Start > Ritul latin > Duminica a XXVIII-a de peste an

Duminica a XXVIII-a de peste an

27 September 2008
1,176 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXVIII-a de peste an (Anul A)

Întreaga activitate desfășurată de Isus Cristos în mijlocul oamenilor a avut ca ultim scop să vestească sosirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, și deci începutul mântuirii. Isus însuși a spus clar că împărăția ce¬rurilor nu poate fi descrisă prin cuvinte omenești. De aceea, pentru a ne transmite mesajul său de mântuire, El s-a folosit de pilde și asemănări. 0 astfel de imagine la care a apelat Isus în cuvântările sale, este aceea a ospățului de nuntă, a banchetului, imagine care apare și în liturgia cuvântului din această duminică. Banchetul este simbolul mântuirii la care Dumnezeu ne invită pe toți și, deoarece mântuirea este firul roșu al Sfintei Cărți, de aceea și imaginea banchetului revi¬ne ca o constantă de-a lungul întregii Scripturi.

Cele două banchete descrise în lecturile de azi au scopul de a pune în lumină binefacerile mântuirii. Fragmentul citit în prima lectură face parte dintr-un grup mai amplu de oraco¬le, grup numit “Apocalipsa lui Isaia“, denumite astfel datori¬tă orientării lor fundamentale spre escaton, spre viitor. Banchetul descris atât de amănunțit de profet, prefigurează mântuirea escatologică de la finele istoriei, când toate popoarele se vor uni cu Dumnezeu și se vor uni între ele. Această unire a lor însă, nu va fi o aservire, o oprimare a unora din partea altora, dar o eliberare a tuturor, căci spune profetul: “Domnul va da la o parte vălul de pe fața tuturor popoarelor și învelitoarea care acoperă toate neamurile“. Atunci durerea va fi înlăturată și moartea va fi învinsă, iar bucuria va fi deplină deoarece Dumnezeu va stăpâni definitiv pământul. Iată așadar câteva din roadele mântuirii pe care Dumnezeu ni le pregătește și dorește să ni le dăruiască. Trebuie doar să le cerem și să ne arătăm disponibili de a le primi.

Mântuirea anunțată de Dumnezeu este universală. Ea nu ex¬clude pe nimeni, dar toate popoarele și toate națiunile se vor aduna pe muntele cel sfânt al Domnului, muntele Sion, lo¬cul întâlnirii cu adevăratul Dumnezeu. Mântuirea de fapt, va consta în comuniunea cu Dumnezeu, comuniune care va fi defi¬nitivă și eternă. Banchetul prezentat de profetul Isaia este tocmai imaginea acestei comuniuni. Pentru a descrie acest os¬păț profetul s-a inspirat în primul rând din experiența umană obișnuită, comună nouă tuturor, de a servi masa împreună cu alții, mai ales în momentele de sărbătoare, când are loc o a¬devărată comuniune între oameni. Dar s-a inspirat și din ban¬chetul sacru de la Templul din Ierusalim, ospăț care avea loc după ce erau aduse Domnului sacrificii și arderi de tot. Acest banchet de la Templu exprimă tocmai alianța, comuniunea dintre credincioși și Dumnezeu, dintre Domnul și poporul său, comu¬niune ce prefigurează adevărata comuniune de la sfârșitul vea¬curilor.

La invitația lui Dumnezeu, omul trebuie să răspundă nu atât printr-o credință interioară, ascunsă, cât mai ales prin exteriorizarea acestei credințe în fapte concrete. Tocmai a¬cest lucru îl subliniază Isus în evanghelia de azi, prin para¬bola ospățului de nuntă. Această parabolă, în cadrul evanghe¬liei Sfântului Matei, conclude o trilogie de parabole inserate în contextul ultimei dispute a lui Isus cu adversarii săi, înainte de a merge la Ierusalim pentru a împlini sacrificiul crucii. La o lectură superficială ne apare ca o parabolă dificilă, dacă nu chiar imposibilă, din cauza mai multor aspecte care nu concordă cu logica noastră modernă. Este greu să admitem că oamenii pot refuza o invitație la nuntă, mai ales când invitația este făcută de un rege și nu de un om obișnuit. Și apoi nu există nimic de pierdut. Totul este pregătit, iar invitația este pusă sub semnul gratuității totale. Se cere doar prezența, chiar cu mâna goală, și totuși mulți refuză să vină, chiar și în zilele noastre. Unde este oare greutatea, dificultatea? Numai în inima omului, în scara valorilor pe ca¬re fiecare dintre noi, și-a construit-o în inima sa.

