În duminicile dinainte de Crăciun l-am avut drept călăuză pe Sf. Ioan Botezătorul. Cine altul ar fi fost mai potrivit decât el să ne arate cum să-l aşteptăm pe Domnul şi cum să ne pregătim pentru venirea lui? După ce am celebrat Întruparea Cuvântului în lume, îl alegem drept călăuză pe un alt Ioan: sfântul Ioan Apostolul şi Evanghelistul. El ne învaţă cum să-l iubim cu înfocare pe Isus şi cum să mergem pe urmele lui.

Ioan, frate cu un alt apostol, cu Iacob, s-a născut la Cafarnaum, pe malul lacului Ghenesaret. Îşi întreţinea existenţa cu pescuitul. Se pare, totuşi că ar fi avut ceva avere, din moment ce tatăl său îşi permitea să aibă în proprietate o ambarcaţiune pentru pescuit şi muncitori angajaţi ca să-l ajute. Într-o zi, pe când Isus trecea pe acolo, Ioan este chemat la “Şcoala lui Isus“. Evanghelia ne spune că “a lăsat barca şi pe Tatăl său” (cu alte cuvinte, a lăsat tot ce avea) şi l-a urmat pe Isus.

Cu două zile în urmă am celebrat Naşterea Mântuitorului. Ieri, prin moartea de martir a Sfântului Ştefan am evocat Patima lui Cristos. Iar astăzi Liturgia Bisericii ne propune spre meditare Învierea Domnului. În dimineaţa zilei de Paşti Maria Magdalena aleargă într-un suflet la apostoli pentru a le duce vestea uluitore: “L-au luat pe Domnul şi nu ştiu unde l-au pus”. La această veste ies în evidenţă doi dintre apostoli: unul este Simon Petru, celălalt este “ucenicul pe care-l iubea Isus“. Ioan era acesta. Isus îl prefera. De aceea printre ceilalţi ucenici apar manifestări de invidie. Nu că pe ceilalţi nu i-ar fi iubit. Însă, aşa cum o mamă îşi iubeşte toţi copiii, şi pentru toţi şi-ar da viaţa dacă ar fi nevoie, totuşi pentru cel mai mic, fiind mai nevinovat, are o predilecţie. Era – desigur – normal ca în “familia” celor 12 apostoli Isus să iubească în mod deosebit pe Ioan, care, potrivit tradiţiei era cel mai tânăr şi singurul dintre ei care se pare că nu a fost căsătorit. Prin modul în care descrie episodul din dimineaţa învierii, Ioan scoate în evidenţă două lucruri: mai întâi îl “împinge” înainte pe Petru. Petru este cel care a intrat primul în mormântul din care Isus tocmai înviase de puţin timp. Ioan subliniază astfel că Petru este primul în ceea Ce priveşte autoritatea cu care l-a investit însuşi Isus: “Eu îţi zic că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea, iar porţile iadului nu o vor birui”. În al doilea rând evanghelistul scoate în evidenţă faptul că el însuşi este primul în ceea ce priveşte iubirea şi credinţa. Ioan a intrat în mormânt, a văzut şi a crezut în Domnul Cristos cel Înviat din morţi. Alegerile lui Dumnezeu sunt adesea pline de mister şi neînţelese. Fiecare dintre noi am primit o chemare: chemarea botezială, chemarea la viaţa de familie, chemarea la viaţa consacrată sau la diferite slujiri, chemarea la viaţa politică şi în alte domenii sociale. Ei bine, Ioan a primit vocaţia de a fi “ucenicul pe care-l iubea Isus“. Chemarea lui Ioan este adresată şi nouă tuturor: e chemarea în marea familie a Bisericii lui Cristos ca membre vii ale Trupului său Mistic, e chemarea de a fi – asemenea lui Ioan – iubiţi şi preferaţi ai lui Cristos.

