Partea I-a: “pretenţia” fiilor lui Zevedeu

Dacă în Evanghelia lui Marcu, de trei ori Isus vesteşte patima şi moartea Sa şi tot de atâtea ori, ucenicii nu înţeleg (Petru reacţionând împotriva suferinţei lui Isus, ucenicii întrebându-se cine este mai mare între ei iar fiii lui Zevedeu cerându-I lui Isus să stea de-a stânga şi de-a dreapta Sa,în Împărăţie), pericopa evanghelică de astăzi ne prezintă cea de a III-a vestire a patimilor Mântuitorului (Mc 10,32-34), cererea fiilor lui Zevedeu (Mc 10, 35-37) şi învăţătura lui Isus cu privire la sensul corect al “puterii”, de fapt, al slujirii.

În timp ce Domnul mergea înaintea ucenicilor către Ierusalim, ştia că va fi omorât deoarece, profetul Isaia vestise demult acest eveniment tragic (cfr. Is 50,4-6; 53,1-10). Moartea Sa nu e rodul predestinării, ci este consecinţa unui angajament liber, făcut pe baza misiunii de mântuire a lumii, primită de la Tatăl. Avertizându-i pe ucenici cu privire la patima şi moartea Sa, este ca şi cum le-ar fi spus: ucenicul trebuie să-şi urmeze întru totul Maestrul, chiar să sufere împreună cu El. Ucenicii erau speriaţi, nu înţelegeau aceste cuvinte, pentru că acestea nu erau în concordanţă cu ideile lor privitoare la Mesia. De fapt, ucenicii, nu numai că nu pricepeau, ci au continuat să fie preocupaţi doar de ambiţiile lor şi de realizarea personală: Iacob şi Ioan cer primele locuri, vor să treacă înaintea lui Petru.

Observăm că doleanţa celor doi fraţi este într-o mare opoziţie cu vestea pe care Isus le-a dat-o. Toţi ştim că iubirea de sine (narcisismul, filautìa -cum o numesc Sfinţii Părinţi-) îl face pe om surd faţă de nevoile şi de durerile aproapelui, transformându-l într-unul cu “inimă de piatră”. Din cererea lor, în aparenţă întemeiată, de a sta la stânga şi la dreapta lui Isus, deducem că: în ciuda faptului că au stat trei ani cu Isus, apostolii nu şi-au schimbat mult felul de a privi lucrurile şi lumea. Îi interesa doar profitul: doreau să fie răsplătiţi (plătiţi) pentru că L-au urmat! Ei considerau că “gloria” lui Isus era o bună ocazie pentru ca şi ei să acceadă la un loc de onoare. Oare apostolii căutau mărirea lui Dumnezeu sau afirmarea lor, servindu-se de “Biserică”?

Fraţilor! Trebuie să-L slujim pe Domnul, să căutăm împlinirea voinţei Lui, fără să fim interesaţi de vre-un avantaj pentru noi şi fără să pretindem felul în care să fim recompensaţi. Cei care pretind recompensă au ataşamentul celor care nu se încred în bunătatea Domnului sau se consideră mai inteligenţi decât El. Slujirea în vederea obţinerii unui anume favor, recompensă, constituie un mare pericol pentru viaţa spirituală. De fapt, egocentrismul se manifestă în căutarea “măririi deşarte” a acestei lumi şi se opune iubirii lui Isus, care implică slujire gratuită şi dăruire a vieţii. Prin urmare, planul vieţii unui creştin, trebuie să fie în continuă îndreptare de la “egocentrism” la “dăruirea” oneroasă; “ucenic” însemnând să mergi în urma Domnului, să-I urmezi exemplul.

Contrar viziunii lui Isus, cei doi apostoli urmează logica umană, considerând că-i suficient să facă parte din grupul apostolilor pentru a avea dreptul să stea la loc de cinste. Isus ne învaţă că cinstea şi onoarea, se nasc dintr-un alt mod de gândire: logica iubirii fără margini. De aceea, prin răspunsul Său, Domnul îi invită să nu se comporte asemenea mai “marilor lumii” (puternicii lumii, după învăţătura lui Isus, caută mărirea deşartă a acestei lumi: se mulţumesc să fie consideraţi oameni mari, chiar dacă de fapt nu sunt), ci “cel care doreşte să fie primul, să fie slujitorul tuturor“. Această logică o întăreşte cu propriul exemplu: “Fiul omului nu a venit ca să fie servit, ci să slujească“.

Fiii lui Zevedeu cer privilegii. Poate că nu au vrut să piardă timpul în a-şi asigura viaţa. Oare ce a simţit Isus când a observat cât de slabe roade a dat munca Sa? Ceilalţi zece se agită. De fapt, grupul ucenicilor experimentează un fel de dezbinare. Supărarea lor ne ajută să înţelegem că şi ei căutau acelaşi lucru, chiar dacă nu au avut curajul să-l ceară. Încă Spiritul nu se coborâse peste apostoli, ca să-i ajute să înţeleagă învăţătura lui Isus, care invită creştinii la un stil nou de viaţă, al slujirii, după exemplul Său. De fapt, gândirea ucenicilor manifestă tensiunile şi puţina armonie din interiorul primelor comunităţi creştine. În comunitatea noastră care este starea de spirit: buna înţelegere sau individualismul? Slujirea sau comandarea?

Ucenicii uită că au fost chemaţi “în urma” Domnului şi nu să ocupe o poziţie la “nivelul Lui”. Ei au fost prezenţi la discursurile care adunau mulţimile în jurul Său şi la înmulţirea pâinilor; au văzut vindecările făcute de Domnul şi învierea morţilor; Au auzit cuvintele din clipa “schimbării la faţă: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, ascultaţi-L!” (Mc 9, 7); însă tot nu au înţeles, pentru că visau la un “Mesia”, eliberator politic şi religios, la un triumfător glorios, cu care să împartă puterea.

Ei nu-L recunoşteau în Isus, pe Mesia, descris pe larg de profetul Isaia: “slujitorul Domnului“; “dispreţuit de oameni“; “omul durerilor“; “Cel ce se dă pe sine pentru răscumpărarea noastră“, dar care, în urma suferinţelor va vedea lumina; “Dreptul” care va mântui pe mulţi, pentru că va lua asupra Sa răutăţile oamenilor (cfr. Is 53,2.3. 10 11). Acest “slujitor” va elibera oamenii de puterea răului, pentru că puterea Sa nu este ca aceea a stăpânilor lumii acesteia; El nu este un tiran. Viaţa Sa nu este o căutare a măririi lumeşti, deoarece Domnul coboară la om pentru a-l sluji, pentru a-l elibera de rău şi de păcat. Aceasta este misiunea Lui.

Iacob şi Ioan au fost chemaţi la o astfel de “misiune-slujire”. La o astfel de “slujire regală” este chemat fiecare creştin. Este vorba de o “cale a crucii” de-a lungul căreia ştim că nu ne purtăm singuri crucea, pentru că Isus este mereu cu noi.

Iubiţi credincioşi! Toţi dorim să fim apreciaţi şi ne pare rău când acest lucru nu se întâmplă sau când nu suntem stimaţi, aşa cum ne-am fi aşteptat. Ne revoltă criticile altora, le vedem ca pe nişte nedreptăţi şi acest lucru poate fi corect, dar când pretindem să-i depăşim pe alţii din mândrie sau din dorinţa de a fi onoraţi, greşim, deoarece ne lăsăm stăpâniţi de orgoliu.

Orgoliosul este cel care vrea să pară mai mult decât este, cel care vrea să stea “deasupra”; cel care caută gloria. Omul afectat de orgoliu este cel care crede că este “cine ştie cine”, când de fapt este un nimeni. Este omul îngâmfat şi plin, saturat cu un orgoliu van, mincinos; care se laudă cu poziţia sa socială, cu realizările sale când, de fapt, acestea nu există. Este omul stăpânit de trufie deşartă, de lăudăroşenie. De asemenea orgoliosul n-are nici o calitate, dorind doar să fie faimos în ochii altora: “megalomania”.

Orgoliosul este omul care nu ştie să ceară niciodată, doar să ia, să jignească şi să facă nedreptăţi, fără să-şi ceară iertare; să obţină ceea ce doreşte cu ajutorul ameninţărilor. Este persoana care nu ştie spune: te rog frumos. Este omul needucat, fără respect, vanitos si trufaş. Este cel mândru, care confirmă zicala: “Cu cât persoanele sunt mai goale, cu atâta sunt mai pline de sine”.

Orgoliul este o trăsătură distructivă deoarece, în timp ce toate celelalte vicii îl fac pe om să se îndepărteze de Dumnezeu, mândria îl face pe om să I se împotrivească şi să-L contrazică pe Domnul. Astfel, pentru că au vrut să fie mai inteligenţi decât porunca Domnului, Adam şi Eva, orgolioşi, au pierdut viaţa raiului şi au trebuit să experimenteze mizeria lor. Observăm că tot ceea ce nu respectă poruncile lui Dumnezeu, este dăunător! Şarpele, primul rebel, nu a vrut să-I slujească Domnului, iar acum caută cu orice preţ ca oamenii să-i urmeze exemplul.

“Antidotul” faţă de orgoliu ni-l dă Isus prin cuvintele: “Fiul omului nu a venit ca să I se slujească, ci să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“. El ne-a dat exemplul Său: perfecţiunea se câştigă prin slujirea iubitoare.

Istoria ne învaţă că puterea dominatoare a mai marilor lumii -a celor puţini care comandă mulţimile- poate fi oricând uzurpată de alţii. Cunoscând acest lucru, Isus ne spune că în Biserică nu trebuie să fie astfel! Creştinii trebuie să fie cei care biruiesc ispita orgoliului, a dorinţei de a fi cel mai bun, cu orice preţ.

În relatarea acestei pericope, evanghelistul Matei ne spune că, de fapt, mama celor doi fraţi se prezintă la Isus cu această cerere (cfr. Mt 20,20). Probabil, datorită sărăciei şi a lipsei locurilor de muncă din acea epocă, ea s-a grăbit să mijlocească pentru fiii săi, dorind să le garanteze un loc sigur, de conducere în această “Împărăţie”, despre care Isus vorbea atât de des. Putem spune că această mamă este imaginea părinţilor care îşi stresează copii; care doresc cu orice preţ să-i vadă realizaţi. Părinţii trebuie să ştie că în ciuda faptului că locul de muncă se poate, uneori, cumpăra cu bani, mântuirea nu se poate cumpăra. Acei părinţi care le asigură “totul” copiilor… le fac rău acestora, pentru că îi “deresponsabilizează”! Mai mult, neglijând educaţia religioasă, îi învaţă că lucrurile lumii pământeşti sunt mai importante decât fericirea veşnică. De fapt, aceşti părinţi îşi înşeală proprii copii!

Dacă în Evanghelia după Matei, mama celor doi s-a folosit de multă diplomaţie în ceea ce priveşte doleanţa ei, Iacob şi Ioan nu cer, ci aproape că pretind. Limbajul folosit de ei are un ton poruncitor: “Vrem!”. Pretenţia lor seamănă mult cu dorinţele noastre de afirmare. În zilele noastre există fenomenul “recomandărilor”, când oamenii apelează la prieteni cu funcţii importante pentru ca să obţină anumite favoruri. Astfel unele locuri de muncă, vizând o mare responsabilitate, nu se ocupă potrivit criteriului competenţei, ci pe baza “fenomenelor” de clientelă, de favoruri, de recomandări… fapt care cauzează tot mai multe nedreptăţi şi discriminări. Prin urmare, unii oameni nici nu merită să ocupe funcţia pe care o au iar alţii, ocupă posturi mult mai modeste, faţă de capacitatea şi aptitudinile lor. Iată câteva din aspectele păcătoase ale societăţii noastre.

Partea a II-a: reacţia “răbdătoare” a Domnului

Iubiţi credincioşi! Cererea celor doi fraţi denotă înfumurare şi aroganţă: cred că vor putea bea acelaşi “pahar” pe care îl va bea Isus, fără să-şi de-a seama cât de greu o să le fie doar să-L însoţească pe Domnul pe drumul Calvarului. Aroganța lor izvora din ambiţia şi ignoranţa lor. Drept urmare, Domnul crede de cuviinţă să-i instruiască cu privire la deţinerea puterii în lume şi în Biserică (cfr. Mc 10,38-40). Reacţionând hotărât, răspunde: “Voi nu ştiţi ce cereţi!” Îi întreabă cu privire la “potir” şi la “botez”. Este vorba de “potirul” suferinţei şi de “botezul” sângelui, al morţii. Botezul pe care Isus trebuie să-l primească, este moartea şi coborârea Sa în iad, adică în locul cel mai adânc al durerii umane; cale pe care, Isus a ales-o şi acceptat-o în mod liber, în vederea mântuirii. Prin întrebarea Sa, Domnul doreşte să ştie dacă în schimbul unui loc de cinste, ei acceptă să-şi dea viaţa, până la moarte. Cei doi răspund afirmativ, dar puţine zile după aceea, vom vedea cum Îl abandonează în ceasul suferinţei şi al morţii (cfr. Mc 14,50) iar la dreapta şi la stânga Sa, vor sta cei doi tâlhari.

Isus ar fi putut să le răspundă pe un ton dur sau, să-i demită, pentru că nu corespund misiunii de ucenic, însă Domnul preferă, cu răbdare şi dragoste, să-i înveţe, încă o dată, despre “slujire“. Este ca şi cum Isus ne-ar spune: “de răsplata voastră” se ocupă Tatăl vostru”, voi preocupaţi-vă să faceţi ce ţine de voi, “să slujiţi”. Preocuparea noastră ar trebui să fie urmarea şi imitarea Domnului întru totul, în special în ceea ce ne solicită efort, renunţare, batjocura unora sau persecuţiile altora. Nu trebuie să-L urmăm pe Domnul, doar atunci când ne place. Căci cel care susţine că-L iubeşte pe Isus, trebuie să se comporte cum El s-a comportat, ne spune apostolul Ioan, în scrisorile sale.

Din pericopa de astăzi înţelegem că şi ucenicii erau loviţi de carierism, de setea de putere, de căutarea faimei, de dorinţa de parvenire cu orice preţ. Cel care caută doar succesul, urmăreşte interesele sale egoiste, niciodată aprobate de Evanghelie, aceasta opunându-se măreţiei, grandorii şi semeţiei lumii. De fapt, Isus clarifică: este Tatăl cel care distribuie “premiul”, pe baza iubirii Sale gratuite. Această învăţătură este adresată nu doar tuturor apostolilor, ci şi nouă. De fapt, Scriptura ne aminteşte: “Competenţa” omului constă doar în a-l sluji pe aproapele şi pe Dumnezeu (cfr. Is 53,2.3.10-11) iar răsplata rămâne mereu un dar pe care Tatăl ni-l face!

III. Partea a III-a: puterea adevărată ştie să slujească

În această parte a pericopei (cfr. Mc 10, 41-44), Isus vorbeşte din nou despre exercitarea puterii (Mc 9,33-35). În vremea aceea, Imperiul Roman nu se preocupa de binele poporului, ci domina lumea cu puterea armelor iar prin tribut, taxe, impozite, aduna bogăţiile oamenilor în favoarea celor puţini, care locuiau la Roma. Mai marii vremii căutau doar interesul propriu (Mc 6,17-29), iar societatea era terorizată de cei care-şi exercitau abuziv şi în chip violent puterea. Isus propune o alternativă: “Între voi să nu fie aşa, cine vrea să fie mare între voi, să fie servitorul tuturor, cine vrea să fie primul, să fie sluga tuturor”. Domnul se opune privilegiilor sau rivalităţilor şi insistă pe “slujire”, ca remediu împotriva ambiţiilor personale şi ca alternativă corectă pentru convieţuirea umană.

Prin cuvintele: “Am venit să slujesc“, Isus ne prezintă definiţia cea mai frumoasă despre Dumnezeu: un Dumnezeu în slujba omului. Oamenii îi slujesc pe oameni, dar Dumnezeu îl slujeşte pe om. Prin urmare, toţi creştinii sunt invitaţi să slujească, nu să pretindă să fie slujiţi. Isus ne ajută să înţelegem că: din “atotputernic”, din iubire pentru noi, Dumnezeu s-a făcut “neputincios”şi sluga omului. Iată cum Isus transformă “puterea” în “slujire”: o putere în favoarea celorlalţi, nu o putere de dominare peste alţii. “Cel care vrea să fie primul, să fie slujitorul tuturor“.

Viaţa lui Isus poate fi rezumată prin cuvintele Sale privitoare la misiunea Sa de slujire: “Fiul omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10, 45). Mântuitorul Slujitor, vestit de profetul Isaia (cfr. Is 42,1-9; 49,1-6; 50,4-9; 52,13-53,12) ne prezintă un mod cu totul nou de a privi viaţa. Numai prin slujirea fraţilor şi prin grija faţă de cei marginalizaţi, vom putea face ca lumea să aibă faţă umană.

Recomandând calea cea dreaptă a slujirii, Isus nu condamnă dorinţa de putere, însă ucenicilor le arată calea pentru a ajunge la adevărata faimă, “grandoarea puterii”: cea a slujirii. Domnul ne spune că trebuie să fie o legătură între ceea ce omul dă şi ceea ce omul doreşte: dacă doreşti să fii mare, mai întâi de toate, slujeşte!

Sportivii, oamenii de ştiinţă şi cei care conduc destinele lumii ştiu că rezultatele mari se obţin printr-o muncă susţinută şi îndelungată, nu de pe o zi pe alta. Unii oameni de ştiinţă au ca obiectiv nu succesul, înţeles ca recunoaştere a valorii lor din partea societăţii, ci obiective mai mari, pe care majoritatea oamenilor nici măcar nu şi le-ar putea imagina. Dacă unii cercetători doresc să facă descoperiri importante pentru a ajunge faimoşi şi bogaţi, alţii caută prin descoperirile lor, să realizeze condiţii de viaţă mai umane pentru omenire. Toţi muncesc dorind să-şi atingă scopul, dar cu stiluri de viaţă diferite, cu inimi diferite. Apostolii au devenit renumiţi, pentru că au abandonat modul de viaţă, care la început li se părea că îi va face celebri.

Fraţilor! Domnul doreşte să ne înveţe că: viaţa nu este un joc în care putem hotărî singuri toate regulile, ori în care putem alege doar părţile care ne interesează sau ne plac, renunţând cu bucurie la tot ceea ce este complicat.

Isus ne explică stilul slujirii, valabil pentru toate vârstele şi condiţiile sociale! El se debarasează de modul de guvernare al lumii din timpul Său şi cere ca în comunităţile creştine, guvernarea şi felul de relaţionare între oameni, să fie diferit! Biserica nu trebuie să stăpânească peste oameni! Adevărata întâietate se află în “iubirea care slujeşte”. Cei care ocupă posturi importante trebuie să slujească, nu să stăpânească!

“Cel care vrea să fie primul, să fie servitorul (doulos = sclavul) tuturor”: unul care nu are drepturi şi de care toţi pot să se slujească; cineva care nu este stăpân pe sine, un om la dispoziţia şi la bunul plac al altora. Un asemenea “om-sclav” nu se găsea în societatea civilă, dar acum există. Este Isus, Fiul omului, care a venit să slujească! “Slujirea” constituie şi explică toată activitatea lui Isus, care îşi dă viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.

Iubiţi credincioşi! “Darul de sine” este expresia atotcuprinzătoare a slujirii. Iată relaţia strânsă dintre “slujire” şi “darul vieţii”! Orice ai face, dacă nu-ţi dai viaţa sau nu te dăruieşti, nu înfăptuieşti un “serviciu” adevărat, conform stilului lui Isus! Iată planul educativ pe care ucenicii sunt chemaţi să-l înveţe şi să-l practice neobosit: să facă din viaţa lor, o iubire dăruitoare, pentru fericirea altora. Secretul constă în a privi la Isus răstignit, pentru a învăţa arta slujirii. Ignaţiu de Loyola se ghida după zicala: “În toate să iubim şi să slujim”! Toţi suntem chemaţi să actualizăm acest program în viaţa socială, politică, a afacerilor, a relaţiilor interpersonale, în familie… Primul favor, prima slujire pe care Biserica trebuie să o dea lumii, este vestirea Evangheliei, dăruirea lui Isus oamenilor! Aceasta este misiunea Bisericii! Acesta trebuie să fie ţelul vieţii şi al activităţii creştinilor: “Răspândeşte iubirea pe tot pământul, dacă vrei să-L iubeşti pe Cristos” (Sf. Augustin).

Fraţilor! Iacob şi Ioan cer amândoi, primul loc în Împărăţie. Astăzi tot mai mulţi creştini se roagă să câştige bani, să fie promovaţi în posturi cheie, să fie sănătoşi, să aibă succes… Se roagă cineva pentru ca Domnul să-i ajute să slujească cu sinceritate şi dăruire fraţilor săi? Ce îi cer Domnului în rugăciunile mele? Ne-am reînnoit viaţa după botezul nostru: suntem atenţi faţă de slujirea aproapelui, sau continuăm să trăim în întuneric? Urmăm exemplul lui Isus care şi-a dat viaţa, renunţând la Sine pentru mântuirea noastră?

În concluzie, putem spune că pericopa ne ajută să înţelegem cât este de diferită gândirea omului, faţă de cea a lui Isus. Omul caută profitul de pe urma muncii sale, caută să aibă o situaţie socială bună, care să-l ridice deasupra altora. Însă Isus nu a venit pe pământ să caute stima oamenilor, ci pentru ca să ne înveţe să-L cunoaştem pe Tatăl şi să ne invite să împlinim, să facem voinţa Lui. El ne cheamă nu la o poziţie de prestigiu prin care să ne simţim importanţi, ci la o viaţă de slujire, cea care contează în vederea mântuirii. Nu merităm nimic în urma păcatului, însă totul ne este dăruit în mod gratuit de Cel care cunoaşte inimile noastre.

Ne credem “profesori” emeriţi sau slugi nevrednice care nu am făcut nimic altceva decât să ne împlinim datoria, de zi cu zi? În familie, ne împlinim obligaţiile, fără ca să aşteptăm recompensa? Trebuie să ştim că există o singură uşă pe care se intră în adevărata mărire şi o singură glorie, care nu este cea deşartă şi ireală, a puternicilor lumii, aceea care se numeşte “slujire”.

Isus slujeşte bând paharul morţii noastre, în care am căzut datorită păcatului. El ne slujeşte, dându-şi viaţa pentru noi şi această slujire mântuieşte viaţa noastră în veşnicie! Poarta către gloria veşnică este iubirea prin care “omul” care este “sus pus” nu face abuz de putere, nu cere să fie servit, ci coboară la nivelul celor de jos şi-i slujeşte, asemenea Mântuitorului, care s-a coborât la noi pentru a ne ridica, împreună cu El, în mărirea Sa.

Să-L rugăm pe Domnul să ne elibereze de ispita de a-i domina, subjuga, comanda, asupri pe fraţii noştri. Să-I cerem să ne ajute, ca să fim slujitorii Săi şi ai aproapelui, împreună cu El, astfel încât să ajungem la mărirea veşnică, pregătită nouă din veac. Amin.