Predici

Evanghelia relatează despre întâlnirea lui Isus cu mizeria umană. Isus nu se ascunde. Primeşte persoanele şi vindecându-le, manifestă iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii.

Fraţilor! Cu toţii suferim de “boli” care trebuie vindecate sau de “întuneric”, ce ne împiedică să vedem în mod clar, calea de urmat în viaţă. Slăbiciuni sau boli ale trupului, desigur… dar şi mai mult suferim de bolile sufletului. A-L cunoaşte pe Isus în chip adevărat, este calea care ne conduce cu siguranţă la vindecarea întregului nostru “întuneric”, ajutându-ne să devenim oameni autentici, care îşi acceptă – pentru a le încredinţa Domnului spre vindecare – chiar laturile obscure ale caracterului. Acest lucru reiese din cuvintele pericopei de astăzi.

Iubiţilor! Când omul simte nevoia mântuirii, a vindecării, nu trebuie să se izoleze, ci trebuie să se apropie de alţii, care îl pot ajuta, asemenea celor doi orbi, care împreună fiind, strigă mai tare, pentru ca cineva să îi audă, poate chiar Mesia. De-a lungul vieţii am avut nevoie de ajutor până într-atâta, încât să-l exprimăm printr-un strigăt? Am auzit vreodată strigătul după ajutor al altora?

Cererea ajutorului – pentru un om - nu este deloc un fapt secundar sau inutil, nici descărcarea unui suflet rănit de greutăţile vieţii. Strigătul este o cerere, o implorare, care exprimă conştiinţa, convingerea nevoii de ajutorare şi experienţa propriei sărăcii, deoarece este recunoaşterea incapacităţii de a se salva, de a se vindeca, de a se mântui, cu propriile-i puteri. Strigătul după ajutor exprimă o poziţie ce îl caracterizează pe omul sincer care este leal cu sine însuşi, arată un ataşament de dreptate şi umilinţă; răul care a venit peste noi nu ne închide în noi înşine, ci este o ocazie bună pentru a recunoaşte că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Noi avem o atât de mare nevoie, încât nu este posibil să o realizăm numai cu puterea forţelor umane. Dumnezeu ne vine în întâmpinare: săracul acesta strigă, iar Dumnezeu îi iese în cale şi-l ajută, spune psalmistul.

Este minunat faptul că în timp ce Dumnezeu coboară la noi, ne umple de darurile Sale, după măsura credinţei noastre, pentru că nu vrea să facă totul de unul singur şi în chip magic, ci prin dialog şi prin colaborare cu omul. De fapt, rugăciunea stabileşte un dialog real al omului cu Dumnezeu, dându-i posibilitatea să devină un fiu al Său.

Din Evanghelia de astăzi reiese că vindecarea coincide cu distrugerea bolilor, a slăbiciunilor umane, adică cu învingerea răului care îl apasă pe om. De fapt, Isus ne arată că inima Tatălui este aproape de noi, copiii Săi. În timp ce ne cere să avem credinţă în Dumnezeu, Isus ne umple de darurile Sale.

Omul “superb” care nu ştie să ceară ajutor de la Dumnezeu şi de la aproapele este şi rămâne departe de vindecare…, de mântuire, la urma urmei. De aceea omul drept, chiar şi în mijlocul necazurilor, nu rămâne închis în sine, ci strigă cu putere după ajutorul Tatălui.

Doi orbi îl urmează pe Isus şi strigă: “Fiule al lui David, fii îndurător faţă de noi!“. Acest titlu – ce îl desemna pe Mesia – nu-i plăcea prea mult lui Isus, care replicase: “David însuşi îl numeşte Domn, cum deci poate fi fiul său?” (Mc 12,37). De fapt, după trup, Mesia se trage din viţa lui David, dar în acelaşi timp Isus este din veşnicie, fiind Fiul lui Dumnezeu.

