Predici

În ultimele trei duminici Cuvântul Domnului ne invită să fim părtaşi la Împărăţia Cerurilor, să lucrăm în via Domnului, să participăm – îmbrăcaţi în haina de nuntă la ospăţul “Mirelui” Cristos. Am văzut, însă, că nu toţi contemporanii lui Isus au răspuns afirmativ la această ofertă generoasă şi gratuită din partea lui Dumnezeu. Spre exemplu, fariseii nu numai că au refuzat-o, dar au căutat cu orice preţ să-l discrediteze pe Isus în faţa lumii. Acelaşi lucru îl fac şi în fragmentul din Evanghelia după Sf. Matei, fragment pe care tocmai l-am ascultat: Învăţătorule, …, spune-ne aşadar, ce crezi: este îngăduit să plătim tribut împăratului ? Sau nu?”.

Ucenicii fariseilor, precum şi adepţii lui Irod, pun în faţa lui Isus o problemă de ordin politic. Sentimentul comun al evreului era acela de a opune rezistenţă asupritorului. Căci se considera popor ales de Domnul dintre toate popoarele. Ceea ce uită, însă Israel,este faptul că însuşi Jahwe trimite asupra poporului, atunci când acesta se dovedeşte infidel faţă de Alianţa Sa, diferite evenimente potrivnice. La fel a fost şi robia din Egipt, la fel şi deportarea în Babilon, precum şi atâtea altele. Insă de fiecare dată este tot Jahwe-Sabaoth – Domnul Oştirilor, Acela care îşi duce poporul la victorie “cu mână puternică şi cu braţ întins”. Uneori El iese învingător chiar prin gura duşmanilor săi, aşa cum ne arată lectura întâi. În apogeul puterii sale politice Nabucodonosor cucereşte cetatea Ierusalimului, distruge Templul, iar pe evrei îi duce cu sine în Babilon. Exilul lor sfârşeşte după aproximativ 50 de ani, când Cirus, ¬regele perşilor – cucereşte cu armata sa cetatea Babilonului. Pentru a-şi consolida această victorie, Cirus caută să se alieze cu toate popoarele care erau vasale Babilonului. În anul 538 î.C. el emite un edict (menţionat şi în Esd 1) prin care evreii sunt autorizaţi să se reîntoarcă în patria lor şi să-şi reconstuiască cetatea şi Templul. Profetul, căruia îi aparţine fragmentul primei lecturi, îl numeşte pe Cirus “uns“, “consacrat de Domnul“.

Aceasta tocmai pentru rolul pe care l-a avut în istoria poporului ales. Este un titlu de onoare, având în vedere că era atribuit numai regilor lui Israel, ori profeţilor, ori Marilor Preoţi de la Templu; aceştia erau oameni investiţi cu un mandat special din partea lui Dumnezeu către poporul său. Aşadar, Cirus – un păgân de astă dată – devine instrumentul de care se foloseşte Domnul. Cum se poate aceasta? Se poate, pentru că Însuşi Dumnezeu este la originea acţiunilor sale. Dumnezeu l-a consacrat – spune profetul – şi “l-a luat de mână“. Este expresia care arată poporului că Domnul Dumnezeu lucrează şi prin gura acelora care nu-l cunosc încă, dar, interpelat de EI, ajung astfel să-l cunoască şi să recunoască în El pe Unicul şi Adevăratul Domn. Cirus este instrumentul prin care mâna şi braţul puternic al lui Iahwe aduce eliberarea, mântuirea poporului ales. Ceea ce se cere, însă, din partea poporului este adeziunea de credinţă. Ea este cheia prin care capătă o semnificaţie religioasă chiar şi evenimentele politice. Prin credinţă Israel va înţelege că Domnul este “partea lui de moştenire”, “braţul care îl salvează”, “eliberatorul său”. Odată cu aceasta toate popoarele vor admira această mare lucrare a lui Dumnezeu şi-l vor recunoaşte în El pe Unicul şi Adevăratul Dumnezeu.

Pe de altă parte, însă, în atitudinea contemporanilor lui Isus nu poate fi vorba de credinţă. Ei îl interpelează – nu pentru a se edifica, pentru a se instrui, ci pentru a-l pune în încurcătură. Dar Isus nu stă prea mult de vorbă cu ei. Le cere moneda. Întrebându-i despre efigia şi chipul de pe monedă, îi pune în faţa unui fapt împlinit: ei vor trebui să recunoască faptul că moneda e ceea ce-i aparţine împăratului. Şi totuşi, pe ei îi interesa răspunsul: dacă Isus ar fi răspuns afirmativ s-ar fi discreditat în faţa mulţimii ascultătorilor. Căci ei aşteptau de la Cel ce se autoproclamase ca “Mesia” un eliberator de tip politic de sub ocupaţia romană. Iar dacă ar fi răspuns negativ, atât ar fi aşteptat susţinătorii lui Irod: l-ar fi reclamat procuratorului, căci aceştia simpatizau cu romanii.

