Start > Ritul latin > Sfântul Ioan – apostol și evanghelist

Sfântul Ioan – apostol și evanghelist

25 October 2008
856 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Sfântul Ioan Apostol

În duminicile dinainte de Crăciun l-am avut drept călăuză pe Sf. Ioan Botezătorul. Cine altul ar fi fost mai potrivit decât el să ne arate cum să-l așteptăm pe Domnul și cum să ne pregătim pentru venirea lui? După ce am celebrat Întruparea Cuvântului în lume, îl alegem drept călăuză pe un alt Ioan: sfântul Ioan Apostolul și Evanghelistul. El ne învață cum să-l iubim cu înfocare pe Isus și cum să mergem pe urmele lui.

Ioan, frate cu un alt apostol, cu Iacob, s-a născut la Cafarnaum, pe malul lacului Ghenesaret. Își întreținea existența cu pescuitul. Se pare, totuși că ar fi avut ceva avere, din moment ce tatăl său își permitea să aibă în proprietate o ambarcațiune pentru pescuit și muncitori angajați ca să-l ajute. Într-o zi, pe când Isus trecea pe acolo, Ioan este chemat la “Școala lui Isus“. Evanghelia ne spune că “a lăsat barca și pe Tatăl său” (cu alte cuvinte, a lăsat tot ce avea) și l-a urmat pe Isus.

Cu două zile în urmă am celebrat Nașterea Mântuitorului. Ieri, prin moartea de martir a Sfântului Ștefan am evocat Patima lui Cristos. Iar astăzi Liturgia Bisericii ne propune spre meditare Învierea Domnului. În dimineața zilei de Paști Maria Magdalena aleargă într-un suflet la apostoli pentru a le duce vestea uluitore: “L-au luat pe Domnul și nu știu unde l-au pus”. La această veste ies în evidență doi dintre apostoli: unul este Simon Petru, celălalt este “ucenicul pe care-l iubea Isus“. Ioan era acesta. Isus îl prefera. De aceea printre ceilalți ucenici apar manifestări de invidie. Nu că pe ceilalți nu i-ar fi iubit. Însă, așa cum o mamă își iubește toți copiii, și pentru toți și-ar da viața dacă ar fi nevoie, totuși pentru cel mai mic, fiind mai nevinovat, are o predilecție. Era – desigur – normal ca în “familia” celor 12 apostoli Isus să iubească în mod deosebit pe Ioan, care, potrivit tradiției era cel mai tânăr și singurul dintre ei care se pare că nu a fost căsătorit. Prin modul în care descrie episodul din dimineața învierii, Ioan scoate în evidență două lucruri: mai întâi îl “împinge” înainte pe Petru. Petru este cel care a intrat primul în mormântul din care Isus tocmai înviase de puțin timp. Ioan subliniază astfel că Petru este primul în ceea Ce privește autoritatea cu care l-a investit însuși Isus: “Eu îți zic că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea, iar porțile iadului nu o vor birui”. În al doilea rând evanghelistul scoate în evidență faptul că el însuși este primul în ceea ce privește iubirea și credința. Ioan a intrat în mormânt, a văzut și a crezut în Domnul Cristos cel Înviat din morți. Alegerile lui Dumnezeu sunt adesea pline de mister și neînțelese. Fiecare dintre noi am primit o chemare: chemarea botezială, chemarea la viața de familie, chemarea la viața consacrată sau la diferite slujiri, chemarea la viața politică și în alte domenii sociale. Ei bine, Ioan a primit vocația de a fi “ucenicul pe care-l iubea Isus“. Chemarea lui Ioan este adresată și nouă tuturor: e chemarea în marea familie a Bisericii lui Cristos ca membre vii ale Trupului său Mistic, e chemarea de a fi – asemenea lui Ioan – iubiți și preferați ai lui Cristos.

