Start > Ritul bizantin > “Puterea” – ca stil de viață

“Puterea” – ca stil de viață

1 April 2009
1,595 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a din Post

Partea I-a: “pretenția” fiilor lui Zevedeu

Dacă în Evanghelia lui Marcu, de trei ori Isus vestește patima și moartea Sa și tot de atâtea ori, ucenicii nu înțeleg (Petru reacționând împotriva suferinței lui Isus, ucenicii întrebându-se cine este mai mare între ei iar fiii lui Zevedeu cerându-I lui Isus să stea de-a stânga și de-a dreapta Sa,în Împărăție), pericopa evanghelică de astăzi ne prezintă cea de a III-a vestire a patimilor Mântuitorului (Mc 10,32-34), cererea fiilor lui Zevedeu (Mc 10, 35-37) și învățătura lui Isus cu privire la sensul corect al “puterii”, de fapt, al slujirii.

În timp ce Domnul mergea înaintea ucenicilor către Ierusalim, știa că va fi omorât deoarece, profetul Isaia vestise demult acest eveniment tragic (cfr. Is 50,4-6; 53,1-10). Moartea Sa nu e rodul predestinării, ci este consecința unui angajament liber, făcut pe baza misiunii de mântuire a lumii, primită de la Tatăl. Avertizându-i pe ucenici cu privire la patima și moartea Sa, este ca și cum le-ar fi spus: ucenicul trebuie să-și urmeze întru totul Maestrul, chiar să sufere împreună cu El. Ucenicii erau speriați, nu înțelegeau aceste cuvinte, pentru că acestea nu erau în concordanță cu ideile lor privitoare la Mesia. De fapt, ucenicii, nu numai că nu pricepeau, ci au continuat să fie preocupați doar de ambițiile lor și de realizarea personală: Iacob și Ioan cer primele locuri, vor să treacă înaintea lui Petru.

Observăm că doleanța celor doi frați este într-o mare opoziție cu vestea pe care Isus le-a dat-o. Toți știm că iubirea de sine (narcisismul, filautìa -cum o numesc Sfinții Părinți-) îl face pe om surd față de nevoile și de durerile aproapelui, transformându-l într-unul cu “inimă de piatră”. Din cererea lor, în aparență întemeiată, de a sta la stânga și la dreapta lui Isus, deducem că: în ciuda faptului că au stat trei ani cu Isus, apostolii nu și-au schimbat mult felul de a privi lucrurile și lumea. Îi interesa doar profitul: doreau să fie răsplătiți (plătiți) pentru că L-au urmat! Ei considerau că “gloria” lui Isus era o bună ocazie pentru ca și ei să acceadă la un loc de onoare. Oare apostolii căutau mărirea lui Dumnezeu sau afirmarea lor, servindu-se de “Biserică”?

Fraților! Trebuie să-L slujim pe Domnul, să căutăm împlinirea voinței Lui, fără să fim interesați de vre-un avantaj pentru noi și fără să pretindem felul în care să fim recompensați. Cei care pretind recompensă au atașamentul celor care nu se încred în bunătatea Domnului sau se consideră mai inteligenți decât El. Slujirea în vederea obținerii unui anume favor, recompensă, constituie un mare pericol pentru viața spirituală. De fapt, egocentrismul se manifestă în căutarea “măririi deșarte” a acestei lumi și se opune iubirii lui Isus, care implică slujire gratuită și dăruire a vieții. Prin urmare, planul vieții unui creștin, trebuie să fie în continuă îndreptare de la “egocentrism” la “dăruirea” oneroasă; “ucenic” însemnând să mergi în urma Domnului, să-I urmezi exemplul.

Contrar viziunii lui Isus, cei doi apostoli urmează logica umană, considerând că-i suficient să facă parte din grupul apostolilor pentru a avea dreptul să stea la loc de cinste. Isus ne învață că cinstea și onoarea, se nasc dintr-un alt mod de gândire: logica iubirii fără margini. De aceea, prin răspunsul Său, Domnul îi invită să nu se comporte asemenea mai “marilor lumii” (puternicii lumii, după învățătura lui Isus, caută mărirea deșartă a acestei lumi: se mulțumesc să fie considerați oameni mari, chiar dacă de fapt nu sunt), ci “cel care dorește să fie primul, să fie slujitorul tuturor“. Această logică o întărește cu propriul exemplu: “Fiul omului nu a venit ca să fie servit, ci să slujească“.