Cei doi se apropie de Isus: este primul pas pe care omul trebuie să-l facă pentru a recăpăta lumina vieţii. Strigătele lor şi implorarea milei reflectă întunericul ochilor trupeşti, dar şi mai grav, cel al sufletelor lor. Isus încearcă să-i scoată din întuneric la credinţă, întrebându-i: “Voi credeţi că eu pot face asta?”. “Da”-ul lor încrezător, face ca din puterea lui Isus să izvorască darul vederii şi plinătatea credinţei: “Facă-vi-se după credinţa voastră. Şi li se deschiseră ochii“.

Rugăciunea orbilor este insistentă, lucru ce reiese din faptul că l-au urmat pe Isus până în casă. Dacă ei se încred deplin în puterea lui Isus, cărturarii se opun primirii luminii. Ei cred că cunosc Legea (poruncile), dar numai orbii au credinţa adevărată în inimile lor, pe care vedem că Isus o premiază. Atingându-le ochii, spune: “Facă-se vouă, după credinţa voastră!“. Imediat se deschid ochii lor, iar acest fapt demonstrează nu numai că aveau o credinţă dreaptă, ci şi că aportul lor în vederea vindecării, este esenţial.

Prin cuvintele adresate orbilor, pline de respect pentru natura umană, Isus cere aportul nostru şi ne invită să ne analizăm, să credem în El fără ezitare, să înfruntăm greul, convinşi că împreună cu El şi în numele Lui, vom învinge. Este clar că minunea o face puterea mare a lui Dumnezeu, dar Isus ne învaţă că realizarea minunii depinde strict şi de credinţa omului. Sunt două lucruri care trebuie să se verifice în contemporaneitate: acţiunea lui Dumnezeu şi credinţa noastră.

Prin urmare este important să-i cerem Domnului, darul de a trăi viaţa noastră într-o credinţă vie, adevărată şi responsabilă, o credinţă pe care să o dăm şi copiilor noştri… “şi cu această credinţă, vom fi capabili să transformăm cele mai urâte neînţelegeri, într-o frumoasă simfonie de fraternitate” (Martin Luther King).

Poate noi preferăm un Dumnezeu care să ne rezolve problemele, fără să ne implice pe noi, poate că am fi dispuşi să-i dăm tot ceea ce avem numai să ne ajute (problema constă în faptul că El ar face totul pe “cont” propriu, iar noi am merge mai departe pe contul nostru şi am avea ideea despre un Dumnezeu slab, care se poate cumpăra. Ba mai mult, raportul cu acest Dumnezeu nu ar fi deloc caracterizat de iubire şi de logica darului ) şi fără ca noi să trebuiască să ne examinăm viaţa sau să ne schimbăm comportamentul în bine. Oare înţelegem că Dumnezeu ne implică, ne cere aportul, pentru că doreşte să fim fii şi nu marionete (oameni neserioşi, şmecheri), iar dacă “orbirea” noastră nu se vindecă, se datorează faptului că nu dorim însănătoşirea!

Iubiţi credincioşi! Avem mare noroc că Isus vindecă slăbiciunea şi superficialitatea minţii noastre, care pretinde să fim vindecaţi, fără să ne convertim şi care nu reuşeşte să înţeleagă că Dumnezeu este un Tată care ne vrea tot binele şi care ne iubeşte, ci îl consideră ca pe un patron, pe care trebuie să-l convingă.

Orbirea este simbolul infirmităţilor spirituale, care blochează privirea, pentru a nu vedea ceea ce se poate vedea cu ochii credinţei. Păcatul nu-i permite sufletului să vadă, întunecându-i credinţa şi îndepărtându-l de Domnul. Pentru a-şi recăpăta vederea, trebuie să-şi recunoască păcatul, să se lepede de el, pentru a se reîntoarce la Domnul.