Cardinalul Albino Luciani cel care avea să devină Papa Ioan Paul I, a făcut odată o afirmație care a stârnit o oarecare uimire. “Dumnezeu - spunea el la o predică – nu este Tată. Ba mai mult, el nu este Mamă. Dacă pe toți ne iubește cu o inimă de Tată, pe noi care ne-am consacrat lui ne iubește cu o inimă de Mamă”. Pe tânărul care a venit odată la Isus pentru a se informa ce trebuie să facă pentru a dobândi viața veșnică, Evanghelia ne spune că “Isus l-a fixat cu privirea și l-a îndrăgit”. Însă, refuzând chemarea lui Isus acel tânăr a ales tristețea, căci, spune Evanghelistul: “a plecat foarte trist“. Ioan, cel care a lăsat “barca și pe tatăl său“, adică tot ce avea, și l-a urmat pe Isus, a ales bucuria, tinerețe fără bătrânețe. În iconografia din toate timpurile, Ioan este singurul dintre apostoli care e reprezentat fără barbă, cu părul căzând în valuri pe umeri cu trăsături ale feței aproape feminine, voind să arate tinerețea lui deși a trăit mai mult decât toți apostolii. Nimeni desigur, nu și-l poate imagina pe Ioan bătrân. Iubirea l-a păstrat veșnic tânăr. Probabil că pe chipul său nu se vedea nici semnele fizice ale bătrâneții căci apostolii intră în panică și-l întreabă pe Isus: “Dar cu acesta ce va fi? Nu va muri? Nu va mai îmbătrâni?“. Descoperind iubirea supremă Ioan nu a mai îmbătrânit niciodată. Iar noi, dacă am descoperit iubirea am descoperit secretul tinereții.

Un renumit călugăr din Torino – Padre Mariano – se întreba odată: “Cine este bătrân?” Și tot el răspunde: “Bătrân este cel care nu are pe nimeni în inimă și nu se simte în inima nimănui”. Și din nou se întreabă: “Cine este tânăr?” Apoi tot el răspunde: “Tânăr este acela care are pe cineva în inimă și se simte în inima cuiva”.

Trei învățături prețioase desprindem pentru viața noastră sufletească din celebrarea sărbătorii de astăzi: Ioan a fost apostolul sfintei Euharistii, a fost apostolul Sfintei Inimi a lui Isus și a fost apostolul Sfintei Fecioare Maria. A fost Apostolul Sfintei Euharistii nu numai pentru faptul că el împreună cu sfântul Petru au fost cei ce au pregătit sala Cenacolului pentru Cina de pe urmă, sau pentru că în acea seară și-a plecat capul pe pieptul lui Isus. Ci și pentru că în Evanghelia sa descrie cel mai frumos și mai profund despre iubirea lui Isus care ni s-a dăruit cu totul – Trup și Sânge – în Sfânta Euharistie. Și ne stă ca martor în această privință capitolul VI al Evangheliei sale.

A fost Apostolul Sfintei Inimi a lui Isus pentru că la Cina de Taină a ascultat bătăile înflăcărate ale acestei inimi și pentru el singur dintre apostoli a văzut de pe Calvar cum soldatul roman a străpuns coasta și Inima Preasfântă a Mântuitorului; a înțeles atunci, după cum reiese din Evanghelia sa că aceea este inima din care “vor curge râuri de apă vie“, râuri ce vor naște Biserica – Mireasa lui Cristos. A fost Apostolul plin de grijă a Maicii Preacurate, căci din înălțimea Crucii, acolo pe Calvar, lui îi încredințează Isus pe însăși Mama Sa ca pe o comoară: “Fiule, iată pe Mama ta” Și din ziua aceea Ioan a luat-o la sine pe Maria, iubind-o și respectând-o ca pe propria lui mamă.

Aceste trei exemple suntem îndemnați să le urmăm și noi: o împărtășanie cât mai frecventă, o comuniune cât mai strânsă cu Cristos, Capul și Mirele Bisericii. Apoi să avem un cult deosebit acordat Inimii pline de îndurare și de dragoste a lui Isus devoțiune aleasă către Inima Sa, care și astăzi continuă să bată la fel de înfocat ca odinioară în Cenacol. Să avem și noi față de Maria – Mama lui Isus – aceeași iubire și același devotament pe care l-a avut Sfântul Ioan. Mântuitorul nu i-a spus pe Cruce: “Fiule, iată mama mea!”. ci i-a spus: “Fiule, iată Mama ta!“. Prin el, Isus o încredințează pe Maria, comoara sa cea mai de preț, întregii Biserici. Maria, mama lui Isus, este și mama noastră. Suntem datori să ne arătăm față de Maria recunoștința pe care o datorează fiii mamei lor. Punând în practică aceste două virtuți ale Sfântului Ioan putem fi îndreptățiți că într-o zi vom deveni și noi, fiecare, “preferații” lui Isus și că vom beneficia – împreună cu toți sfinții în cer – de harul de care Ioan s-a bucurat încă în această viață: acela de a asculta tainicele bătăi ale inimii înflăcărate de iubire a Mântuitorului.

Dominic Soare

Ritul latin