Start > Ritul latin > Duminica a XXIX-a de peste an

Duminica a XXIX-a de peste an

27 September 2008
778 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXIX-a de peste an (Anul A)

În ultimele trei duminici Cuvântul Domnului ne invită să fim părtași la Împărăția Cerurilor, să lucrăm în via Domnului, să participăm – îmbrăcați în haina de nuntă la ospățul “Mirelui” Cristos. Am văzut, însă, că nu toți contemporanii lui Isus au răspuns afirmativ la această ofertă generoasă și gratuită din partea lui Dumnezeu. Spre exemplu, fariseii nu numai că au refuzat-o, dar au căutat cu orice preț să-l discrediteze pe Isus în fața lumii. Același lucru îl fac și în fragmentul din Evanghelia după Sf. Matei, fragment pe care tocmai l-am ascultat: Învățătorule, …, spune-ne așadar, ce crezi: este îngăduit să plătim tribut împăratului ? Sau nu?”.

Ucenicii fariseilor, precum și adepții lui Irod, pun în fața lui Isus o problemă de ordin politic. Sentimentul comun al evreului era acela de a opune rezistență asupritorului. Căci se considera popor ales de Domnul dintre toate popoarele. Ceea ce uită, însă Israel,este faptul că însuși Jahwe trimite asupra poporului, atunci când acesta se dovedește infidel față de Alianța Sa, diferite evenimente potrivnice. La fel a fost și robia din Egipt, la fel și deportarea în Babilon, precum și atâtea altele. Insă de fiecare dată este tot Jahwe-Sabaoth – Domnul Oștirilor, Acela care își duce poporul la victorie “cu mână puternică și cu braț întins”. Uneori El iese învingător chiar prin gura dușmanilor săi, așa cum ne arată lectura întâi. În apogeul puterii sale politice Nabucodonosor cucerește cetatea Ierusalimului, distruge Templul, iar pe evrei îi duce cu sine în Babilon. Exilul lor sfârșește după aproximativ 50 de ani, când Cirus, ¬regele perșilor – cucerește cu armata sa cetatea Babilonului. Pentru a-și consolida această victorie, Cirus caută să se alieze cu toate popoarele care erau vasale Babilonului. În anul 538 î.C. el emite un edict (menționat și în Esd 1) prin care evreii sunt autorizați să se reîntoarcă în patria lor și să-și reconstuiască cetatea și Templul. Profetul, căruia îi aparține fragmentul primei lecturi, îl numește pe Cirus “uns“, “consacrat de Domnul“.

Aceasta tocmai pentru rolul pe care l-a avut în istoria poporului ales. Este un titlu de onoare, având în vedere că era atribuit numai regilor lui Israel, ori profeților, ori Marilor Preoți de la Templu; aceștia erau oameni investiți cu un mandat special din partea lui Dumnezeu către poporul său. Așadar, Cirus – un păgân de astă dată – devine instrumentul de care se folosește Domnul. Cum se poate aceasta? Se poate, pentru că Însuși Dumnezeu este la originea acțiunilor sale. Dumnezeu l-a consacrat – spune profetul – șil-a luat de mână“. Este expresia care arată poporului că Domnul Dumnezeu lucrează și prin gura acelora care nu-l cunosc încă, dar, interpelat de EI, ajung astfel să-l cunoască și să recunoască în El pe Unicul și Adevăratul Domn. Cirus este instrumentul prin care mâna și brațul puternic al lui Iahwe aduce eliberarea, mântuirea poporului ales. Ceea ce se cere, însă, din partea poporului este adeziunea de credință. Ea este cheia prin care capătă o semnificație religioasă chiar și evenimentele politice. Prin credință Israel va înțelege că Domnul este “partea lui de moștenire”, “brațul care îl salvează”, “eliberatorul său”. Odată cu aceasta toate popoarele vor admira această mare lucrare a lui Dumnezeu și-l vor recunoaște în El pe Unicul și Adevăratul Dumnezeu.

Pe de altă parte, însă, în atitudinea contemporanilor lui Isus nu poate fi vorba de credință. Ei îl interpelează – nu pentru a se edifica, pentru a se instrui, ci pentru a-l pune în încurcătură. Dar Isus nu stă prea mult de vorbă cu ei. Le cere moneda. Întrebându-i despre efigia și chipul de pe monedă, îi pune în fața unui fapt împlinit: ei vor trebui să recunoască faptul că moneda e ceea ce-i aparține împăratului. Și totuși, pe ei îi interesa răspunsul: dacă Isus ar fi răspuns afirmativ s-ar fi discreditat în fața mulțimii ascultătorilor. Căci ei așteptau de la Cel ce se autoproclamase ca “Mesia” un eliberator de tip politic de sub ocupația romană. Iar dacă ar fi răspuns negativ, atât ar fi așteptat susținătorii lui Irod: l-ar fi reclamat procuratorului, căci aceștia simpatizau cu romanii.

