicare cu aproapele și cu Dumnezeu. A-i face să vorbească pe cei muți, este lucrarea împlinită de Isus Mântuitorul, care astfel ,dorește să refacă comuniunea lor cu Tatăl ceresc și să restabilească fraternitatea între oameni.

Vindecările pe care Isus le făcea, nu priveau doar tămăduirea bolilor trupului uman, ci în special, urmăreau biruirea acestui rău mai mare ,adică abandonarea materială și spirituală, în care lumea era constrânsă să-și petreacă ultimii ani din viață. Apoi, religia epocii, în loc să-i ajute pe oameni să-L întâlnească, să-L descopere, să vadă în Dumnezeu o putere ca să reziste la necazuri și să aibă speranță, învăța că bolile sunt rodul unei pedepse a lui Dumnezeu, din cauza păcatelor. Religia făcea ca în mintea acelor oameni să crească sentimentul că sunt respinși de Dumnezeu și că sunt deja condamnați. Isus se comporta exact invers. Primea și vindeca bolnavii, urmărind ca să refacă relațiile inter-umane de iubire și într-ajutorare, pentru ca oamenii să poată trăi frățește.

Înaintea vindecării, reacția lumii este de admirație și gratitudine (recunoștință), dar reacția fariseilor, denotă neîncredere și răutate: “El alungă dracii cu ajutorul căpeteniei dracilor“. Neputând nega evidența, unicul mod pe care îl au pentru a-L discredita pe Isus este cel de a-L acuza că lucrează cu diavolul. Isus nu răspunde, deoarece atunci când răutatea este clară, adevărul strălucește singur și nu necesită lămuriri.

Evanghelia de astăzi se încheie prezentându-ne un Isus neobosit, care continuă să străbată satele Galileii, pentru a putea întâlni cât mai mulți bolnavi și a-i vindeca de bolile lor. Misiunea lui Isus care “străbătea toate satele și orașele” pentru a-i afla pe toți și a-i salva pe toți este exemplul pe care ucenicii trimiși în misiune trebuie să-l aibă mereu înaintea ochilor. Ucenicii nu trebuie să uite că misiunea lui Isus poate fi sintetizată în trei verbe: a învăța, a predica și a vindeca. Aceasta va fi și activitatea misionarilor pe care Domnul îi va trimite în lume până la sfârșitul timpurilor, ca să ajungă și să predice iubirea Sa “la oile pierdute ale casei lui Israel”. Amin.

Ritul bizantin