Start > Ritul bizantin > Cererea fiilor lui Zebedeu

Cererea fiilor lui Zebedeu

3 April 2009
1,699 afișări

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Duminica a V-a din Post

Această sfântă zi de duminică, a cincea din Marele Post, ne propune să medităm asupra dorințelor noastre de mărire deșartă; în același timp ne pregătește să înțelegem ascultarea de care dă dovadă Isus, mergând pe calea înfăptuirii Misterului răscumpărării noastre până la capăt, plătind cu prețul vieții iubirea față de noi.

“Iată ne ducem la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat căpeteniilor preoților și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor, care-L vor batjocori; și-L vor scuipa și-L vor omorî, dar a treia zi va învia,” spune Domnul. Ce cuvinte pline de mister pentru Apostoli: El este speranța, este cel mai mare dintre profeții lui Israel, pe El L-au urmat văzând semne mari și iată că acum le vorbește despre patimă și moarte. Au ascultat dar nu au înțeles, dovadă rătăcirea începută în noaptea patimilor și disperarea produsă de prăbușirea propriilor iluzii omenești pe care și le-au făcut despre Mântuitorul, speranțele lor fiind răstignite odată cu Isus. Acum ei nu înțeleg: va fi nevoie de suferința purificării propriilor gânduri, de convertire și apoi, în lumina Învierii, toate prevestirile profețiilor Vechiului Testament și cuvintele lui Isus despre suferința pe care i-o va aduce încrâncenerea în păcat a oamenilor, vor prinde contur și vor fi înțelese. În aceste momente de prezență a lui Cristos, aceste cuvinte sunt misterioase, și nu sunt înțelese de discipoli pentru că încă trăiește propriul “eu” și acesta prea puțin îmbrăcat în gândirea lui Hristos.

Iacob și Ioan, fiii lui Zebedeu, cuprinși de ceața iluziilor propriilor așteptări, vin la Isus cu cererea de a sta “în glorie” unul de-a dreapta și altul de-a stânga Învățătorului. Ei așteaptă încă o Împărăție a lui Dumnezeu ideală, pentru poporul lui Israel, o guvernare pe tronul lui David în care romanii – păgânii – să fie alungați, cărturarii și fariseii mustrați pentru încrâncenarea lor în jurul speculațiilor asupra “literei” Legii și nu asupra trăirii ei, o domnie a păcii, înțelegerii și a dreptății. Încă nu au înțeles că opera mântuirii este universală și Împărăția este a tuturor oamenilor, indiferent de limba vorbită, de cultură sau de apartenența sau nu la tradiția lui Israel. Avea să treacă mult timp până când ucenicii vor înțelege ce înseamnă să propovăduiești tuturor neamurilor și că Biserica este mântuitoare pentru toți. Ceilalți zece Apostoli nu sunt nici ei mai prejos de confrații lor, pentru că “au început să fie mânioși pe Iacob și pe Ioan.” Și ei sunt prizonierii acelorași așteptări mesianice, puternic influențate de încercările istorice prin care a trecut poporul lui Israel și așteptau să șadă împrejurul lui Isus într-un stat ideal, însă pe măsura așteptărilor lor.

Cuvintele Mântuitorului sunt un arc peste timp având aceeași profunzime și pentru noi, cei de astăzi. Înțelegem cu adevărat Împărăția lui Dumnezeu? De câte ori ni se pare că Împărăția este atât de îndepărtată sau o așteptăm ca o lume perfectă în care să intrăm și noi, să ne conformăm binelui și dreptății care să vină din exterior, dinspre societate spre individ. Împărăția lui Dumnezeu s-a instaurat pe Pământ, este prezentă în mijlocul nostru, manifestându-se oriunde domnește sfințenia. Biserica este sfântă și în mijlocul credincioșilor ei găsim Împărăția lui Dumnezeu care stăpânește în inimile celor care ascultă de glasul lui Dumnezeu. Este o Împărăție spirituală care crește… Plinirea Împărăției se va petrece atunci când întreaga omenire se va întoarce la Dumnezeu, devenind o turmă sub un singur păstor, însă cât de încercată este și va fi Biserica lui Hristos până atunci… Suntem chemați să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu “acum”, “aici”, în locul unde trăim și în timpul vieții noastre. Intrând în Împărăția lui Dumnezeu, lumina și căldura iubirii lui Hristos se va răspândi dinspre noi spre ceilalți. Călăuziți de această lumină ca de un far, și cei din jurul nostru vor pătrunde în comuniunea de sfințenie a sfintei Biserici, Împărăția pornind din adâncul inimilor spre ceilalți. Nu este o așteptare pasivă a intrării într-o “țară minunată” ci este un dinamism spiritual care transformă prin Spiritul Sfânt lumea care, din aproape în aproape, va ajunge în mod deplin acea Împărăție a lui Dumnezeu în care omul va trăi în demnitatea pentru care a fost creat.

