Predici

“Doamne, toate câte ni le-ai făcut, pe bună dreptate ni le-ai făcut, pentru că am păcătuit, călcând poruncile tale, dar pentru cinstea numelui tău, arată-ne marea ta îndurare“. (Ant. la intrare)

Acestea sunt cuvintele cu care am în¬ceput Sfânta Liturghie din duminica de astăzi. Ele exprimă a-devărata atitudine pe care noi trebuie s-o avem faţă de Dom¬nul. Dumnezeu cunoaşte firea noastră umană, cunoaşte natura noastră rănită de păcat; ştie că îl vom ofensa prin păcatele noastre, ştie că ne vom îndepărta de dânsul prin neascultarea noastră. Cu toate acestea, El continuă să fie mereu bun, mereu iubitor şi milostiv. Chiar dacă l-am refuzat uneori în mod dureros, acest refuz nu ne îndepărtează definitiv de iubirea sa. Întotdeauna, Dumnezeu lasă încă o şansă, întotdeauna ne mai dă încă o speranţă. Ceea ce trebuie deci să facem noi, este să ne căim de păcatele noastre, să ne întoarcem la Dumnezeu şi să-l rugăm să ne ierte.

Asemenea tatălui fiului risipitor, Dumnezeu nu aşteaptă explicaţii de la omul care a greşit. Important este ca el să se întoarcă şi atunci Dumnezeu, ca un tată iubitor, îi va ieşi în întâmpinare şi ca un bun părinte îl va îmbrăţişa şi va face sărbătoare pentru întoarcerea fiecăruia dintre noi.

Liturgia Cuvântului din duminica de astăzi ne arată res¬ponsabilitatea personală cât priveşte mântuirea şi zădărnicia recurgerii la privilegiile din trecut. Atât pasajul din Ezechiel, pe care l-am ascultat în prima lectură cât şi textul evanghelic, scot în evidenţă pretenţia unei categorii de oameni, care îşi revendică favoruri divine speciale. Din această categorie fac parte: conaţionalii lui Ezechiel pe de o parte, iar pe de alta fariseii şi cărturarii din timpul lui Isus. Şi unii şi alţii aduc argumente care nu valorează nimic în faţa lui Dumnezeu, deoarece, nu sfinţenia unei terţe persoane ne merită mântuirea personală, dar credinţa şi conduita proprie.

Fariseii din timpul lui Isus se mândreau cu faptul că a¬parţin poporului Alianţei, dar prin răspunsul lor efectiv, re¬fuzau mesajul de mântuire adus de Cristos, sfârşind în reali¬tate prin a spune un “NU” încăpăţinat Alianţei însăşi. Păcătoşii în schimb, deşi la început l-au refuzat pe Dumnezeu, mai apoi s-au întors şi au spus un sincer şi total “DA”. De aceea, acestora din urmă le asigură Isus mântuirea.

Pentru Isus, exigenţa numărul unu, nu consistă în faptul de a te fi născut evreu, sau în a fi farizeu, saduceu… sau altceva, dar în a răspunde cu sinceritate la chemarea divină. Înaintea lui Dumnezeu nu ne putem justifica prin simplu fapt că ne numim creştini, sau că suntem catolici; sau că am fost botezaţi şi facem parte dintr-o familie credincioasă. Nu ! Acest lucru nu este suficient. Decisiv este răspunsul nostru personal, izvorât dintr-o inimă sinceră; decisivă este fide¬litatea sau infidelitatea noastră faţă de Cristos.

În Evanghelia de astăzi, am văzut cum tatăl trimite pe cei doi fii să lucreze în via sa. Primul, spune ” Da ” Şi nu se duce, încercând să-şi înşele părintele. Al doilea, spu¬ne “nu” dar îi pare rău şi se duce; ştie că tatăl său va ierta răspunsul negativ şi va privi la faptele sale. Parabola priveşte o pagină din istoria poporului evreu dar învăţătura sa are rezonanţe până la noi, fiind valabilă pentru orice creştin. Fiecare dintre noi este chemat, con¬form stării sale, să lucreze în via Domnului, care este Bise¬rica. Fiecare credincios este chemat să dea mărturie despre credinţa care este în el, să fie lumină pentru cei din jur: “Pentru ca văzând faptele voastre bune – ne spune Isus – să-l preamărească pe Tatăl vostru din ceruri” (Mt 5,16).

