Start > Ritul latin > Duminica a XXVIII-a de peste an

Duminica a XXVIII-a de peste an

27 September 2008
671 afișări

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVIII-a de peste an (Anul A)

Parabola pe care ne-o propune Evanghelia este destul de interesantă, curioasă. Cine a văzut vreodată refuzându-se o invitație ca aceasta? De obicei, lumea ține să fie invitată într-o casă în care sunt personaje importante. Și apoi să ne imaginăm că aici sunt invitați la nunta unui fiu de rege!

Dar știm că parabolele din Evanghelie reprezintă în același timp, un gen de limbaj aparte, misterios și plin de semnificație. Astfel, această parabolă poate fi citită în perspective diferite.

Pe de o parte se referă la faptul că în timp ce “persoanele importante, cu autoritate” de pe timpul lui Isus, nu au primit invitația lui Dumnezeu reprezentată de cuvâtul său, “vestea cea bună” predicată de el a fost în schimb primită cu bucurie de “oamenii de rând”, oamenii de pe stradă, oamenii obișnuiți.

Pe de altă parte, nu este greu să recunoaștem în primii invitați la nuntă pe toți acei israiliți care nu au recunoscut în Cristos pe “Mesia” cel așteptat; în timp ce invitații înlocuitori, adunați “de la răspântiile drumurilor”, îi reprezintă pe păgânii care au primit credința și au intrat în Biserică.

Apoi, la rândul său, finalul parabolei constituie o altă mică parabolă inserată primei, pentru a arăta că nu este suficient să facem parte din Biserică pentru a fi siguri de mântuirea proprie: trebuie acea “haină de nuntă” care constă în “îmbrăcarea cu omul cel nou, creat în conformitate cu Dumnezeu în dreptate și sfințenie adevărată” (Ef 4,24). Cu alte cuvinte: nu este suficient să fim numai cu numele “creștini”; trebuie să trăim așa cum ne învață Evanghelia.

Dar aș vrea să atrag atenția asupra unui alt aspect al parabolei: însăși imaginea “banchetului” pe care o folosește Isus. Un ospăț sărbătoresc, “cu cărnuri grase și vinuri selecte” (prima lectură), un a sta împreună în prietenie și bucurie mâncând și bând: aceasta este imaginea cea mai obișnuită prin care Biblia vorbește despre planul lui Dumnezeu referitor la noi, despre “invitația sa”, despre oferta sa adresată tuturor oamenilor.

Această imagine poate să ne apară într-un anumit sens “mai puțin spirituală”, dar așa este. Și de fapt nu este vorba despre “o idee din Vechiul Testament”, dat fiind faptul că o întâlnim tot așa și în Evanghelie. Chiar la ultima cină, ucenicilor care “au perseverat împreună cu el” în încercările sale, Isus le va spune: “Eu rânduiesc pentru voi o împărăție… ca să mâncați și să beți la masă cu mine în Împărăția mea” (Lc 22,28-29). Iar îngerul din Apocalipsă exclamă: “Fericiți cei chemați la ospățul de nuntă al Mielului!” (Ap 19,9).

Uneori poate că ne facem o idee prea severă despre Dumnezeu… Sunt și dintre aceia care-și imaginează “paradisul” drept o realitate cam plictisitoare… Dar defectul constă în fantezia noastră și nicidecum în Dumnezeu. A fi împreună cu Dumnezeu este o sărbătoare, o sărbătoare care nu se sfârșește niciodată, o sărbătoare care nu ne obosește sau plictisește niciodată.

Păcat că multă lume nu crede și nu înțelege aceasta… Și în felul acesta se reînnoiește – înmulțit de mii și milioane de ori – chiar faptul straniu din parabolă: o invitație splendidă, refuzată în numele a mici și banale lucruri, care, dacă ne gândim bine, în definitiv, nu valorează mare lucru.

Astfel mesajul Evangheliei, care anunță și care aduce invitația lui Dumnezeu la comuniunea sărbătorească de viață cu el, răsună adesea în societatea noastră ca o invitație neprimită, lipsită de interes. Ca și cum nici nu merită să te gândești la ea.

Dar oare nu ne aparține și nouă creștinilor “practicanți” o parte din vinovăție pentru că multă lume arată atâta indiferență față de credința creștină? Oare nu avem și noi o parte de vinovăție din cauza puținului entuziasm pe care-l arătăm noi care ne numim credincioși practicanți?

De exemplu: atunci când suntem în biserică la sfânta Liturghie în zi de duminică, ne dovedim un popor mulțumit că trăim, credem în Cristos, și suntem împreună cu el? Sau avem o față de popor “pien-a =d lassme sté” (popor bosumflat, acru, plictisit de moarte) așa cum se spune în piemonteză?

La celebrarea euharistică ar trebui să se vadă speranța veselă care cuprinde inima celui care crede în Cristos, pentru că Euharistia “prefigurează și anticipă ospățul escatologic al împărăției Tatălui” (instrucția Eucharisticum Misterium, n.3), așa cum ni se amintește în formula care precede imediat sfânta Împărtășanie: “Fericiți cei chemați la ospățul Domnului!”

Ritul latin