Fiii lui Zevedeu cer privilegii. Poate că nu au vrut să piardă timpul în a-și asigura viața. Oare ce a simțit Isus când a observat cât de slabe roade a dat munca Sa? Ceilalți zece se agită. De fapt, grupul ucenicilor experimentează un fel de dezbinare. Supărarea lor ne ajută să înțelegem că și ei căutau același lucru, chiar dacă nu au avut curajul să-l ceară. Încă Spiritul nu se coborâse peste apostoli, ca să-i ajute să înțeleagă învățătura lui Isus, care invită creștinii la un stil nou de viață, al slujirii, după exemplul Său. De fapt, gândirea ucenicilor manifestă tensiunile și puțina armonie din interiorul primelor comunități creștine. În comunitatea noastră care este starea de spirit: buna înțelegere sau individualismul? Slujirea sau comandarea?

Ucenicii uită că au fost chemați “în urma” Domnului și nu să ocupe o poziție la “nivelul Lui”. Ei au fost prezenți la discursurile care adunau mulțimile în jurul Său și la înmulțirea pâinilor; au văzut vindecările făcute de Domnul și învierea morților; Au auzit cuvintele din clipa “schimbării la față: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, ascultați-L!” (Mc 9, 7); însă tot nu au înțeles, pentru că visau la un “Mesia”, eliberator politic și religios, la un triumfător glorios, cu care să împartă puterea.

Ei nu-L recunoșteau în Isus, pe Mesia, descris pe larg de profetul Isaia: “slujitorul Domnului“; “disprețuit de oameni“; “omul durerilor“; “Cel ce se dă pe sine pentru răscumpărarea noastră“, dar care, în urma suferințelor va vedea lumina; “Dreptulcare va mântui pe mulți, pentru că va lua asupra Sa răutățile oamenilor (cfr. Is 53,2.3. 10 11). Acest “slujitor” va elibera oamenii de puterea răului, pentru că puterea Sa nu este ca aceea a stăpânilor lumii acesteia; El nu este un tiran. Viața Sa nu este o căutare a măririi lumești, deoarece Domnul coboară la om pentru a-l sluji, pentru a-l elibera de rău și de păcat. Aceasta este misiunea Lui.

Iacob și Ioan au fost chemați la o astfel de “misiune-slujire”. La o astfel de “slujire regală” este chemat fiecare creștin. Este vorba de o “cale a crucii” de-a lungul căreia știm că nu ne purtăm singuri crucea, pentru că Isus este mereu cu noi.

Iubiți credincioși! Toți dorim să fim apreciați și ne pare rău când acest lucru nu se întâmplă sau când nu suntem stimați, așa cum ne-am fi așteptat. Ne revoltă criticile altora, le vedem ca pe niște nedreptăți și acest lucru poate fi corect, dar când pretindem să-i depășim pe alții din mândrie sau din dorința de a fi onorați, greșim, deoarece ne lăsăm stăpâniți de orgoliu.

Orgoliosul este cel care vrea să pară mai mult decât este, cel care vrea să stea “deasupra”; cel care caută gloria. Omul afectat de orgoliu este cel care crede că este “cine știe cine”, când de fapt este un nimeni. Este omul îngâmfat și plin, saturat cu un orgoliu van, mincinos; care se laudă cu poziția sa socială, cu realizările sale când, de fapt, acestea nu există. Este omul stăpânit de trufie deșartă, de lăudăroșenie. De asemenea orgoliosul n-are nici o calitate, dorind doar să fie faimos în ochii altora: “megalomania”.

Orgoliosul este omul care nu știe să ceară niciodată, doar să ia, să jignească și să facă nedreptăți, fără să-și ceară iertare; să obțină ceea ce dorește cu ajutorul amenințărilor. Este persoana care nu știe spune: te rog frumos. Este omul needucat, fără respect, vanitos si trufaș. Este cel mândru, care confirmă zicala: “Cu cât persoanele sunt mai goale, cu atâta sunt mai pline de sine”.

Orgoliul este o trăsătură distructivă deoarece, în timp ce toate celelalte vicii îl fac pe om să se îndepărteze de Dumnezeu, mândria îl face pe om să I se împotrivească și să-L contrazică pe Domnul. Astfel, pentru că au vrut să fie mai inteligenți decât porunca Domnului, Adam și Eva, orgolioși, au pierdut viața raiului și au trebuit să experimenteze mizeria lor. Observăm că tot ceea ce nu respectă poruncile lui Dumnezeu, este dăunător! Șarpele, primul rebel, nu a vrut să-I slujească Domnului, iar acum caută cu orice preț ca oamenii să-i urmeze exemplul.