Răspunsul la iniţiativa divină este bun numai dacă fap¬tele urmează cuvintelor. Dar câte morminte albite de aparenţa ascultării nu ascund oare în ele moartea ? Declaraţiile teo¬retice şi exterioare ale acelora care se pretind drepţi şi buni, nu ajută cu nimic la mântuire.

Mai marii poporului, susţineau că numai poporul ales este destinat mântuirii, iar păgânii şi chiar cei păcătoşi din poporul lor sunt osândiţi. Prin parabola celor doi fii, Isus se opune acestei mentalităţi, vrând să înfiereze pretenţ¬iile nejustificate ale acelora care o făceau pe călăuzele. În finalul Evangheliei, Mântuitorul rosteşte clar con¬damnarea fariseilor şi cărturarilor: “Vameşii şi femeile des¬frânate vor merge înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu”. Este posibil aşa ceva? Ia Isus apărarea celor păcătoşi? Apă¬ră păcatul ? Nu, nicidecum! Cuvintele lui Isus nu sunt o apologie la adresa vameşilor şi a păcătoşilor. Meri¬tul pe care îl recunoaşte acestora, este acela că ei s-au recunoscut păcătoşi, că şi-au recunoscut slăbiciunile, şi s-au întors la Dumnezeu rugându-l să-i ierte. Cu siguranţă îi va ierta, deoarece tot Isus ne spune în Evanghelia Sfântului Ioan ” Pe cel care vine la mine nu-l voi izgoni afară“.

Păcatul capital care se împotriveşte convertirii, este mândria. Fariseii şi cărturarii nu l-au ascultat nici pe Ioan Botezătorul, fiind surzi la predica sa şi încrezându-se prea mult în propria ştiinţă; nu l-au ascultat nici pe Isus, deoa¬rece erau prea mândri pentru a accepta învăţătura ” Fiului lemnarului.” Ei au fost puşi după vameşi şi păcătoşi tocmai pentru faptul că nu şi-au recunoscut propria stare păcătoasă, mândria îi determină să se considere autosuficienţi.

Îndemnul la convertire din pericopa evanghelică apare clar şi în consideraţia pe care profetul Ezechiel o face în faimosul capitol 18 al cărţii sale, asupra responsabilităţii individuale. Întregul capitol este o continuă invitaţie la convertire şi o apărare a modului de a proceda al lui Dumne¬zeu. Conaţionalii lui Ezechiel îl considerau pe Dumnezeu ne¬drept, deoarece – spuneau ei – sunt pedepsiţi, sunt exilaţi pentru păcatele părinţilor lor. Dumnezeu, însă îi admonestează; ” Oare căile mele nu sunt drepte, sau mai degrabă căile voastre?“. Profetul le răspunde în versetul 30 al aceluiaşi capitol: “ Fiecare va fi judecat după comportamentul său personal “. Nu este decisiv trecutul, vrednicia sau nevrednicia înaintaş¬ilor. Fundamental este răspunsul personal de convertire pe care cuvântul lui Dumnezeu ni-l cere.

Exilaţii ca şi fariseii din Evanghelie, invocau sus şi tare că sunt popor ales şi au deci privilegii deosebite, uitând să privească la propriul lor comportament. Atât profetul Ezechiel cât şi Isus arată insuficienţa simplei apartenenţe la un cerc, la o familie, la un popor privilegiat. Această apartenenţă nu scuteşte omul de responsabilitate.