În lumina Învierii înțelegem acum cuvintele Mântuitorului: “Știți că cei care se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mari ai lor le stăpânesc;” aceste legi sunt pe măsura lumii fără de Dumnezeu, însă “între voi care vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru; și care va vrea să fie cel dintâi între voi să fie slujitorul tuturor, pentru că și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca el să slujească…” Împărăția lui Dumnezeu nu este guvernată de legile lumii acestea, Isus Hristos dând tuturor exemplu cum trebuie să se trăiască aici pe Pământ și totodată în Împărăția divină. Sfințenia nu înseamnă a face lucruri mari ci a trăi în tumultul vieții cotidiene, în care ne împărțim între obligațiile față de familie, față de societate și față de Dumnezeu. Exemplul cel mai elocvent asupra a ceea ce înseamnă a sluji Împărăției în viața de zi cu zi este viața ascunsă a Sfintei Familii în Nazaret.

“Nazaretul este școala unde începe să fie înțeleasă viața lui Isus: școala Evangheliei [...] Mai întâi, o lecție de tăcere. O, de s-ar renaște în noi prețuirea tăcerii, această admirabilă și indispensabilă atmosferă a spiritului… O lecție de viață de familie. Nazaretul să ne reamintească ce înseamnă familia, comuniunea ei de iubire, frumusețea ei austeră și simplă, caracterul ei sacru și inviolabil [...] O lecție de muncă. O, Nazaret, cămin al “Fiului lemnarului”, mai ales aici am vrea să înțelegem și să celebrăm legea, aspră dar mântuitoare, a trudei omenești [...]; și, în sfârșit, vrem să salutăm aici pe toți cei care muncesc în lumea întreagă și să le arătăm pe marele lor model, pe fratele lor Dumnezeiesc.” (CBC n. 533)

Împărăția lui Dumnezeu este a creștinilor care practică virtuțile cu eroism, însă de cele mai multe ori în ascunzișul faptelor aparent mărunte, asemenea bănuțului văduvei.

Omul este chemat să facă o “experiență fundamentală” a legăturii cu Dumnezeu. Condiția umană, aceea pe care o sesizăm în această “experiență fundamentală”, este dominată de două condiții existențiale: omul este “o ființă-aruncată-în-lume” și “o ființă-aruncată-în-istorie”. Astfel omul este “proiectat” fără încetare, în mod anxios spre viitor, aparținând în același timp unui trecut, unui lung lanț de dependențe istorice. Este aservit în mod esențial de multitudinea fascinațiilor prezentului care îl captează și caută să îl îndepărteze de Dumnezeu. În același timp omul încearcă să devină propriul creator prin transformarea cadrului propriei vieți, a organismului și psihismului său propriu, a comportamentului său greșit. Propriile limite îi arată mai înainte de toate contingența sa radicală. Orizontul cunoașterii lui se lărgește pe măsură ce îl explorează; pleacă în spațiu însă se va întoarce mereu pe pământ își mărește durata existenței sale istorice însă se va lupta mereu cu moartea.

Evanghelia lui Hristos este răspunsul tuturor așteptărilor omenești, iar intrarea în Împărăția lui Dumnezeu înseamnă a trăi în conformitate cu poruncile Mântuitorului. Numai urmându-L pe Hristos ne vom putea prezenta în fața Judecății și să devenim locuitori ai fericirii cerești.

Rugăciune

Iată-mă Doamne în fața Ta, privind la Tine cu ochii minții. Tu mă înveți și-mi descoperi scopul. Exemplul vieții Tale pământești îmi descoperă cât sunt eu de departe de sfințenie. Ai înfăptuit mântuirea noastră. Dorința Ta a fost să faci voia Tatălui Tău și astfel Te-ai făcut ca unul dintre noi, Te-ai îmbrăcat cu omenirea noastră și, mai mult, ai devenit servitorul nostru revelându-ne ce înseamnă adevărata iubire.

O, Doamne, Dumnezeul meu și Totul meu, merit sau pot să cutez să-Ți cer mai mult decât mântuirea mea, eu care nici măcar pentru aceasta nu am servit cum se cuvine pe pământ, cu toate că am avut permanent înaintea mea exemplul vieții și al învățăturii Tale?

Numai bunătatea Ta, mă face să sper la fericirea cerească pentru că numai harul Tău poate să-mi transforme sufletul împietrit într-un suflet sfânt și curat, care să fie vrednic de a se bucura de-a pururi în Măreția Ta.

De aceea rămâi cu mine, Mântuitorul meu, și cercetează-mă cu îndurarea Ta, ca să voiesc de acum înainte doar ceea ce este conform voinței Tale divine. Amin.

Ritul bizantin