Cardinalul Albino Luciani cel care avea să devină Papa Ioan Paul I, a făcut odată o afirmaţie care a stârnit o oarecare uimire. “Dumnezeu - spunea el la o predică – nu este Tată. Ba mai mult, el nu este Mamă. Dacă pe toţi ne iubeşte cu o inimă de Tată, pe noi care ne-am consacrat lui ne iubeşte cu o inimă de Mamă”. Pe tânărul care a venit odată la Isus pentru a se informa ce trebuie să facă pentru a dobândi viaţa veşnică, Evanghelia ne spune că “Isus l-a fixat cu privirea şi l-a îndrăgit”. Însă, refuzând chemarea lui Isus acel tânăr a ales tristeţea, căci, spune Evanghelistul: “a plecat foarte trist“. Ioan, cel care a lăsat “barca şi pe tatăl său“, adică tot ce avea, şi l-a urmat pe Isus, a ales bucuria, tinereţe fără bătrâneţe. În iconografia din toate timpurile, Ioan este singurul dintre apostoli care e reprezentat fără barbă, cu părul căzând în valuri pe umeri cu trăsături ale feţei aproape feminine, voind să arate tinereţea lui deşi a trăit mai mult decât toţi apostolii. Nimeni desigur, nu şi-l poate imagina pe Ioan bătrân. Iubirea l-a păstrat veşnic tânăr. Probabil că pe chipul său nu se vedea nici semnele fizice ale bătrâneţii căci apostolii intră în panică şi-l întreabă pe Isus: “Dar cu acesta ce va fi? Nu va muri? Nu va mai îmbătrâni?“. Descoperind iubirea supremă Ioan nu a mai îmbătrânit niciodată. Iar noi, dacă am descoperit iubirea am descoperit secretul tinereţii.

Un renumit călugăr din Torino – Padre Mariano – se întreba odată: “Cine este bătrân?” Şi tot el răspunde: “Bătrân este cel care nu are pe nimeni în inimă şi nu se simte în inima nimănui”. Şi din nou se întreabă: “Cine este tânăr?” Apoi tot el răspunde: “Tânăr este acela care are pe cineva în inimă şi se simte în inima cuiva”.

Trei învăţături preţioase desprindem pentru viaţa noastră sufletească din celebrarea sărbătorii de astăzi: Ioan a fost apostolul sfintei Euharistii, a fost apostolul Sfintei Inimi a lui Isus şi a fost apostolul Sfintei Fecioare Maria. A fost Apostolul Sfintei Euharistii nu numai pentru faptul că el împreună cu sfântul Petru au fost cei ce au pregătit sala Cenacolului pentru Cina de pe urmă, sau pentru că în acea seară şi-a plecat capul pe pieptul lui Isus. Ci şi pentru că în Evanghelia sa descrie cel mai frumos şi mai profund despre iubirea lui Isus care ni s-a dăruit cu totul – Trup şi Sânge – în Sfânta Euharistie. Şi ne stă ca martor în această privinţă capitolul VI al Evangheliei sale.

A fost Apostolul Sfintei Inimi a lui Isus pentru că la Cina de Taină a ascultat bătăile înflăcărate ale acestei inimi şi pentru el singur dintre apostoli a văzut de pe Calvar cum soldatul roman a străpuns coasta şi Inima Preasfântă a Mântuitorului; a înţeles atunci, după cum reiese din Evanghelia sa că aceea este inima din care “vor curge râuri de apă vie“, râuri ce vor naşte Biserica – Mireasa lui Cristos. A fost Apostolul plin de grijă a Maicii Preacurate, căci din înălţimea Crucii, acolo pe Calvar, lui îi încredinţează Isus pe însăşi Mama Sa ca pe o comoară: “Fiule, iată pe Mama ta” Şi din ziua aceea Ioan a luat-o la sine pe Maria, iubind-o şi respectând-o ca pe propria lui mamă.

Aceste trei exemple suntem îndemnaţi să le urmăm şi noi: o împărtăşanie cât mai frecventă, o comuniune cât mai strânsă cu Cristos, Capul şi Mirele Bisericii. Apoi să avem un cult deosebit acordat Inimii pline de îndurare şi de dragoste a lui Isus devoţiune aleasă către Inima Sa, care şi astăzi continuă să bată la fel de înfocat ca odinioară în Cenacol. Să avem şi noi faţă de Maria – Mama lui Isus – aceeaşi iubire şi acelaşi devotament pe care l-a avut Sfântul Ioan. Mântuitorul nu i-a spus pe Cruce: “Fiule, iată mama mea!”. ci i-a spus: “Fiule, iată Mama ta!“. Prin el, Isus o încredinţează pe Maria, comoara sa cea mai de preţ, întregii Biserici. Maria, mama lui Isus, este şi mama noastră. Suntem datori să ne arătăm faţă de Maria recunoştinţa pe care o datorează fiii mamei lor. Punând în practică aceste două virtuţi ale Sfântului Ioan putem fi îndreptăţiţi că într-o zi vom deveni şi noi, fiecare, “preferaţii” lui Isus şi că vom beneficia – împreună cu toţi sfinţii în cer – de harul de care Ioan s-a bucurat încă în această viaţă: acela de a asculta tainicele bătăi ale inimii înflăcărate de iubire a Mântuitorului.

Dominic Soare