“Antidotul” față de orgoliu ni-l dă Isus prin cuvintele: “Fiul omului nu a venit ca să I se slujească, ci să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți“. El ne-a dat exemplul Său: perfecțiunea se câștigă prin slujirea iubitoare.

Istoria ne învață că puterea dominatoare a mai marilor lumii -a celor puțini care comandă mulțimile- poate fi oricând uzurpată de alții. Cunoscând acest lucru, Isus ne spune că în Biserică nu trebuie să fie astfel! Creștinii trebuie să fie cei care biruiesc ispita orgoliului, a dorinței de a fi cel mai bun, cu orice preț.

În relatarea acestei pericope, evanghelistul Matei ne spune că, de fapt, mama celor doi frați se prezintă la Isus cu această cerere (cfr. Mt 20,20). Probabil, datorită sărăciei și a lipsei locurilor de muncă din acea epocă, ea s-a grăbit să mijlocească pentru fiii săi, dorind să le garanteze un loc sigur, de conducere în această “Împărăție”, despre care Isus vorbea atât de des. Putem spune că această mamă este imaginea părinților care își stresează copii; care doresc cu orice preț să-i vadă realizați. Părinții trebuie să știe că în ciuda faptului că locul de muncă se poate, uneori, cumpăra cu bani, mântuirea nu se poate cumpăra. Acei părinți care le asigură “totul” copiilor… le fac rău acestora, pentru că îi “deresponsabilizează”! Mai mult, neglijând educația religioasă, îi învață că lucrurile lumii pământești sunt mai importante decât fericirea veșnică. De fapt, acești părinți își înșeală proprii copii!

Dacă în Evanghelia după Matei, mama celor doi s-a folosit de multă diplomație în ceea ce privește doleanța ei, Iacob și Ioan nu cer, ci aproape că pretind. Limbajul folosit de ei are un ton poruncitor: “Vrem!”. Pretenția lor seamănă mult cu dorințele noastre de afirmare. În zilele noastre există fenomenul “recomandărilor”, când oamenii apelează la prieteni cu funcții importante pentru ca să obțină anumite favoruri. Astfel unele locuri de muncă, vizând o mare responsabilitate, nu se ocupă potrivit criteriului competenței, ci pe baza “fenomenelor” de clientelă, de favoruri, de recomandări… fapt care cauzează tot mai multe nedreptăți și discriminări. Prin urmare, unii oameni nici nu merită să ocupe funcția pe care o au iar alții, ocupă posturi mult mai modeste, față de capacitatea și aptitudinile lor. Iată câteva din aspectele păcătoase ale societății noastre.

Partea a II-a: reacția “răbdătoare” a Domnului

Iubiți credincioși! Cererea celor doi frați denotă înfumurare și aroganță: cred că vor putea bea același “pahar” pe care îl va bea Isus, fără să-și de-a seama cât de greu o să le fie doar să-L însoțească pe Domnul pe drumul Calvarului. Aroganța lor izvora din ambiția și ignoranța lor. Drept urmare, Domnul crede de cuviință să-i instruiască cu privire la deținerea puterii în lume și în Biserică (cfr. Mc 10,38-40). Reacționând hotărât, răspunde: “Voi nu știți ce cereți!” Îi întreabă cu privire la “potir” și la “botez”. Este vorba de “potirul” suferinței și de “botezul” sângelui, al morții. Botezul pe care Isus trebuie să-l primească, este moartea și coborârea Sa în iad, adică în locul cel mai adânc al durerii umane; cale pe care, Isus a ales-o și acceptat-o în mod liber, în vederea mântuirii. Prin întrebarea Sa, Domnul dorește să știe dacă în schimbul unui loc de cinste, ei acceptă să-și dea viața, până la moarte. Cei doi răspund afirmativ, dar puține zile după aceea, vom vedea cum Îl abandonează în ceasul suferinței și al morții (cfr. Mc 14,50) iar la dreapta și la stânga Sa, vor sta cei doi tâlhari.

Isus ar fi putut să le răspundă pe un ton dur sau, să-i demită, pentru că nu corespund misiunii de ucenic, însă Domnul preferă, cu răbdare și dragoste, să-i învețe, încă o dată, despre “slujire“. Este ca și cum Isus ne-ar spune: “de răsplata voastră” se ocupă Tatăl vostru”, voi preocupați-vă să faceți ce ține de voi, “să slujiți”. Preocuparea noastră ar trebui să fie urmarea și imitarea Domnului întru totul, în special în ceea ce ne solicită efort, renunțare, batjocura unora sau persecuțiile altora. Nu trebuie să-L urmăm pe Domnul, doar atunci când ne place. Căci cel care susține că-L iubește pe Isus, trebuie să se comporte cum El s-a comportat, ne spune apostolul Ioan, în scrisorile sale.

