Start > Ritul latin > Adevărul în matrița istoriei

Adevărul în matrița istoriei

27 September 2008
997 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXIX-a de peste an (Anul A)

Când se bate o monedă nouă, mai întâi se face tiparul sau matrița cu ambele fețe, care reprezintă moneda în forma ei negativă; apoi se pregătește materialul prețios, aurul, de exemplu, din care se vrea a fi moneda și, după ce s-a topit la incandescent, se toarnă în matriță; când se răcește, se înlătură matrița și apare banul prețios.

Isus a venit pe pământ să toarne aurul prețios, adevărul divin, în matrița istoriei, spre a oferi lumii moneda de răscumpărare și de intrare împărăția lui Dumnezeu… Acela care a făcut matrița împărăției cerurilor – istoria – și a monedei de răscumpărare este Tatăl; acela care toarnă adevărul incandescent în matrița istoriei este Fiul; acela care înlătură matrița și face să apară moneda de răscumpărare este Sfântul Duh.

În viziunea acestei introduceri, să urmărim detaliile pe care ni le oferă lecturile de azi de la liturgia cuvântului.

Dumnezeu Tatăl este acela care a proiectat și a realizat matrița istoriei pentru a turna în ea împărăția cerurilor (Lectura I: Is 45,1.4-6).

Din punct de vedere arheologic avem o tăbliță pe care stă scris că regele Cirus este prezentat ca unsul zeului Marduk. Aceasta era credința persană față de regele lor, așa gândea chiar Cirus despre sine și, desigur, chiar israeliții din exil au ajuns să creadă la fel. Numai Profetul, datorită inspirațiilor Duhului, privește spre Cirus și împărăția lui dintr-un unghi nou, înțelegând planul lui Dumnezeu din istorie și menirea poporului ales. Cirus și împărăția lui reprezintă negativul medaliei, adică numai matrița în care trebuie turnat adevărul. Menirea poporului ales este aceea de a primi adevărul și de a-l turna în istorie spre a-l arăta lumii…

Printr-un oracol, menit să anunțe reconstruirea Ierusalimului și a templului, locul de topire a aurului – adevărului – până la incandescentă, Dumnezeu își prezintă în mod solemn matrița, instrumentul de care se va folosi: Cirus, regele perșilor (557-529 î.C.). În negativ, lui îi sunt atribuite titlurile rezervate capilor poporului și viitorului Mesia: păstor (cf. 44,8; Num 27,15-20; 2Sam 5,2 etc) și de ales (în gr. cristos; ebr. masiah: mesia, uns – cf. v. 1; 1Sam 9,26; Ps 2,2). Iahve este singurul Dumnezeu și își poate alege materialul pentru tipar din orice neam ar voi.

Evanghelia: Mt 22,15-21.

Isus este Fiul lui Dumnezeu, este adevărul însuși, el se toarnă ca aurul incandescent în matrița pregătită de Tatăl, folosindu-se de poporul ales ca de un instrument de turnare.

Isus este adevărul și învățătorul adevărului (Mt 22,15-21). Până și dușmanii erau constrânși să recunoască și să mărturisească acest lucru: “Învățătorule, știm că ești sincer, că înveți cu adevărat calea spre Dumnezeu și nu-ți pasă de oameni, deoarece nu privești la fața omului”, dar, în răutatea lor, au voit să profite de corectitudinea lui pentru a-i face rău: trăgându-l pe panta politică spre a-l discredita în fața mulțimii și apoi pentru a-l da pe mâna puterii civile spre a-l condamna la moarte…

O problemă psihologică, destul de delicată, se pune: de ce acei oameni – cărturari, farisei, arhierei și cei din tagma irodienilor, care aveau toată convingerea că Isus este omul adevărului – nu erau mai înclinați să primească adevărul, decât să-l folosească spre a face rău? Ce urmăreau prin întinderea acestei curse politice? De ce îi incomoda adevărul lui Isus?

Cunoșteau că adevărul vine de la Dumnezeu, dar Isus îl propunea în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de deținător unic al monopolului adevărului. Isus poate fi om și Dumnezeu în același timp? Pentru mintea lor lucrul acesta era imposibil; ca de altfel și pentru mintea noastră. Adevărul întrupării Fiului lui Dumnezeu nu este un lucru pe care să-l poată înțelege rațiunea umană; el depășește orice putere de imaginație și trebuie acceptat numai prin credință. Omul crede, dar niciodată nu are siguranța fizică dată de simțuri, pe care o reclamă mereu firea sa, rațiunea sa, ci numai o certitudine morală, care se scaldă mereu în întunericul credinței, altfel n-ar mai fi credință…

Creștinul, spre a nu cădea în aceeași greșeală raționalistă, nu trebuie să se mărginească numai la realitățile acestei lumi (cf. 1Cor 5,10), care cad sub simțuri, dar este chemat să devină ferment și să se schimbe din interior prin credință. Citim într-o carte – “Copilăria lui Isus” – că pe când era mic, a fost trimis la școala unui rabin, ca să învețe carte. Într-o zi, rabinul i-a zis copilului Isus: “Ce vrea să reprezinte alfa?” (Afla este prima literă din alfabetul iudaic.) Isus, ca un adevărat iudeu, îi răspunde printr-o provocare: “Spune-mi tu, mai întâi, ce înseamnă beta și eu îți voi spune ce reprezintă alfa!” (Beta este a doua literă din alfabet) Rabinul s-a supărat și, considerând răspunsul lui Isus ca pe un act de obrăznicie, i-a dat o palmă, dar imediat a murit. Este o poveste, însă cu un sâmbure mare de adevăr: omul se încrede în sine și nu acceptă să fie contrazis, crede că rațiunea lui este izvorul adevărului, dar bazându-se numai pe acesta, moare… Isus vrea să dovedească tocmai contrariul: Dumnezeu deține monopolul adevărului și cine vrea să ajungă la adevăr, mai întâi trebuie să-i cerceteze voința și să i-o împlinească. Adevărul lui Dumnezeu, pe care Isus îl toarnă în matrița istoriei, nu-i cel filozofic, ci cel al vieții. Isus spune indirect dușmanilor săi că: cine caută moartea altuia, să fie sigur că nu este pe calea adevărului.

Pe ispititorii săi, Isus îi numește ipocriți – fățarnici de multe ori, fiindcă ei cunosc adevărul și caută să toarne în tiparul istoriei – în matrița împărăției lui Dumnezeu – minciuna. Îl întreabă pe Isus dacă trebuie plătit tribut Cezarului, când ei înșiși au pus la cale de atâtea ori revolta, nu numai de a nu plăti tribut, ci chiar de a scăpa total de jugul roman și, dacă îl așteptau pe Mesia, în cea mai mare parte îl visau, nu numai ca pe un eliberator, dar mai ales ca pe un dominator al popoarelor, spre a primi ei tributul lor. Mai ales că banul tributului era lucrul cel mai dezgustător pentru un iudeu credincios, deoarece pe monedă erau scrise aceste cuvinte: Caesar divus et pontifex maximus – “Cezar zeu și mare preot”. A plăti tributul cu această monedă constituia o înjosire pentru evrei, nu numai pe plan material, ci mai ales spiritual și religios: a-i da romanului această monedă însemna a-l recunoaște pe împărat ca zeu și ca mare preot, însemna să faci un act de supunere totală – trup și suflet – față de dușman, împotriva convingerii celei mai elementare: un desfrânat, un tiran nu poate fi nici zeu și nici mare preot. Ori, a te folosi ca de o armă de ceea ce ești convins că este fals și de a apăra prin crimă această falsitate nu poate fi decât ipocrizie, fățărnicie. Isus le spune clar: Dați lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu și, fiindcă Cezarul nu-i zeu, dați-i ceea ce pretinde ca om al puterii, fiindcă orice putere vine de la Dumnezeu.

Lectura a doua: 1Tes 1,1-5b.

Sfântul Duh este acela care înlătură matrița și face să strălucească moneda răscumpărării.

Când sfântul apostol Paul și însoțitorii săi spuneau: “Mulțumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toți” (Lectura a II-a: 1Tes 1,1-5), desigur se refereau la acei creștini adevărați, adunați la celebrarea euharistică, în care Duhul Sfânt făcea să strălucească aurul veritabil, adică asemănarea omului cu Dumnezeu, realizată prin comuniunea de credință, speranță și iubire. Comuniunea nu este realizată numai pe verticală, cu Dumnezeu, ci și pe orizontală, cu oamenii, izvor de bucurie permanentă pentru apostoli, de aceea le spune tesalonicenilor: “… ne amintim de angajarea voastră în credință, de sârguința voastră în operele de caritate și de speranța voastră constantă în Domnul”

Credința, pentru apostolul neamurilor, nu-i un simplu asentiment intelectual, dar o angajare vitală a creștinului, care îmbrățișează dimensiunea lui comunitară până acolo că, uneori, credința lui echivala cu comunitatea credincioșilor (cf. 2Cor 1,24), devenind ca o monedă vie prin care fiecare își putea achita orice datorie. Iubirea, pentru sfântul Paul, nu este un simplu suspin romantic, ci un efort constant spre a ameliora situația și de a face ca în comunitate să nu fie ură, înșelăciune și asuprire… Speranța nu însemna o simplă așteptare pasivă, dar un efort continuu spre a face mai bună lumea în care se trăiește, mai ales prin multă răbdare… Toate merg bine acolo unde Duhul Sfânt și-a pus amprenta divină: “Evanghelia nu s-a răspândit între voi, le spune apostolul Paul tesalonicenilor, numai prin cuvânt, dar mai ales prin putere și cu Duhul Sfânt și printr-o convingere profundă”.

Creștinul trebuie să fie conștient că datorează lui Dumnezeu tributul răscumpărării. Cu atât mai mult cu cât însuși Dumnezeu, în iubirea sa nesfârșită față de om, a pus în sufletul omului, prin botez, banul dajdiei pe care stă scris: credință, speranță și caritate. Lui Dumnezeu trebuie să-i dăm integral banul viu al dajdiei, adică o credință totală, o speranță totală și o caritate totală transformate în fapte, altfel riscăm să devenim mai ipocriți și mai fățarnici decât dușmanii lui Isus.

Ritul latin