De fapt, Matei ne vorbeşte despre doi orbi care şi-au recunoscut păcatele prin cuvintele: “Fiule al lui David, ai milă de noi“. Această afirmaţie ne oferă două indicaţii. Pe de o parte, ne arată provenienţa Aceluia care vine, descendenţa Sa, din viţa lui David iar pe de altă parte, ne arată că misiunea Sa constă în iertarea păcatelor, pentru ca păcătosul să-şi recapete adevărata viaţă, iar orbul să vadă. Mesia, adică Cristos, este cel care răspunde cererilor acelora care îl caută şi îl roagă cu credinţă. El este Lumină pentru toţi cei care sunt în întuneric şi care prin lumina Lui, văd lumina (cfr. Ps 35, 10) în sensul că El este izvorul vieţii şi cu El, toţi oamenii (inclusiv orbii), îşi recapătă strălucirea vieţii. Isus face ca nevăzătorul să vadă şi surdul să audă. Mai mult, El vindecă ochii sufletului, pentru ca toţi credincioşii să-L recunoască ca fiind Dumnezeu adevărat şi vindecător deplin al omului. De fapt, prin minunea săvârşită, Isus dovedeşte că scopul venirii sale constă în restituirea vederii, orbilor, aşa cum a profeţit Isaia.

Isus leagă minunea de credinţa orbilor: ei vor vedea, în măsura în care vor avea o credinţă tare. Meditând asupra minunii, ne punem întrebarea: de câte ori nu-I cerem Domnului să intervină pentru a ne vindeca, pentru a rezolva o problemă legată de relaţiile cu cei dragi… şi de câte ori cerând, rămânem cu o credinţă slabă, oportunistă, care îl roagă pe Domnul numai în clipele de nevoie?

Oare minunea este o intervenţie a lui Dumnezeu pentru a însănătoşi o stare bolnavă, cauzată de El? Este coruperea din partea omului, prin rugăciunile sale, a unui Dumnezeu atotputernic dar puţin distrat, distant şi nepăsător faţă de problemele oamenilor? De ce asistăm la aşa puţine minuni? De ce de prea multe ori rugăciunile noastre nu sunt ascultate?

Dumnezeul căruia ne rugăm este mult milostiv, care ştie de ce avem nevoie: nu ne adresăm unui tiran pentru a-l corupe sau îmbuna prin insistenţele noastre, prin jertfe sau rugăciuni, ci ne adresăm unui Tată, care… “unui fiu care îi cere pâine, cu siguranţă nu-i dă un şarpe“.

Uneori Dumnezeu nu ne ascultă, deoarece ceea ce noi considerăm că este spre mai mare binele nostru, nu este lucrul cel mai important de care avem nevoie în vederea mântuirii. O altă idee ne-o dă Isus: Dumnezeu nu ne ascultă, pentru că a noastră credinţă este slabă şi greşită, iar o credinţă mică, nu poate face minuni.

În Evanghelie, minunea are o importanţă relativă: este un semn care ne arată că împărăţia este prezentă în mijlocul nostru şi care ne invită să ne trăim viaţa în funcţie de împărăţia cerurilor, ce va să vină. Riscul – prezent şi în Evanghelie – constă în faptul că oamenii ar putea sesiza doar minunea în sine: ceea ce este important, constă în faptul că m-am vindecat şi nu mai îmi pasă de Dumnezeu sau de aproapele. De fapt cea mai mare minune constă în a-ţi da seama de Dumnezeu “care este lângă tine” şi că El te ajută să “cucereşti” viaţa veşnică.

Isus cere ca minunea să fie tăinuită, dar ei nu au respectat îndemnul Domnului. Ambii, ieşind, au vestit minunea săvârşită. Până erau orbi, cei doi vesteau necazul lor (anunţau problemele umane)…, dar, odată vindecaţi, vestesc puterea lui Dumnezeu, ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei. Când erau orbi, trăiau pentru ei, acum trăiesc pentru Domnul şi pentru ajutorarea aproapelui, anunţând şi altora unica şi adevărata putere a Domnului, care vindecă omul în totalitatea sa.