Din pericopa de astăzi înțelegem că și ucenicii erau loviți de carierism, de setea de putere, de căutarea faimei, de dorința de parvenire cu orice preț. Cel care caută doar succesul, urmărește interesele sale egoiste, niciodată aprobate de Evanghelie, aceasta opunându-se măreției, grandorii și semeției lumii. De fapt, Isus clarifică: este Tatăl cel care distribuie “premiul”, pe baza iubirii Sale gratuite. Această învățătură este adresată nu doar tuturor apostolilor, ci și nouă. De fapt, Scriptura ne amintește: “Competența” omului constă doar în a-l sluji pe aproapele și pe Dumnezeu (cfr. Is 53,2.3.10-11) iar răsplata rămâne mereu un dar pe care Tatăl ni-l face!

III. Partea a III-a: puterea adevărată știe să slujească

În această parte a pericopei (cfr. Mc 10, 41-44), Isus vorbește din nou despre exercitarea puterii (Mc 9,33-35). În vremea aceea, Imperiul Roman nu se preocupa de binele poporului, ci domina lumea cu puterea armelor iar prin tribut, taxe, impozite, aduna bogățiile oamenilor în favoarea celor puțini, care locuiau la Roma. Mai marii vremii căutau doar interesul propriu (Mc 6,17-29), iar societatea era terorizată de cei care-și exercitau abuziv și în chip violent puterea. Isus propune o alternativă: “Între voi să nu fie așa, cine vrea să fie mare între voi, să fie servitorul tuturor, cine vrea să fie primul, să fie sluga tuturor”. Domnul se opune privilegiilor sau rivalităților și insistă pe “slujire”, ca remediu împotriva ambițiilor personale și ca alternativă corectă pentru conviețuirea umană.

Prin cuvintele: “Am venit să slujesc“, Isus ne prezintă definiția cea mai frumoasă despre Dumnezeu: un Dumnezeu în slujba omului. Oamenii îi slujesc pe oameni, dar Dumnezeu îl slujește pe om. Prin urmare, toți creștinii sunt invitați să slujească, nu să pretindă să fie slujiți. Isus ne ajută să înțelegem că: din “atotputernic”, din iubire pentru noi, Dumnezeu s-a făcut “neputincios”și sluga omului. Iată cum Isus transformă “puterea” în “slujire”: o putere în favoarea celorlalți, nu o putere de dominare peste alții. “Cel care vrea să fie primul, să fie slujitorul tuturor“.

Viața lui Isus poate fi rezumată prin cuvintele Sale privitoare la misiunea Sa de slujire: “Fiul omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mc 10, 45). Mântuitorul Slujitor, vestit de profetul Isaia (cfr. Is 42,1-9; 49,1-6; 50,4-9; 52,13-53,12) ne prezintă un mod cu totul nou de a privi viața. Numai prin slujirea fraților și prin grija față de cei marginalizați, vom putea face ca lumea să aibă față umană.

Recomandând calea cea dreaptă a slujirii, Isus nu condamnă dorința de putere, însă ucenicilor le arată calea pentru a ajunge la adevărata faimă, “grandoarea puterii”: cea a slujirii. Domnul ne spune că trebuie să fie o legătură între ceea ce omul dă și ceea ce omul dorește: dacă dorești să fii mare, mai întâi de toate, slujește!

Sportivii, oamenii de știință și cei care conduc destinele lumii știu că rezultatele mari se obțin printr-o muncă susținută și îndelungată, nu de pe o zi pe alta. Unii oameni de știință au ca obiectiv nu succesul, înțeles ca recunoaștere a valorii lor din partea societății, ci obiective mai mari, pe care majoritatea oamenilor nici măcar nu și le-ar putea imagina. Dacă unii cercetători doresc să facă descoperiri importante pentru a ajunge faimoși și bogați, alții caută prin descoperirile lor, să realizeze condiții de viață mai umane pentru omenire. Toți muncesc dorind să-și atingă scopul, dar cu stiluri de viață diferite, cu inimi diferite. Apostolii au devenit renumiți, pentru că au abandonat modul de viață, care la început li se părea că îi va face celebri.

Fraților! Domnul dorește să ne învețe că: viața nu este un joc în care putem hotărî singuri toate regulile, ori în care putem alege doar părțile care ne interesează sau ne plac, renunțând cu bucurie la tot ceea ce este complicat.