De asemenea, este dificil să înțelegem alt fapt: după ce primii destinatari, cei aleși, cei predilecți, au refuzat să vină, regele trimite pe slujitorii săi pentru a adresa aceeași invitație, fără nici o modificare, tuturor oamenilor, buni și răi: “Mergeți la răspântiile drumurilor și pe toi cei pe care îi veți găsi, chemați-i la nuntă“. Și ne spune evanghelia că ieșind slujitorii aceia pe drumuri, au adunat pe toți câți au găsit, și buni și răi, astfel încât s-a umplut sala nunții cu oaspeți. Nouă, celor care ne zbatem pentru un rang cât mai înalt în societate, pentru afirmare, pentru putere, care ne lăudăm la toți atunci când reușim să facem o faptă bună, uneori poate fără intenție, care ne mândrim cu știința noastră, cu calitățile noastre, ne vine foarte greu să înțelegem acest aspect. Ce banchet regal mai este și acesta, ne-am pu¬tea întreba, în care sunt abolite diferențele și rangurile, în care sunt anulate meritele și în care cei buni stau alături de cei răi, iar cei demni lângă cei nedemni?

Invitația la acest banchet de nuntă este invitația la mân¬tuire, invitație pe care Dumnezeu a adresat-o mai întâi popo¬rului ales, predilect, Israelului. Insă acesta a refuzat-o. Invitație care apoi a fost făcută tuturor popoarelor, tuturor neamurilor, tuturor oamenilor, deci și fiecăruia dintre noi. Insă, din nefericire, răspunsul nostru nu este totdeauna cel așteptat de El. Mulți dintre noi se comportă asemenea celor din evanghelie care au refuzat invitația. Dacă Dumnezeu, rege¬le din parabolă, ne-ar fi chemat pentru a discuta cu privire la anumite probleme urgente, sau pentru a ne cere cont de faptele noastre, ori pentru a-i prezenta roadele muncii noastre, ori să-i plătim ceea ce îi datorăm, nu există nici o îndoială că am fi lăsat la o parte orice lucru, orice activitate, și ne-am fi prezentat imediat. Dumnezeu în schimb, ne surprinde cu invitația sa la un banchet de nuntă, și cu toate acestea, mulți sunt cei care refuză această invitație.

Idealul creștin nu e o morală oprimantă, apăsătoare, plină de interdicții, dar o libertate fericită care trebuie înțeleasă corect. Credinciosul nu este un sclav aplecat sub jugul u¬nor legi grele, dar o persoană liberă. Existența creștină e o sărbătoare și nu o condamnare, o înmormântare a spiritului nostru. Și această libertate de alegere ne surprinde, ne ia pe neașteptate, pe nepregătite. Dreptatea, severitatea, constrân¬gerea, ni se par normale și logice. În schimb gratuitatea de¬termină scandalul, ne scandalizează. Nu reușim totdeauna să admitem, să primim darul imprevizibil, neașteptat și în ace¬lași timp nemeritat, dar pe care ni-l oferă Dumnezeu. Și a¬tunci pur și simplu ignorăm invitația sa, nu-i dăm atenție. Ținem atât de mult la sclaviile noastre zilnice, la bunurile acestea trecătoare, la plăcerile acestei lumi, încât le luăm drept scuze pentru a respinge invitația la mântuire. Ni se pare mai important să trudim toată ziua, de multe ori fără nici un rod, decât să ne îngrijim puțin și de sufletul nostru, de mântuirea noastră.

