Start > Ritul bizantin > Luarea Crucii și urmarea lui Hristos

Luarea Crucii și urmarea lui Hristos

19 September 2008
2,608 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

Asemenea tuturor pericopelor evanghelice care se citesc la Sfintele Liturghii din celelalte Duminici de peste an și pericopa evanghelică citită la Sf. Liturghie din Duminica de astăzi este încărcată cu multe și folositoare învățături și chemări. Se pare însă că în nici o pericopă evanghelică nu se vorbește într-un text atât de scurt, atât de mult, de atâtea ori despre suflet, ca în pericopa evanghelică de astăzi. Am reținut acest lucru și din cuvintele Mântuitorului Isus Hristos așezate în fruntea acestor învățături și aflate în evanghelia de astăzi: “Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată și își va pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37).

Un prim lucru pe care Sf. Evanghelie de astăzi ni-l reamintește și ni-l pune în față este acela că omul este alcătuit din două părți bine distincte: din trupul material văzut și muritor, și din suflet, adică partea nevăzută din ființă, nemuritor.

După învățătura creștină, sufletul este o realitate deosebită de trup și constituie însăși principiul vieții omenești. El este cea mai scumpă comoară a noastră pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Trupul se duce în pământ, din care a fost luat, iar sufletul supraviețuiește în veac și se întoarce la Dumnezeu care l-a dat (Ecles. 12, 7).

Sufletul e o substanță simplă, imaterială sau spirituală, întrucât el este de natură dumnezeiască, deci e spirit creat, dovedit prin faptul că Sf. Scriptură vorbind despre suflet adesea îl numește pe acesta spirit, ca și pe Dumnezeu, arătând în numeroase locuri că el nu poate fi distrus sau ucis deoarece este nemuritor. Sufletul este înzestrat cu libertate, deci are posibilitatea să se hotărască de la sine și prin sine, să facă sau să nu facă ceea ce voiește.

De asemenea el este nemuritor, ceea ce înseamnă că are o însușire pe care numai ființele spirituale (îngerii) le au în comun cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că el viețuiește și după despărțirea de trup, iar după venirea lui în trup la a doua venire a Domnului și după judecata obștească va trăi în veci, fiind părtaș împreună cu trupul la fericire sau la osândă veșnică. A pierde sufletul înseamnă a pierde totul. Cu puterea sufletului putem orice, cu a trupului niciodată. Sufletul privește spre infinit și veșnicie.

Iată de ce sufletul prețuiește atât de mult.

El este principiul de viață care însuflețește sau face viu trupul, este scânteia dumnezeiască prin care se imprimă omului, chipul lui Dumnezeu. El este izvorul vieții trupești, fără de care orice trup este și rămâne materie moartă (Iac. 2, 26). Ca și izvorul vieții veșnice la care omul poate ajunge numai fiindcă posedă (are) suflet nemuritor.

În lumina aceasta putem înțelege mai ușor de ce învățătura creștină înainte de orice altă grijă și preocupare, cere fiecărui creștin grija și preocuparea față de propriul său suflet, iar întrebarea Mântuitorului: -”ce va folosi omului de-ar dobândi lumea toată și-și va pierde sufletul?”- rămâne o piatră de hotar pentru viața fiecăruia din noi.

Așadar, ceea ce aș dori să reținem acum, în chip deosebit e aceasta: “Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie”, adică ne dă libertatea a-L urma sau nu. A fi liber nu înseamnă a fi o jucărie mecanică în fața dorințelor josnice, a patimilor care duc pe om spre cădere.

Omul are suflet, minte și libertate și e capabil de cele mai ingenioase și neașteptate inițiative, reacții, simțiri, care îi fac viața frumoasă, interesantă, iubită, prețuită.

În perspectiva scopului se oferă omului alegerea de bună voie în destinul ultim.

Forța (sila) ar întuneca viața, l-ar umili pe om, l-ar coborî din starea sa de om.

Răsplata vine deci întotdeauna după un act personal, liber și respectabil. Toată Sf. Scriptură e plină de îndemnuri la credință și la fapte bune. “Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Rom. 14, 12).

Vedem că la sfârșitul sfârșitului Hristos va spune: “Veniți la Mine binecuvântații Părintelui Meu”.

Toate acestea înseamnă că există o responsabilitate, că există o libertate de a face ori de a nu face faptele bune. Ceea ce înseamnă că-L îndreptățește pe Dumnezeu să ne ceară socoteală, adică să ne facă responsabili pentru faptele noastre. Dumnezeu ne deschide ochii sufletului spre fapta cea bună, spre a înțelege lumea, spre a ne înțelege destinul, spre a înțelege moartea, spre a înțelege rostul și valoarea noastră pe acest pământ, dar suntem liberi să-L ascultăm sau nu. Aceasta este măreția omului pe care Dumnezeu i-a dat-o: libertatea.

Dumnezeu i-a dat omului rațiune și i-a spus: folosește-ți rațiunea așa cum trebuie. Hotărăște-te să alegi între bine și rău.