Isus ne explică stilul slujirii, valabil pentru toate vârstele și condițiile sociale! El se debarasează de modul de guvernare al lumii din timpul Său și cere ca în comunitățile creștine, guvernarea și felul de relaționare între oameni, să fie diferit! Biserica nu trebuie să stăpânească peste oameni! Adevărata întâietate se află în “iubirea care slujește”. Cei care ocupă posturi importante trebuie să slujească, nu să stăpânească!

“Cel care vrea să fie primul, să fie servitorul (doulos = sclavul) tuturor”: unul care nu are drepturi și de care toți pot să se slujească; cineva care nu este stăpân pe sine, un om la dispoziția și la bunul plac al altora. Un asemenea “om-sclav” nu se găsea în societatea civilă, dar acum există. Este Isus, Fiul omului, care a venit să slujească! “Slujirea” constituie și explică toată activitatea lui Isus, care își dă viața ca răscumpărare pentru mulți.

Iubiți credincioși! “Darul de sine” este expresia atotcuprinzătoare a slujirii. Iată relația strânsă dintre “slujire” și “darul vieții”! Orice ai face, dacă nu-ți dai viața sau nu te dăruiești, nu înfăptuiești un “serviciu” adevărat, conform stilului lui Isus! Iată planul educativ pe care ucenicii sunt chemați să-l învețe și să-l practice neobosit: să facă din viața lor, o iubire dăruitoare, pentru fericirea altora. Secretul constă în a privi la Isus răstignit, pentru a învăța arta slujirii. Ignațiu de Loyola se ghida după zicala: “În toate să iubim și să slujim”! Toți suntem chemați să actualizăm acest program în viața socială, politică, a afacerilor, a relațiilor interpersonale, în familie… Primul favor, prima slujire pe care Biserica trebuie să o dea lumii, este vestirea Evangheliei, dăruirea lui Isus oamenilor! Aceasta este misiunea Bisericii! Acesta trebuie să fie țelul vieții și al activității creștinilor: “Răspândește iubirea pe tot pământul, dacă vrei să-L iubești pe Cristos” (Sf. Augustin).

Fraților! Iacob și Ioan cer amândoi, primul loc în Împărăție. Astăzi tot mai mulți creștini se roagă să câștige bani, să fie promovați în posturi cheie, să fie sănătoși, să aibă succes… Se roagă cineva pentru ca Domnul să-i ajute să slujească cu sinceritate și dăruire fraților săi? Ce îi cer Domnului în rugăciunile mele? Ne-am reînnoit viața după botezul nostru: suntem atenți față de slujirea aproapelui, sau continuăm să trăim în întuneric? Urmăm exemplul lui Isus care și-a dat viața, renunțând la Sine pentru mântuirea noastră?

În concluzie, putem spune că pericopa ne ajută să înțelegem cât este de diferită gândirea omului, față de cea a lui Isus. Omul caută profitul de pe urma muncii sale, caută să aibă o situație socială bună, care să-l ridice deasupra altora. Însă Isus nu a venit pe pământ să caute stima oamenilor, ci pentru ca să ne învețe să-L cunoaștem pe Tatăl și să ne invite să împlinim, să facem voința Lui. El ne cheamă nu la o poziție de prestigiu prin care să ne simțim importanți, ci la o viață de slujire, cea care contează în vederea mântuirii. Nu merităm nimic în urma păcatului, însă totul ne este dăruit în mod gratuit de Cel care cunoaște inimile noastre.

Ne credem “profesori” emeriți sau slugi nevrednice care nu am făcut nimic altceva decât să ne împlinim datoria, de zi cu zi? În familie, ne împlinim obligațiile, fără ca să așteptăm recompensa? Trebuie să știm că există o singură ușă pe care se intră în adevărata mărire și o singură glorie, care nu este cea deșartă și ireală, a puternicilor lumii, aceea care se numește “slujire”.

Isus slujește bând paharul morții noastre, în care am căzut datorită păcatului. El ne slujește, dându-și viața pentru noi și această slujire mântuiește viața noastră în veșnicie! Poarta către gloria veșnică este iubirea prin care “omul” care este “sus pus” nu face abuz de putere, nu cere să fie servit, ci coboară la nivelul celor de jos și-i slujește, asemenea Mântuitorului, care s-a coborât la noi pentru a ne ridica, împreună cu El, în mărirea Sa.

Să-L rugăm pe Domnul să ne elibereze de ispita de a-i domina, subjuga, comanda, asupri pe frații noștri. Să-I cerem să ne ajute, ca să fim slujitorii Săi și ai aproapelui, împreună cu El, astfel încât să ajungem la mărirea veșnică, pregătită nouă din veac. Amin.

Ritul bizantin