În antichitate era la mare cinste să poţi spune: “Sunt cetăţean roman” (Fap 22, 25 – 25), sau grec. Astăzi poate, este o mare cinste să fii american, francez sau englez. A¬partenenţa la o categorie determinată este ocazie de mare e¬fect, care suscită, care trezeşte admiraţie, respect, stimă sau măcar teamă. Dar înaintea lui Dumnezeu acest lucru nu ser¬veşte la nimic, nici nu ajută la mântuire.

Dumnezeu înfăptuieşte întotdeauna dreptatea. Cel care se încăpăţânează în necredinţa sa, în păcatul său, este pedepsit chiar dacă face parte din poporul ales; cel care se întoarce de la calea sa rea, este răsplătit indiferent de poporul din care face parte. Pentru a realiza convertirea despre care ne vorbeşte atât Evanghelia cât şi profetul Ezechiel, avem nevoie de u¬milinţă. Sf. Paul pune la temelia trăirii creştine, exem¬plul de ascultare şi de umilinţă pe care ni l-a dat Cristos. Dumnezeu cunoaşte firea noastră slabă; ştie că este greu să ne călcăm în picioare propriul orgoliu, de aceea ni l-a dat pe Fiul său, care este model de Ascultare, de Dăruire, şi de U¬milinţă absolută.

Imnul pascal pe care l-am auzit în cea de-a doua lectu¬ră, este un apel la umilinţă, pe care Sf. Paul îl adreseaz㬠comunităţii din Filipi, apel care este la fel de valabil atât ieri cât şi astăzi, deoarece numai umilinţa poate îndepărta acea specie de carie (Os 5, 12) care distruge, care roade co¬muniunea dintre oameni, care roade comunitatea religioasă. Nucleul central al cântului este reprezentat de contrastul coborâre-înălţare. Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat natura uma¬nă, a îmbrăcat umanitatea noastră, uitând parcă de egalitatea sa cu Dumnezeu. Este văzut ca “Servitorul suferind” din Isaia 53, a înfruntat experienţa morţii, şi încă cea mai in¬famă : crucea. Moartea însă, nu este umilirea definitivă; El se va ridica deoarece pământul va face să încolţească trium¬ful. A doua parte a imnului este dedicată înălţării şi glori¬ei pascale a lui Isus care, după o schemă verticală este “deasupra oricărui alt nume” şi în faţa căruia trebuie să se plece tot genunchiul: al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor de sub pământ.

În acest fel umilinţa şi moartea devin şi pentru creştin instrument fecund de mântuire şi de glorie. Ascultarea şi dă¬ruirea de sine este modelul pe care Sf. Paul îl prezintă credincioşilor, îndemnându-i să-şi fixeze ochii asupra lui Cristos crucificat. Acestei ascultări i se opune falsa şi i¬pocrita ascultare a fiului în aparenţă fidel, dar în realitate pervers şi rebel.

Isus Cristos, coboară de la înălţimea lui Dumnezeu la ni¬velul omului, şi nu numai atât, dar între oameni îşi alege ultimul loc şi acceptă moartea rezervată sclavilor. În acest moment intervine Tatăl şi-l ridică la înălţimea cu¬venită, la slava sa de la început.

Creştinul, dacă vrea să fie înălţat de Dumnezeu, trebuie mai întâi să se coboare în ochii proprii, să se recunoască slab şi mic, să se umilească şi să se abandoneze în braţele Tatălui ceresc, deoarece numai la acest nivel Dumnezeu inter¬vine şi ridică pe om din mocirlă, făcându-l fiul său adoptiv.

Începem o nouă săptămână; să avem mereu înaintea ochilor exemplul de umilinţă pe care ni l-a dat Cristos, iar ca model de convertire să-l luăm pe cel de-al doilea fiu din Evanghelia de astăzi, care este o mângâiere pentru toţi sărmanii păcătoşi şi o încurajare pentru a se întoarce, deoarece Dumnezeu îi aşteaptă ca să-i ierte i să-i mântuiască.

Mihai Mărtinaş

volum colectiv ITRC Ritul latin