Adevărul e mereu prezent. “Pus-am înaintea voastră: binecuvântarea și blestemul” (Deut. 11, 27), “viață și moarte, binele și răul, calea vieții și calea morții” (Irim. 21, 8), foc și apă, și la oricare vei vrea vei întinde mâna”. Ce rezultă de aici? Că deși suntem liberi Dumnezeu ne cheamă, ne inspiră și ne ajută să facem binele. Și atât cât ne este dat. Fiecare după puterea și chemarea lui. Nu ne va cere socoteală Dumnezeu că n-am fost prea inteligenți dar ne va cere socoteală dacă n-am făcut binele pe care trebuia să-l facem. Hristos primește la Sine numai în libertatea voinței împotriva dorințelor rele, condiție de mare preț, fără de care nu-l putem urma.

Aceste cuvinte: “Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” sunt cuvinte pe care Domnul Isus Hristos le-a spus pentru toți oamenii și pentru toate timpurile pentru că ele ascund taina mântuirii noastre. Și Mântuitorul ca să pecetluiască și mai mult adevărul acestor cuvinte, lămurindu-le pe deplin, adaugă: “Căci cine va voi să-și mântuiască sufletul său îl va pierde, dar cine-și pierde sufletul său pentru mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui” (Marcu 38, 35).

Ce cuvinte adânci. Aceste sunt poate cele mai adânci cuvinte din toată Evanghelia. Într-însele se oglindește, să spunem așa, taina mântuirii noastre. Și mulți oameni care s-au îndepărtat de Mântuitorul, s-au îndepărtat pentru că n-au vrut să priceapă înțelesul acestor cuvinte dumnezeiești.

Cu adevărat să poți lua crucea și să-L urmezi pe Hristos “trebuie să te lepezi de tine”. Acest “tine” al nostru este acela pe care Sf.

Apostol Pavel îl numește “omul cel vechi” și “trup al păcatului”.

Prin lepădarea de sine Hristos și Biserica sa înțeleg dezbrăcarea omului de haina cea veche și întinată a păcatului, descătușarea lui din lanțurile grele ale patimilor, curățirea lui de patima răutății, a fărădelegii și ambițiilor deșarte, îngroparea omului vechi, a omului întunecat de păcat și înălțarea unui om nou.

Lepădarea de sine este tocmai această ieșire a omului din întunericul necurăției duhovnicești și pătrunderea lui în marea de lumină a trăirii în slobozenie, în bucurie, în pace și în neîntinare.

Trăirea duhovnicească a virtuților creștine, adică strădania de a transpune în faptă modul de gândire și de viețuire pe care ni l-a lăsat Mântuitorul Isus Hristos în chip văzut și trăit între noi oamenii. Înseamnă strădania de a pune mereu de acord voința și trăirea noastră cu voia lui Dumnezeu, ceea ce exprimă Sf. Apostol Pavel: “Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine”.

Lepădarea de sine nu înseamnă desființarea personalității ci întărirea ei. Nu înseamnă fuga de viață, ci slujirea vieții, dăruindu-ne pentru alții. Hristos ne cere să ne depărtăm de răul ce s-a depus sau a pătruns în ființa noastră și pe care îl iubim ca pe noi înșine. Acest rău (păcatul) care pătrunde în ființa noastră și pe care îl iubim ca pe noi înșine. Acest rău care pătrunde în ființa noastră ne denaturează făptura și ne face să pierdem adevărata demnitate de creștin. Domnul Isus Hristos ne cere prin pilda Sa de pe cruce să lepădăm pe acest “om vechi” al păcatului și urmând pilda Lui de dăruire să devenim oameni noi ai dragostei, ai păcii și bunei înțelegeri.

Uneori noi îndrăgim păcatul atât de mult și ne pare că nu putem trăi fără de el, îl iubim ca pe un copil mai mult decât pe noi înșine.

Dumnezeu vrea însă să ne lepădam de păcat și să fim ca niște adevărați fii ai lui Dumnezeu așa cum ne-a creat.

Urmarea lui Hristos este drum peste Golgota cu pătimiri, cu răstigniri și moartea păcatului dar și străfulgerările de lumină ale Învierii întru bucuriile duhovnicești ale vieții pururea veșnice. “Că de vei muri împreună cu Hristos vei învia împreună cu El”. De te vei împărtăși de patimile Lui te vei împărtăși și de slava Lui cea veșnică.

A “purta crucea” mai înseamnă a te purta în toate împrejurările grele ale vieții după modelul și învățătura pe care ne-a dat-o Domnul Isus Hristos. Căci necazul produce răbdare, răbdarea nădejde, nădejdea credință și dragoste care ne apropie de Dumnezeu. Ni se cuvine să vedem în încercările și greutățile vieții chemări ale lui Dumnezeu de a ieși biruitori cu ajutorul Lui asupra păcatului. “Certând ne-a iertat Domnul, dar morții nu ne-a dat”. Cel ce voiește să se lepede de sine, să-și ia crucea și să urmeze lui Hristos, acela să nu uite că harul lui Hristos îl va însoți neîncetat pe calea izbăvirii sale, precum îngerul l-a însoțit odinioară pe dreptul Tobie căci zice Domnul: “Fără de mine nu puteți face nimic”.

Ajută-ne Doamne Isus Hristoase să purtăm crucea Ta cu vrednicie, spre a ne bucura împreună cu Tine, de slava învierii și a vieții fără de sfârșit întru lumina pururea veșnică a Unirii Celei în trei străluciri. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin