Parabola pe care ne-o propune Evanghelia este destul de interesantă, curioasă. Cine a văzut vreodată refuzându-se o invitaţie ca aceasta? De obicei, lumea ţine să fie invitată într-o casă în care sunt personaje importante. Şi apoi să ne imaginăm că aici sunt invitaţi la nunta unui fiu de rege!

Dar ştim că parabolele din Evanghelie reprezintă în acelaşi timp, un gen de limbaj aparte, misterios şi plin de semnificaţie. Astfel, această parabolă poate fi citită în perspective diferite.

Pe de o parte se referă la faptul că în timp ce “persoanele importante, cu autoritate” de pe timpul lui Isus, nu au primit invitaţia lui Dumnezeu reprezentată de cuvâtul său, “vestea cea bună” predicată de el a fost în schimb primită cu bucurie de “oamenii de rând”, oamenii de pe stradă, oamenii obişnuiţi.

Pe de altă parte, nu este greu să recunoaştem în primii invitaţi la nuntă pe toţi acei israiliţi care nu au recunoscut în Cristos pe “Mesia” cel aşteptat; în timp ce invitaţii înlocuitori, adunaţi “de la răspântiile drumurilor”, îi reprezintă pe păgânii care au primit credinţa şi au intrat în Biserică.

Apoi, la rândul său, finalul parabolei constituie o altă mică parabolă inserată primei, pentru a arăta că nu este suficient să facem parte din Biserică pentru a fi siguri de mântuirea proprie: trebuie acea “haină de nuntă” care constă în “îmbrăcarea cu omul cel nou, creat în conformitate cu Dumnezeu în dreptate şi sfinţenie adevărată” (Ef 4,24). Cu alte cuvinte: nu este suficient să fim numai cu numele “creştini”; trebuie să trăim aşa cum ne învaţă Evanghelia.

Dar aş vrea să atrag atenţia asupra unui alt aspect al parabolei: însăşi imaginea “banchetului” pe care o foloseşte Isus. Un ospăţ sărbătoresc, “cu cărnuri grase şi vinuri selecte” (prima lectură), un a sta împreună în prietenie şi bucurie mâncând şi bând: aceasta este imaginea cea mai obişnuită prin care Biblia vorbeşte despre planul lui Dumnezeu referitor la noi, despre “invitaţia sa”, despre oferta sa adresată tuturor oamenilor.

Această imagine poate să ne apară într-un anumit sens “mai puţin spirituală”, dar aşa este. Şi de fapt nu este vorba despre “o idee din Vechiul Testament”, dat fiind faptul că o întâlnim tot aşa şi în Evanghelie. Chiar la ultima cină, ucenicilor care “au perseverat împreună cu el” în încercările sale, Isus le va spune: “Eu rânduiesc pentru voi o împărăţie… ca să mâncaţi şi să beţi la masă cu mine în Împărăţia mea” (Lc 22,28-29). Iar îngerul din Apocalipsă exclamă: “Fericiţi cei chemaţi la ospăţul de nuntă al Mielului!” (Ap 19,9).

Uneori poate că ne facem o idee prea severă despre Dumnezeu… Sunt şi dintre aceia care-şi imaginează “paradisul” drept o realitate cam plictisitoare… Dar defectul constă în fantezia noastră şi nicidecum în Dumnezeu. A fi împreună cu Dumnezeu este o sărbătoare, o sărbătoare care nu se sfârşeşte niciodată, o sărbătoare care nu ne oboseşte sau plictiseşte niciodată.

Păcat că multă lume nu crede şi nu înţelege aceasta… Şi în felul acesta se reînnoieşte – înmulţit de mii şi milioane de ori – chiar faptul straniu din parabolă: o invitaţie splendidă, refuzată în numele a mici şi banale lucruri, care, dacă ne gândim bine, în definitiv, nu valorează mare lucru.

Astfel mesajul Evangheliei, care anunţă şi care aduce invitaţia lui Dumnezeu la comuniunea sărbătorească de viaţă cu el, răsună adesea în societatea noastră ca o invitaţie neprimită, lipsită de interes. Ca şi cum nici nu merită să te gândeşti la ea.

Dar oare nu ne aparţine şi nouă creştinilor “practicanţi” o parte din vinovăţie pentru că multă lume arată atâta indiferenţă faţă de credinţa creştină? Oare nu avem şi noi o parte de vinovăţie din cauza puţinului entuziasm pe care-l arătăm noi care ne numim credincioşi practicanţi?

De exemplu: atunci când suntem în biserică la sfânta Liturghie în zi de duminică, ne dovedim un popor mulţumit că trăim, credem în Cristos, şi suntem împreună cu el? Sau avem o faţă de popor “pien-a =d lassme sté” (popor bosumflat, acru, plictisit de moarte) aşa cum se spune în piemonteză?

La celebrarea euharistică ar trebui să se vadă speranţa veselă care cuprinde inima celui care crede în Cristos, pentru că Euharistia “prefigurează şi anticipă ospăţul escatologic al împărăţiei Tatălui” (instrucţia Eucharisticum Misterium, n.3), aşa cum ni se aminteşte în formula care precede imediat sfânta Împărtăşanie: “Fericiţi cei chemaţi la ospăţul Domnului!”