Unii chiar, adoptă un comportament josnic și criminal faț¬ă de mesagerii invitației la banchet: “Prinseră pe servitori, îi insultară și îi uciseră“. Această scenă se repetă și azi după ce fost repetată de-a lungul istoriei prin persecuțiile împotriva creștinilor. Dacă regele ar fi trimis armata sa pen¬tru a-i aduce cu forța pe cei invitați, aceștia ar fi venit cu respect. Insă acei servitori care au dus invitația erau dezar¬mați, pașnici, și duceau invitația la bucurie, la pace, și li¬niște. Omul dezvăluie întreaga sa încărcătură de violență și de agresivitate înaintea Celui care nu impune nimic, care ofe¬ră fără a cere ceva în schimb. Omul este mândru, orgolios, și nu acceptă să primească ceva în mod gratuit. El este dispus să plătească, chiar dacă este conștient că nu are cu ce, că nu are nimic. Gratuitatea este pentru el intolerabilă. Din păcate omul nu știe și nici nu vrea să învețe să folosească mâinile goale pentru a primi ceea ce Dumnezeu îi oferă în dar.

Să mai reflectăm puțin asupra acelui personaj ciudat care la început parcă ne provoacă mila: este vorba de acel om găsit fără haina de nuntă și alungat din sa¬la banchetului, afară în întuneric. Ni se pare stranie această sentință dacă ne gândim la faptul că oamenii au fost luați de pe drum, pe nepregătite, și deci nu s-au putut prezenta îmbră¬cați adecvat. Suntem tentați să- l considerăm nevinovat și pe¬depsit pe nedrept. Și totuși acel om era vinovat. El credea că mântuirea este un compromis care înseamnă: a crede în Dumnezeu dar a nu te supune voinței sale: a accepta Evanghelia, dar a o interpreta prin prisma proprie. Pe de altă parte, acest om este imaginea creștinului care înțelege greșit însă semnificația invitației și consideră că trebuie să participe la o înmormân¬tare și nu la un ospăț de nuntă. Este imaginea credinciosului îmbrăcat în severitate, austeritate, tristețe, în timp ce ar fi trebuit să îmbrace haina bucuriei și a speranței. Este ima¬ginea celui care crede că trebuie să poarte în sine tristețea lumii, în loc să ducă oamenilor surâsul lui Dumnezeu. Oare pentru noi cei prezenți acum în biserică, adunați în jurul altarului, pentru noi cei chemați la mântuire, această adunare este un motiv de bucurie, de mulțumire sufletească, sau de plictiseală, de oboseală? La această în¬trebare, fiecare va găsi răspunsul în propria-i conștiință.

Pentru a vedea care trebuie să fie atitudinea noastră co¬rectă față de invitația la mântuire, să privim la Sf. apostol Paul și să urmăm exemplul său. În scrisoarea sa adresată comunității din Filipi, el ne arată modul în care creștinul trebuie să fie dispus să suporte atât greutățile și privațiu¬nile, cât și să primească cu mulțumire și gratitudine ajutorul oferit de frații săi. Paul, fiind în închisoare, a primit aju¬toare de la credincioșii din Filippi într-o cantitate mai mare. Era singura comunitate de la care el a consimțit să primească, având în vedere caracterul de încredere care s-a creat între el și această comunitate. Paul, mereu conștient de datoria sa de a da exemplu celor din jur, ne învață în ce fel și noi, fă¬ră a refuza bunurile acestei lumi, trebuie să știm să ne folo¬sim de ele, și în același timp și să ne lipsim de ele, având mereu în față scopul suprem: mântuirea, comuniunea noastră cu Dumnezeu în cer.

Forța care ne permite și ne ajută să depășim cu bine ori¬ce situație, o primim numai de la Dumnezeu. De aceea trebuie să ne punem toată încrederea în Domnul și să-i cerem ajutorul ca să putem urma învățătura lui Cristos și exemplul Sfântului Paul. Astfel trebuie să trăim pe acest pământ încât la sfârșitul vieții, îmbrăcați fiind cu haina de nuntă, să putem repeta și noi cu psalmistul, plini de încredere și de bucurie: “Voi locui de-a pururi în casa Domnului!

Claudiu Gherghel

Ritul latin