Cine este Cristos şi ce vrea de la noi?.. Suntem în a cincea duminică de când Liturgia cuvântului ne dă răspuns prin evanghelia sfântului Ioan într-o manieră crescendo: în duminica a XVII-a Isus apare ca sacramentul Tatălui, om fiind înmulţeşte pâinile ca să credem; în duminica a XVIII-a Isus se afirmă ca pâinea vieţii, ca să credem şi să avem viaţă; în duminica a XIX-a Isus susţine că este pâinea coborâtă din cer, ca să credem şi să ajungem în cer; în duminica a XX-a Isus afirmă că el trăieşte prin Tatăl şi cine mănâncă trupul său, va trăi prin el, deci va avea viaţa veşnică pe care o are Tatăl; azi, în duminica a XXI-a Isus se afirmă şi se revelează ca forţă de unire internă prin Euharistie.

La Sichem (Lec. I-a: Ios 24, 1-2. 15-17. 18) credinţa face un nou popor din toţi cei care au venit din pustiu, întorşi din Egipt, din toţi cei din neamul lui Iacob, ca şi din cei din neamul lui Esau, care n-au fost în robie şi stăpâneau muntele Seir (Ios 24, 4). Celebrul istoric german M. Noth spune că aici s-a născut Israelul ca popor (cf. CBL p. 303). Aici, Iosue, în vârstă de o sută şi zece ani şi ai săi, adică eci veniţi cu el de dincolo de Iordan, enumeră faptele minunate ale lui Dumnezeu în favoarea neamului lui Avram din clipa chemării lui la credinţă şi până în acel moment istoric. În faţa evidenţei, cei adunaţi aveau datoria unei alegeri: da sau nu, credem sau nu credem. Poporul a ales într-o singură voinţă: Da, credem. Îndemnul lui Iosue a fost hotărât: Temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-i cu toată inima şi cu toată credinţa. Lepădaţi-vă de dumnezeii păgânilor! La care poporul a răspuns într-un glas: Domnului Dumnezeului nostru vom sluji şi de glasul lui vom asculta (v.24). Astfel şi cei care n-au văzut faptele minunate ale lui Iahve din Egipt, de la trecerea Mării Roşii, din pustiu, de la trecerea Iordanului şi până la cucerirea Canaanului vor prin credinţă să se împlinească istoria mântuirii şi prin ei, să fie părtaşi la alianţa cu Dumnezeu.

Biblia nu-i un manual de teologie şi nici un catalog de teze abstracte, ci un recital de intervenţii mântuitoare din partea lui Dumnezeu în favoarea poporului său. Acest stil rămâne în vigoare şi în perioada predicării apostolice din primele veacuri ale creştinismului (cf. CBL p. 304).

Acestui stil se conformează şi sf. evanghelist Ioan; el nu enunţă dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu şi nici a Tainei euharistice, ci dă un recital mântuitor în care enumeră fazele succesive prin care Isus intervine în favoarea omului, aşa cum le-am văzut în cele patru duminici precedente şi cum apare şi din evanghelia zilei de azi (In 6, 61-70). Chiar dacă predica lui Isus despre pâinea vieţii, pâinea coborâtă din cer, şi mai mult încă cuvintele despre Euharistie – Trupul şi Sângele său – au deziluzionat şi scandalizat, el nu le impune printr-o dogmă, ci face aluzie la alt mister şi, în conceptul sfântului Ioan, misterul nu trebuie să scandalizeze, misterul uimeşte şi este meditat, analizat, scandalizează realitatea. Dar când veţi vedea pe Fiul omului suindu-se acolo unde era mai înainte? Iată realitatea care va scandaliza. Isus face aluzie la momentul răstignirii, la scandalul Crucii, când de bună voie va acecepta acel moment şi, om fiind, îşi va dovedi dumnezeirea prin iubirea dintru început. Acela care crede în iubirea lui Isus îi înţelege misterul jertfei, fiindcă Duhul este acela care dă viaţă – adică iubirea cu care cineva se jertfeşte: Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez duhul meu (Lc 23, 46). Aceasta este puterea jertfei de a-şi da duhul şi de a-l lua înapoi, motiv pentru care Tatăl îl iubeşte (In 10, 17-18). Înţelegerea pe care o căutau iudeii pe calea raţiunii, Isus o pune pe calea inimii: îl înţelege acela care îl iubeşte, aşa cum îl iubeşte Tatăl. De aceea: Acela care crede în mine, va veni la mine atras de Tatăl şi eu îl voi învia în ziua de apoi. Tatăl, aşa cum am văzut într-una din duminicile precedente, îi atrage pe toţi la Cristos, dar nu cu forţa, ci prin cuvântul Scripturii, prin Duhul care dă viaţă. Ei bine, Isus, întrucât este Fiul omului, aparţine sferei de sus, sferei Duhului. Numai în măsura în care este pătruns de Duh, el poate da trupul şi sângele însufleţite de Duh ca început de viaţă veşnică. Dacă Fiul omului poate da trupul său ca hrană şi sângele său ca băutură numai prin puterea Duhului, atunci nici omul nu poate înţelege acest mister euharistic decât tot prin puterea Duhului. Cine nu are Duhul lui Dumnezeu nu poate crede în Euharistie, fiindcă aici nu se primeşte trupul pământesc şi mort al lui Isus, ci trupul său glorios şi plin de Duhul vieţii (cf. CBL p. 1351-1352). Nu este de mirare că mulţi au plecat, chiar şi dintre ucenici, fiindcă Duhul Sfânt încă nu fusese dăruit, de mirare este că la sfidarea lui Isus, adresată celor doisprezece, Petru răspunde: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu. În această mărturisire de credinţă evanghelistul Ioan cuprinde întreaga viaţă a sfântului Petru, care a crezut când Tatăl i-a descoperit că Isus este Fiul Dumnezeului celui viu (Mt 16, 16), însă l-a cunoscut pe Isus ca sfântul lui Dumnezeu numai după ce l-a primit pe Isus euharisticul, când s-a unit cu Isus în misterul său pascal, când l-a primit pe Duhul Sfânt la Înviere (In 20, 22) şi la Rusalii prin care el şi ceilalţi apostoli au ajuns să cunoască tot adevărul conform făgăduinţei lui Isus (In 14, 26), devenind oameni noi din intern prin Duhul Sfânt.

Din toate acestea deducem că nu ajunge numai să credem pentru a fi adevăraţi creştini, ci trebuie să cunoştem, deoarece Credinţa fără fapte este moartă, spune sf. Iacob (2, 26). Numai cine realizează unirea cu Cristos prin Euharistie sub acţiunea Duhului Sfânt, printr-o cunoaştere personală, este creştin adevărat. Creştin este acela care l-a ales pe Cristos şi îl urmează. În această decizie fundamentală pentru Isus Cristos este conţinută şi împlinită orice cerinţă de cunoaştere şi de acţiune a credinţei (RdC 57). Din acest motiv este necesar să ne lăsăm educaţi după gândul lui Cristos, de a vedea istoria ca el, de a judeca viaţa ca El, de a spera după cum învaţă el, de a trăi în el comuniunea cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (RdC 38).

Aşa cum din unitatea familiei se naşte o viaţă nouă prin cunoaşterea reciprocă dintre soţi, la fel din unirea cu Cristos trebuie să se nască omul cel nou, formator al poporului nou (Ef 2, 15).

Ceea ce trebuie să realizeze răspunsul nostru la chemarea lui Isus este: desăvârşirea persoanei umane până la asemănarea cu îngerii lui Dumnezeu (Mt 22, 30), când Isus total va prezenta Împărăţia sa lui Dumnezeu Tatăl (1Cor 14, 24), ca el să fie totul în toţi (1Cor 15, 28).

Această temă o atinge sf. Paul în lectura a II-a (Ef 5, 21-32).