André Frossard, în cartea sa – Întrebări despre Dumnezeu (“Dieu en guestion”) corelează acest episod cu acela din Geneză:” Și a zis Dumnezeu: Să facem pe om după chipul și asemănarea noastră”. Cu alte cuvinte, suntem creați după efigia lui Dumnezeu; deci, ne datorăm pe noi înșine lui Dumnezeu, împreună cu tot ceea ce avem. Din păcate, în lumea contemporană, din ce în ce mai mult secularizată și orbită de consumism, încercăm a-i da lui Dumnezeu cât mai puțin posibil, dedicând – din nefericire pentru noi o parte tot mai mare banului; în acest mod facem chiar din noi înșine un Cezar. Aceasta e cauza care stă azi la originea celor mai multe rele ce se abat asupra noastră.

Deci, dacă mai suntem “efigie” a lui Dumnezeu, urmează de aici că originalul acestei efigii este însuși Dumnezeu, după chipul și asemănarea Căruia am fost creați prin suflul gurii Sale; deci, înclinația noastră trebuie să fie întotdeauna aceea de a-l situa pe Dumnezeu pe primul loc în viața noastră și de a-i restitui ceea ce i se cuvine: cultul dragostea noastră, supunerea față de legile și poruncile Sale, întreaga noastră ființă. În schimb, realitățile pământești trebuie să ocupe locul secund. Dar, atenție! Nu să ne emarginăm de aceste realități, privindu-le din exterior, căci ele nu sunt străine de om. Pentru că toate au fost create de Dumnezeu și pentru că toate au fost socotite de EI ca fiind foarte bune;, e necesar să ne inserăm în aceste realități și să tindem mereu a le transforma dinăuntrul lor, având mereu în față scopul final pentru care am fost creați: preamărirea lui Dumnezeu și mântuirea sufletului.

Prin răspunsul pe care-l dă acelora care-l interpelează, Isus ne comunică, de fapt, nouă ,celor de azi, oamenilor din toate timpurile, faptul că avem datoria de a accepta și a împlini întotdeauna voința salvifică a lui Dumnezeu, datoria de a ne integra în Împărăția pe care ne-a pregătit-o prin Cristos Fiul Său. Avem, deasemenea, datoria de a-l primi pe Cristos Însuși, ca pe Cel trimis de Tatăl ca să o inaugureze aici pe pământ.

Care sunt semnele prezenței pe pământ a Împărăției lui Dumnezeu? Le aflăm de Ia Sf. apostol Paul. În cea de-a doua lectură el se adresează comunității tesalonicenilor. Semnele despre care el ne vorbește sunt: credința dovedită prin fapte, iubirea care nu cruță nici o osteneală și speranța statornică în Domnul. Acestea sunt virtuțile teologale prin care o comunitate creștină manifestă în sânul ei prezența lui Dumnezeu prin Cristos, în Duhul Sfânt. Membrii unei astfel de comunități fac parte din rândul celor aleși de Domnul. În ei lucrează Duhul Sfânt cu darurile sale.

Putem spune și despre comunitatea noastră același lucru pe care îl spune Sf. apostol Paul despre comunitatea tesalonicenilor? Am manifestat noi, celor din jur, mai ales acelora care nu-l cunosc încă pe Dumnezeu, o vița autentic creștină, trăită pe temelia de nezdruncinat a credinței, a speranței și a dragostei? Am trăit noi Cuvântul lui Dumnezeu în așa fel încât să transpară în comportamentul nostru o viață de comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele? Dacă până acum nu ne-a preocupat acest lucru, ori dacă ne-am gândit mai puțin la așa ceva, este cazul ca de azi înainte să ne schimbăm atitudinea. Mesajul liturgiei de azi, foarte bine rezumat în versetul dinainte de Evanghelie, ne îndeamnă pe toți: Păziți Cuvântul Domnului ca să fiți focare de lumină, strălucind în mijlocul lumii.

La această sfântă jertfă să ne rugăm și pentru cei care persecută Biserica și care sunt, în mod inconștient, instrumente ale istoriei pe care Dumnezeu o scrie în lume cu propria Sa mână. În sfârșit, îndrumați de Cuvântul Domnului, să ne rugăm azi cu întreaga Biserică: Dumnezeule Atotputernic și Veșnic dă-ne, te rugăm, harul să voim întotdeauna ceea ce voiești Tu și să-ți slujim necontenit cu o inimă neîmpărțită.

Dominic Soare

Ritul latin