Cei care au fost ajutaţi de Cristos şi au primit darul credinţei nu pot şi nu trebuie să tacă. Aşa au făcut cei doi vindecaţi, apostolii şi martirii bisericii,până în zilele noastre. Noi,creştinii,trebuie să mărturisim urgent şi altora credinţa noastră în singurul şi adevăratul Dumnezeu. A anunţa Evanghelia înseamnă a spune şi altora binele pe care Dumnezeu îl face vieţii noastre.

În partea a doua a Evangheliei de astăzi se vorbeşte despre vindecarea unui om mut. Matei descrie că un îndrăcit ajunge înaintea lui Isus, iar Domnul, demonstrându-şi mila şi iubirea faţă de bolnavi, îl vindecă. Bolile nu erau numai trupeşti: surzenia, orbirea, lepra sau altele. Aceste boli erau manifestarea unui rău mai mare, care ameninţa sănătatea oamenilor, adică abandonarea totală, starea umilitoare şi inumană în care aceste persoane erau obligate să trăiască.

Muţenia are consecinţele sale fizice evidente, cei care sunt loviţi de muţenie suferă în inima lor pentru că sunt lipsiţi de mijlocul necesar de comunicare cu aproapele şi cu Dumnezeu. A-i face să vorbească pe cei muţi, este lucrarea împlinită de Isus Mântuitorul, care astfel ,doreşte să refacă comuniunea lor cu Tatăl ceresc şi să restabilească fraternitatea între oameni.

Vindecările pe care Isus le făcea, nu priveau doar tămăduirea bolilor trupului uman, ci în special, urmăreau biruirea acestui rău mai mare ,adică abandonarea materială şi spirituală, în care lumea era constrânsă să-şi petreacă ultimii ani din viaţă. Apoi, religia epocii, în loc să-i ajute pe oameni să-L întâlnească, să-L descopere, să vadă în Dumnezeu o putere ca să reziste la necazuri şi să aibă speranţă, învăţa că bolile sunt rodul unei pedepse a lui Dumnezeu, din cauza păcatelor. Religia făcea ca în mintea acelor oameni să crească sentimentul că sunt respinşi de Dumnezeu şi că sunt deja condamnaţi. Isus se comporta exact invers. Primea şi vindeca bolnavii, urmărind ca să refacă relaţiile inter-umane de iubire şi într-ajutorare, pentru ca oamenii să poată trăi frăţeşte.

Înaintea vindecării, reacţia lumii este de admiraţie şi gratitudine (recunoştinţă), dar reacţia fariseilor, denotă neîncredere şi răutate: “El alungă dracii cu ajutorul căpeteniei dracilor“. Neputând nega evidenţa, unicul mod pe care îl au pentru a-L discredita pe Isus este cel de a-L acuza că lucrează cu diavolul. Isus nu răspunde, deoarece atunci când răutatea este clară, adevărul străluceşte singur şi nu necesită lămuriri.

Evanghelia de astăzi se încheie prezentându-ne un Isus neobosit, care continuă să străbată satele Galileii, pentru a putea întâlni cât mai mulţi bolnavi şi a-i vindeca de bolile lor. Misiunea lui Isus care “străbătea toate satele şi oraşele” pentru a-i afla pe toţi şi a-i salva pe toţi este exemplul pe care ucenicii trimişi în misiune trebuie să-l aibă mereu înaintea ochilor. Ucenicii nu trebuie să uite că misiunea lui Isus poate fi sintetizată în trei verbe: a învăţa, a predica şi a vindeca. Aceasta va fi şi activitatea misionarilor pe care Domnul îi va trimite în lume până la sfârşitul timpurilor, ca să ajungă şi să predice iubirea Sa “la oile pierdute ale casei lui Israel”. Amin.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin