Predici

“Naşterea ta, Născătoare de Dumnezeu, bucurie a vestit la toată lumea:
căci din tine a răsărit soarele dreptăţii, Cristos Dumnezeul nostru;
şi, dezlegând blestemul, a dat binecuvântarea şi,
omorând moartea, ne-a dăruit viaţa cea veşnică.”
(Troparul Sărbătorii)

Două momente culminează în istoria omenirii. Primul, acela în care Dumnezeu se pleacă spre pământ şi îl creează pe om după chipul şi asemănarea Sa, adică îi dă, pe lângă viaţa raţională, firească, şi viaţa suprafirească a harului sfinţitor, devenind prin aceasta fiu adoptiv al lui Dumnezeu, chemat să se împărtăşească de viaţa divină, aici şi în Cer. Ştim însă cum omul nerecunoscător pentru această demnitate privilegiată, abuzând de libertatea care i s-a dat, a rupt, prin nesupunere, comuniunea de viaţă cu Dumnezeu, pierzând astfel adopţiunea divină, catastrofă cu urmări nefaste pentru întreaga omenire care a urmat. Din această stare de prăbuşire, omul singur, numai cu puterile proprii, nu se putea ridica, aşa după cum cineva căzut într-o prăpastie, abruptă şi adâncă, nu poate ieşi fără ca cineva să-i întindă o frânghie sau o scară.

Această scară i-a fost întinsă omului de însuşi Dumnezeu prin întruparea şi moartea pe Cruce a Fiului Său. Acesta a fost al doilea moment culminant în istoria omului.

Dacă pentru creare a fost suficient cuvântul Creatorului, pentru re-creare, adică pentru răscumpărarea omului, Iubirea veşnică a rânduit întruparea şi moartea Cuvântului veşnic. Şi, fiindcă prima prăpastie între om şi Dumnezeu o săpase o femeie, Eva, se cădea ca scara pe care Dumnezeu avea să se coboare la om, ca să-l salveze din ea, să fie tot o femeie, o nouă Evă, care, prin contrast cu cea veche, trebuia să fie nepătată, preasfântă, demnă de Fiul lui Dumnezeu, pe care avea să-L nască. Această femeie, aleasă din veci în acest scop, este Preacurata Fecioară Maria, a cărei naştere o prăznuim astăzi.

Întreg Testamentul Vechi, de la un capăt la celălalt, este străbătut de flacăra speranţei, aşteptării unui salvator, flacără pe care patriarhii şi profeţii, judecătorii şi împăraţii poporului ales s-au străduit s-o ţină aprinsă în inima acestuia. Iar când Dumnezeu a socotit că e momentul să trimită în lume pe Fiul Său, a lăsat o rază din mila Sa peste căsnicia stearpă a doi bătrâni drepţi, Ioachim şi Ana, pentru ca din această rază curată să răsară rodul cel mai curat şi cel mai ales din Univers, rod cultivat de însuşi Dumnezeu spre a fi Mireasa Spiritului Sfânt, Mama Răscumpărătorului promis, şi Mama noastră a tuturor, Fecioara Maria, în care s-a împlinit astfel promisiunea dată de Dumnezeu protopărinţilor, îndată după căderea în păcat: “Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei urmări călcâiul” (Facere III, 15).

Iată de ce Maria, spre care converg razele de nădejde a celor două Testamente, este centrul întregului sistem planetar, deoarece Ea a născut nu un soare oarecare, ci Soarele tuturor sorilor, pe Cristos Dumnezeu. De aceea, pe bună dreptate, Biserica o întâmpină, azi, pe Preacurata cu imnul din troparul pe care l-am citat la început: “Naşterea ta, Născătoare de Dumnezeu, bucurie a vestit la toată lumea, căci din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Cristos Dumnezeul nostru (…)”. Leagănul, pe care Ana din Nazaret îl mişcă cu piciorul, transformă suspinele patriarhilor şi profeţilor în lacrimi de bucurie; spre acest leagăn privesc cântând corurile îngereşti şi priveşte cu iubire însuşi Cuvântul veşnic, căci în el respiră fiinţa plăpândă care-i va da trup omenesc; şi tot spre acest leagăn privesc toţi pământenii, din trecut, prezent şi viitor, căci el a adus viaţa pentru toţi. Şi, dacă această copilă a fost iubită odinioară de către cei din Nazaret pentru candoarea şi frumuseţea ei unică, ea este iubită şi venerată în mod unic de toată suflarea creştinească ce şi-a mai păstrat dreapta cumpănă a minţii, împlinindu-se astfel profeţia făcută de Maria cu ocazia vizitei sale la Elisabeta, îndată după Bunavestire: “Căci iată de acum mă vor ferici toate popoarele” (Luca I, 48).

Biserica acordă o însemnătate atât de mare naşterii Preasfintei Fecioare, încât cu acest eveniment ea îşi începe seria tuturor sărbătorilor. Dacă anul civil începe la 1 ianuarie, anul bisericesc începe la 1 septembrie, deoarece primul eveniment din istoria lui Isus, pe care o recapitulează anul bisericesc, este naşterea Mamei Sale. Cu Naşterea Ei începe, şi cu Adormirea Ei îşi încheie Biserica ciclul tuturor sărbătorilor; şi e logic să fie aşa deoarece toate întâmplările din Testamentul Nou se desfăşoară între aceste două momente: Naşterea şi Adormirea Mariei.

Astăzi, când această stea apare pe bolta mântuirii, tresar de bucurie ambele Testamente. Se bucură prima Evă, văzând pe noua Evă care va şterge, prin smerenia şi ascultarea Ei, pedeapsa nesupunerii din Paradis şi va coborî din nou Cerul pe Pământ; se bucură străbunicile Mariei, care au prefigurat-o în Vechiul Testament, începând cu Saara – mama vechiului popor ales -, Maria fiind mama noului popor ales al lui Dumnezeu; se bucură Judita, a cărei evlavie e dusă la culme de Maria care taie nu capul duşmanului unui singur popor, al lui Holofern, cum făcuse Judita odinioară, ci capul duşmanului întregului neam omenesc, al Satanei; se bucură Esthera văzându-şi această strănepoată mântuind nu numai poporul său, ci toată omenirea, nu de un Aman, ci de un iad de răufăcători; se bucură Ruth moabiteanca; se bucură Isaia, văzându-şi profeţia împlinită; se bucură Solomon înţeleptul, care cu lira lui inspirată îi dedică Mariei primele acorduri din “Cântarea Cântărilor”, poem ce o cântă pe această Mireasă a Spiritului Sfânt.

Şi, aleşilor Testamentului Vechi, li se alătură cei dintâi reprezentanţi ai Noului Testament, apostolii, deoarece s-a născut Mama Învăţătorului lor; şi, cu aceştia, se bucură nuntaşii din Cana, aducându-şi aminte că Maria i-a scos din ruşine; se bucură Nazaretul, căci, prin această fiică a sa, el va rămâne pururi viu în conştiinţa omenirii; se bucură întregul pământ al Palestinei, văzând astăzi cum cel mai ales crin al plaiurilor sale îşi deschide corola spre soare.

Şi, împreună cu cele de jos, se bucură cele de sus: îngerii văd în Maria pe Regina lor, sfinţii o preamăresc ca pe modelul, mijlocitoarea şi Stăpâna lor; Tatăl priveşte la Ea ca la cea mai desăvârşită fiică a Sa; Spiritul Sfânt Se bucură de Mireasa-I neprihănită, iar Fiul se bucură că s-a născut Mama Sa, de la care va primi tot ce se leagă de fiinţa Sa pământeană: leagăn, scut, mângâiere, colaborare în opera răscumpărării, de la Bethleem până la aşezarea în mormânt.

De pe tronul ceresc, Isus îşi priveşte Mama în leagăn, aşa cum o va privi din Înălţimea Crucii, şi acest gând îl umple de duioşie.

Şi, dimpreună cu cetele îngerilor şi sfinţilor, ne bucurăm şi noi, bieţii copii ai Evei, pentru că ni s-a născut Mama noastră cerească, apărătoarea la Tronul dreptăţii lui Dumnezeu, Steaua Mării ce ne luminează calea spre portul mântuirii; se bucură muribunzii, căci la căpătâiul lor veghează şi se roagă, ca nimeni altul, Maria, Stăpâna morţii bune.

Şi cum ne vom concretiza bucuria faţă de Mama noastră cerească? Mai întâi, slăvindu-L pe Dumnezeu care, pregătind-o pe Maria spre a-I fi Mamă, i-a împodobit sufletul cu o sfinţenie unică, oferindu-ne în Ea cel mai desăvârşit model de desăvârşire şi învestind-o totodată cu menirea de cea mai puternică mijlocitoare a noastră. Apoi, îi vom oferi Mariei buchetul nostru spiritual de veneraţie, împletit din laudele şi mulţumirile pentru harurile primite, din hotărârea de a recurge cu încredere la mijlocirea Sa de Mamă a lui Isus şi a noastră, de a-i imita virtuţile: blândeţea, smerenia, puritatea, iubirea, ea fiind icoana desăvârşită a sfinţeniei, zugrăvită de însuşi Spiritul Sfânt, căci ea s-a conformat în toate, în modul cel mai desăvârşit, voinţei lui Dumnezeu. De aceea, dacă vrem s-o venerăm şi iubim cu adevărat, să urmăm porunca pe care Ea a dat-o servitorilor la nunta din Cana: “Faceţi tot ce vă va spune”. Să săvârşim tot ce ne învaţă şi ne porunceşte Dumnezeu prin Fiul Său, adică să-I împlinim voinţa, căci Isus a precizat: “Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în Ceruri”. Şi tot El, cu alt prilej, a spus că oricine face voia Tatălui Său este mama Sa, şi fratele Său, şi sora Sa. Împlinind deci poruncile Lui, ne învrednicim de cinstea de a-I fi lui Isus mamă, frate şi soră, asigurându-ne astfel comuniunea de viaţă cu Isus şi Maria, cu Sfânta Treime şi cu sfinţii, aici şi în Cer. Amin.

pr. Gheorghe Neamţiu Ritul bizantin