Misterul pascal al lui Cristos a făcut din Biserică un sacrament, un semn văzut, un izvor de viaţă sfântă care începe din nucleul societăţii, din familie, din cunoaşterea dintre soţ şi soţie în spirit de credinţă, în frica lui Cristos, dar al Duhului Sfânt, cum spune sf. Paul. Femeile să fie supuse bărbaţilor ca Domnului. Ori, femeile sunt supuse Domnului prin credinţă. Credinţa trebuie, deci, să stea la temelia familiei. Bărbatul este capul femeii precum Cristos este capul Bisericii. Cristos este capul Bisericii fiindcă El este începutul şi desăvârşitorul credinţei Bisericii (Evr 12, 2). Unirea Capului şi Bisericii stă în credinţă. Unirea soţilor în spirit de credinţă duce la desăvârşirea persoanei printr-o cunoaştere reciprocă în Duhul Sfânt, Duhul vieţii. Acest mister este mare: o spun despre Cristos şi Biserică, afirmă sf. Paul; este mare fiindcă vine de la Dumnezeu.

Să contemplăm măreţia misterului în câteva cuvinte. În Fiul omului a existat plinătatea darurilor Duhului Sfânt, aşa cum a afirmat-o Isus în sinagoga din Cafarnaum (Lc 4, 18). Acelaşi Duh Sfânt pune în firea naturală a omului cele şapte daruri ca pe o sămânţă: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu, chiar dacă în măsură diferită în bărbat şi femeie, care apoi se dezvoltă împreună cu credinţa, speranţa şi iubirea. Bărbatul are mai multă înţelepciune decât femeia. El se bazează mai mult pe puterea raţiunii sale (asemănarea cu Cristos capul Înţelepciunea întrupată). Femeia, în schimb, are mai multă înţelegere; judecata ei porneşte mai mult din inimă decât din raţiune; de aceea ea va pune cont mereu mai mult pe iubire. Cât priveşte darul sfatului, mama este îngerul sfătuitor din sânul familiei. În schimb, bărbatul se bucură de darul tăriei prin care îşi foloseşte forţele fizice şi spirituale numai pentru bunăstarea familiei şi prin acest dar se afirmă ca un rege al creaţiei, ca Adam chemat de Dumnezeu să lucreze grădina Edenului (Gen 2, 14.19). Cât priveşte darul ştiinţei, lucrurile sunt mai echilibrate: bărbatul deţine ştiinţele practice, femeia deţine ştiinţa vieţii (Eva fiind mama celor vii, Gen 3, 20). Cât priveşte darul evlaviei, femeia deţine primatul. În schimb bărbatul, care nu se teme de nimeni, are darul fricii de Dumnezeu, care de fapt este începutul înţelepciunii.

Fiecare persoană umană simte dorinţa după plinătatea ei. Bărbatul simte că îi lipsesc darurile înţelegerii, sfatului, şi evlaviei, pe care le priveşte admirativ în femeie, pe care vrea s-o aibă de partea sa, ca să-i suplinească lipsurile. Femeia, în schimb, simte că îi lipsesc darurile înţelepciunii, puterii şi fricii de Dumnezeu, priveşte spre bărbatul care le are şi îl vrea de partea ei ca să-i apere valorile personale. Aşa lucrează Duhul Sfânt prin darurile sale şi armonizează viaţa de familie, făcând ca între soţi şi copii să strălucească unitatea dintre Persoanele divine, ca apoi fiecare să ajungă la perfecţiunea finală, când oamenii nu se vor mai căsători, fiindcă vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Mt 22, 30), realizând Împărăţia veşnică.

Unitatea familiei nu o dă sexualitatea, aşa cum susţine Freude, ci credinţa, darurile Duhului Sfânt, Euharistia…

Cât trăim să ne împărtăşim în spirit de recunoştinţă şi iubire cu Trupul şi Sângele lui Cristos care uneşte într-o singură voinţă cugetele celor care cred şi să ne rugăm cu stăruinţă: Dumnezeule dă poporului tău harul să iubească ceea ce porunceşti şi să dorească ceea ce făgăduieşti, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii! Amin.