André Frossard, în cartea sa – Întrebări despre Dumnezeu (“Dieu en guestion”) corelează acest episod cu acela din Geneză:” Şi a zis Dumnezeu: Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră”. Cu alte cuvinte, suntem creaţi după efigia lui Dumnezeu; deci, ne datorăm pe noi înşine lui Dumnezeu, împreună cu tot ceea ce avem. Din păcate, în lumea contemporană, din ce în ce mai mult secularizată şi orbită de consumism, încercăm a-i da lui Dumnezeu cât mai puţin posibil, dedicând – din nefericire pentru noi o parte tot mai mare banului; în acest mod facem chiar din noi înşine un Cezar. Aceasta e cauza care stă azi la originea celor mai multe rele ce se abat asupra noastră.

Deci, dacă mai suntem “efigie” a lui Dumnezeu, urmează de aici că originalul acestei efigii este însuşi Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Căruia am fost creaţi prin suflul gurii Sale; deci, înclinaţia noastră trebuie să fie întotdeauna aceea de a-l situa pe Dumnezeu pe primul loc în viaţa noastră şi de a-i restitui ceea ce i se cuvine: cultul dragostea noastră, supunerea faţă de legile şi poruncile Sale, întreaga noastră fiinţă. În schimb, realităţile pământeşti trebuie să ocupe locul secund. Dar, atenţie! Nu să ne emarginăm de aceste realităţi, privindu-le din exterior, căci ele nu sunt străine de om. Pentru că toate au fost create de Dumnezeu şi pentru că toate au fost socotite de EI ca fiind foarte bune;, e necesar să ne inserăm în aceste realităţi şi să tindem mereu a le transforma dinăuntrul lor, având mereu în faţă scopul final pentru care am fost creaţi: preamărirea lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului.

Prin răspunsul pe care-l dă acelora care-l interpelează, Isus ne comunică, de fapt, nouă ,celor de azi, oamenilor din toate timpurile, faptul că avem datoria de a accepta şi a împlini întotdeauna voinţa salvifică a lui Dumnezeu, datoria de a ne integra în Împărăţia pe care ne-a pregătit-o prin Cristos Fiul Său. Avem, deasemenea, datoria de a-l primi pe Cristos Însuşi, ca pe Cel trimis de Tatăl ca să o inaugureze aici pe pământ.

Care sunt semnele prezenţei pe pământ a Împărăţiei lui Dumnezeu? Le aflăm de Ia Sf. apostol Paul. În cea de-a doua lectură el se adresează comunităţii tesalonicenilor. Semnele despre care el ne vorbeşte sunt: credinţa dovedită prin fapte, iubirea care nu cruţă nici o osteneală şi speranţa statornică în Domnul. Acestea sunt virtuţile teologale prin care o comunitate creştină manifestă în sânul ei prezenţa lui Dumnezeu prin Cristos, în Duhul Sfânt. Membrii unei astfel de comunităţi fac parte din rândul celor aleşi de Domnul. În ei lucrează Duhul Sfânt cu darurile sale.

Putem spune şi despre comunitatea noastră acelaşi lucru pe care îl spune Sf. apostol Paul despre comunitatea tesalonicenilor? Am manifestat noi, celor din jur, mai ales acelora care nu-l cunosc încă pe Dumnezeu, o viţa autentic creştină, trăită pe temelia de nezdruncinat a credinţei, a speranţei şi a dragostei? Am trăit noi Cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel încât să transpară în comportamentul nostru o viaţă de comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele? Dacă până acum nu ne-a preocupat acest lucru, ori dacă ne-am gândit mai puţin la aşa ceva, este cazul ca de azi înainte să ne schimbăm atitudinea. Mesajul liturgiei de azi, foarte bine rezumat în versetul dinainte de Evanghelie, ne îndeamnă pe toţi: Păziţi Cuvântul Domnului ca să fiţi focare de lumină, strălucind în mijlocul lumii.

La această sfântă jertfă să ne rugăm şi pentru cei care persecută Biserica şi care sunt, în mod inconştient, instrumente ale istoriei pe care Dumnezeu o scrie în lume cu propria Sa mână. În sfârşit, îndrumaţi de Cuvântul Domnului, să ne rugăm azi cu întreaga Biserică: Dumnezeule Atotputernic şi Veşnic dă-ne, te rugăm, harul să voim întotdeauna ceea ce voieşti Tu şi să-ţi slujim necontenit cu o inimă neîmpărţită.

Dominic Soare

volum colectiv ITRC Ritul latin